Evanghelia după Ioan

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Sari la navigare Sari la căutare

Evanghelia după Ioan este ultima evanghelie din canonul Noului Testament. În mod tradițional îi este atribuită apostolului Ioan. Evanghelia a atins forma finală în jurul anilor 90-110 d.Hr.,[1] deși conține semne de origini care datează din 70 d.Hr. și posibil chiar mai devreme.[2] La fel ca celelalte trei evanghelii este anonimă, deși identifică un „discipol pe care Isus l-a iubit” dar anonim ca sursa tradițiilor sale.[3][4] Cel mai probabil a apărut în cadrul unei „comunități ioanine”,[5][6] și - întrucât este strâns legat în stil și conținut de cele trei epistole ioanine - majoritatea cărturarilor tratează cele patru cărți, împreună cu Cartea Apocalipsei, ca un singur corp al literaturii ioanine, deși nu de la același autor.[7]

Autorul[modificare | modificare sursă]

Este o scriere fals atribuită, fiind opera unui autor anonim.[8][9][10][11][12][13][14][15]

Alți autori, care sunt de părere că i se cunoaște autorul (opinie minoritară), subscriu la ideea că a fost publicată anonim.[16][17][18][19] Biblia a fost scrisă preponderent de anonimi.[20]

Această evanghelie nu susține că ar fi fost scrisă de martori direcți la evenimentele relatate[11][21][22] și nu a fost scrisă de martori:[23]

„Ele nu pretind că ar fi fost scrise de martori la viața lui Isus, iar istoricii au recunoscut de mult că ele au fost produse de creștini din a doua sau a treia generație, trăind în alte țări decât Isus (și Iuda), vorbind o limbă diferită (greacă în loc de aramaică), trăind în circumstanțe diferite și adresându-se unui public diferit.[22]
Bart D. Ehrman, The lost Gospel of Judas Iscariot: a new look at betrayer and betrayed.

Evanghelia după Ioan a fost scrisă, după părerea lui Harris, între anii 90 și 100.[24][25] Ea este astfel cea mai târziu scrisă dintre evangheliile canonice.[24][26]

Evanghelia după Ioan nu face parte dintre evangheliile sinoptice.

Evanghelia existentă a fost scrisă direct în greacă și nu este, nu poate fi, o traducere din ebraică sau din aramaică: mărturie stă prezența unei terminologii cu forme stilistice și cu jocuri de cuvinte posibile numai în limba greacă.[27] De exemplu dialogul dintre Nicodim și Isus (Ioan 3:1-12) se bazează pe un joc de cuvinte care e imposibil în aramaică, fiind posibil doar în greacă.[27][28]

Din cauza cunoașterii precare a geografiei Palestinei, este improbabil că vreunul din evangheliști ar fi vizitat vreodată Palestina.[29]

În tradiția ortodoxă[modificare | modificare sursă]

Biserica Ortodoxă a susținut întotdeauna, conform tradiției, că autorul evangheliei după Ioan este nimeni altul decât Sf. Ioan, apostolul.[30]

În fragmenul Muratori, ce reprezintă o copie după un original grec din secolul II d.Hr., se menționează explicit că Ioan apostolul este autorul evangheliei a patra (în accepțiunea teologilor ortodocși, discipolul Ioan este același cu apostolul Ioan): [31][32]

„A patra dintre Evanghelii aparține lui Ioan, unul dintre discipoli. Ucenicilor și discipolilor confrați, care l-au îndemnat să scrie, le-a răspuns: 'Postiți cu mine începând de azi, vreme de trei zile, și ce se va revela fiecăruia, vom împartăși între noi'. În aceeași noapte, i s-a revelat lui Andrei, unul dintre apostoli, că Ioan ar trebui să scrie toate lucrurile în nume propriu, în vreme ce toți ar trebui să recenzeze (cele scrise n.t.).”
—fragmentul Muratori

Clement Alexandrinul, către sfârșitul secolului II d.Hr., în lucrarea Hypotyposes (acum pierdută), ar fi menționat următoarele (conform relatării lui Eusebius):

„Ioan, ultimul dintre toți, văzând că cele materiale au fost expuse în Evanghelii, la îndemnul prietenilor apropiați, și inspirat de Sf. Duh, a compus o evanghelie duhovnicească.”
—Clement Alexandrinul, Hypotyposes, Fragment păstrat în Eusebiu din Cezareea, Istoria ecleziastică, cartea VI. 14

Teofil al Antiohiei, în lucrarea „Către Autolycus” scrisă înainte de 185 d.Hr., menționează explicit că a patra evanghelie apaține lui Ioan (conform teologilor ortodocși, apostolului Ioan), fiind o scriere inspirată.[33] Irineu al Lionului, în același secol II d.Hr, spune în „Adversus Haereses” că Ioan apostolul este autorul celei de-a patra evanghelii, citând sau parafranzând de mai multe ori această lucrare.[34] Același lucru îl susține și Origen, care scrie pe baza acestei evanghelii un comentariu vast, ce cuprindea mai mult de 32 de volume.[35] În Africa de Nord, în aceeași perioadă, Tertulian, Sf. Ciprian, fericitul Augustin, precum și sinoadele de la Hippo (393) și Cartagina (397) atribuie această evanghelie apostolului Ioan.[36] Conciliul de la Laodiceea (363-364 d.Hr.) include evanghelia după Ioan între scrierile canonice, precum o fac și sfinții părinți din secolul de al IV-lea d.Hr.: Atanasie cel Mare, Chiril al Ierusalimului, Grigorie de Nazians ș.a.[36]

Eusebiu din Cezareea scrie în Istoria ecleziastică despre „Sfânta Tetradă a Evangheliilor” (Istoria ecleziastică, cartea III. 25), incluzând astfel evanghelia după Ioan între scrierile acceptate de majoritate ca autentice (i.e. omologumena).

Conform lui Constantin Oancea „Biserica ortodoxă nu a făcut niciodată din chestiunea autorului unei cărți o chestiune dogmatică.”[37]

Pilda apocrifă[modificare | modificare sursă]

Parabola cu femeia prinsă în preacurvie (Ioan 7:53-8:11), numită Pericope Adulterae sau Pericope de Adultera, constă din versete apocrife: povestirea nu apare în cele mai vechi și mai credibile manuscrise ale Evangheliei după Ioan,[38] stilul povestirii este diferit de restul Evangheliei, ea include un număr de cuvinte și de fraze care îi sunt străine acestei Evanghelii,[39] lipsește bărbatul prins în preacurvie (conform Legii lui Moise, trebuiau uciși atât femeia cât și bărbatul prinși în adulter);[40][41] consensul științific în critica textuală este că această povestire a fost scornită de copiștii manuscriselor Bibliei.[39] Traducerea New International Version a Bibliei arată că cele mai vechi și mai de încredere manuscrise ale Evangheliei după Ioan, împreună cu alte izvoare străvechi, nu conțin versetele Ioan 7:53-8:11.[42]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Lincoln 2005, p. 18.
  2. ^ Hendricks 2007, p. 147.
  3. ^ Reddish 2011, pp. 13.
  4. ^ Burkett 2002, p. 214.
  5. ^ Reddish 2011, p. 41.
  6. ^ Bynum 2012, p. 15.
  7. ^ Harris 2006, p. 479.
  8. ^ Millard, Alan (). „Authors, Books, and Readers in the Ancient World”. În Rogerson, J.W.; Lieu, Judith M. The Oxford Handbook of Biblical Studies. Oxford University Press. p. 558. ISBN 978-0199254255. The historical narratives, the Gospels and Acts, are anonymous, the attributions to Matthew, Mark, Luke, and John being first reported in the mid-second century by Irenaeus 
  9. ^ Sanders, E. P. (). The historical figure of Jesus. Penguin Books. pp. 63–64. ISBN 978-0-14-014499-4. OCLC 1120464574. 
  10. ^ Ehrman, Bart D (). The New Testament : a historical introduction to the early Christian writings. Oxford University Press. p. 49. ISBN 0-19-512639-4. OCLC 40891106. 
  11. ^ a b Ehrman, Bart D. (). Lost Christianities: The Battles for Scripture and the Faiths We Never Knew. Oxford University Press. p. 235. ISBN 978-0-19-518249-1. 
  12. ^ Keith Fullerton Nickle (). The Synoptic Gospels: An Introduction. Westminster John Knox Press. p. 43. ISBN 978-0-664-22349-6. 
  13. ^ Witherington, Ben (). The Gospel Code: Novel Claims About Jesus, Mary Magdalene and Da Vinci. InterVarsity Press. p. 44. ISBN 978-0-8308-3267-5.  Notă: deși Witherington nu e personal de acord că nu i se cunoaște autorul Evangheliei după Matei, recunoaște totuși că aceasta este ceea ce consideră cei mai mulți cercetători ai Bibliei.
  14. ^ Harris, Stephen L. (). Understanding the Bible (ed. a opta). New York, New York: McGraw-Hill. p. 381. ISBN 978-0-07-340744-9. OCLC 436028175. Most contemporary scholars doubt that the apostle John wrote the document that bears his name. 
  15. ^ Wansbrough, Henry (). Muddiman, John; Barton, John, ed. The Gospels. Oxford University Press. p. 243. ISBN 978-0-19-958025-5. Finally it is important to realize that none of the four gospels originally included an attribution to an author. All were anonymous, and it is only from the fragmentary and enigmatic and—according to Eusebius, from whom we derive the quotation—unreliable evidence of Papias in 120/130 CE that we can begin to piece together any external evidence about the names of their authors and their compilers. This evidence is so difficult to interpret that most modern scholars form their opinions from the content of the gospels themselves, and only then appeal selectively to the external evidence for confirmation of their findings. 
  16. ^ Bromiley, Geoffrey W. (). „MATTHEW, GOSPEL ACCORDING TO.”. International Standard Bible Encyclopedia, Volume III: K-P. Wm. B. Eerdmans Publishing. p. 287. ISBN 978-0-8028-3783-7. Matthew, like the other three Gospels is an anonymous document. 
  17. ^ Senior, Donald; Achtemeier, Paul J.; Karris, Robert J. (). Invitation to the Gospels. Paulist Press. p. 328. ISBN 978-0-8091-4072-5. 
  18. ^ F. F. Bruce; Frederick Fyvie Bruce (). The Gospel of John: Introduction, Exposition, Notes. Wm. B. Eerdmans Publishing. p. 1. ISBN 978-0-8028-0883-7. 
  19. ^ Flanagan, Patrick J. (). The Gospel of Mark Made Easy. Paulist Press. p. 16. ISBN 978-0-8091-3728-2. 
  20. ^ Josipovici, Gabriel (). „The Epistle to the Hebrews and the Catholic Epistles”. În Alter, Robert; Kermode, Frank. The Literary Guide to the Bible. Harvard University Press. p. 503. ISBN 978-0-674-26141-9. 
  21. ^ Ehrman, Bart D. (). Truth and Fiction in The Da Vinci Code : A Historian Reveals What We Really Know about Jesus, Mary Magdalene, and Constantine. Oxford University Press, USA. p. 110. ISBN 978-0-19-534616-9. 
  22. ^ a b Ehrman, Bart D. (). The Lost Gospel of Judas Iscariot : A New Look at Betrayer and Betrayed: A New Look at Betrayer and Betrayed. Oxford University Press, USA. p. 143. ISBN 978-0-19-971104-8. 
  23. ^ Reddish 2011, pp. 13, 42.
  24. ^ a b Harris, Stephen L., Understanding the Bible. Palo Alto: Mayfield. 1985.
  25. ^ Harris, Stephen L. (). Understanding the Bible (ed. a opta). New York, New York: McGraw-Hill. p. 327. ISBN 978-0-07-340744-9. OCLC 436028175. 
  26. ^ Raymond E. Brown. An Introduction to the New Testament.
  27. ^ a b Bart D. Ehrman, MDiv, PhD. Historical Jesus. 'More Historical Criteria.' The Teaching Company, 2000, Lecture 10.
  28. ^ Blackaby, Henry (). HCSB Experiencing the Word New Testament. B&H Publishing Group. p. 210. ISBN 978-1-58640-482-6. 
  29. ^ Leach, Edmund (). „Fishing for men on the edge of the wilderness”. În Alter, Robert; Kermode, Frank. The Literary Guide to the Bible. Harvard University Press. p. 590. ISBN 978-0-674-26141-9. 
  30. ^ Nicolaescu, Nicolae; Marcu, Grigorie; Vlad, Sofron; Munteanu, Liviu (). Studiul Noului Testament pentru Institutele Teologice. IBMBOR. 
  31. ^ Metzger, Bruce M. (), The canon of the New Testament : its origin, development, and significance, pp. 191–201, ISBN 0-19-826180-2, OCLC 14188714 
  32. ^ Grant, Robert M. (decembrie 1950), „The Origin of the Fourth Gospel”, Journal of Biblical Literature, 69 (4), p. 305, doi:10.2307/3261383 
  33. ^ Schaff, Philip; Roberts, Alexander; Donaldson, James; Coxe, A. Cleveland (). Ante-Nicene fathers. p. 103. ISBN 978-1-5449-5095-2. OCLC 1076545894. 
  34. ^ Roberts, Alexander; Donaldson, James; Coxe, A. Cleveland; Menzies, Allan (). The Ante-Nicene fathers : translations of the writings of the fathers down to A.D. 325. T. & T Clark ; Eerdmans. pp. 309–568. ISBN 0-567-09374-3. OCLC 26091878. 
  35. ^ McGuckin, John Anthony (). The Westminster handbook to Origen. Westminster John Knox Press. pp. 29–30. ISBN 0-664-22472-5. OCLC 52348944. 
  36. ^ a b Stamatoiu, Dionisie (). Cele patru Sfinte Evanghelii : notiuni introductive si comentariu. Universitaria. pp. 495–496. OCLC 895722406. 
  37. ^ Oancea, Constantin (). Suport de curs. Introducere în Studiul Vechiului Testament. p. 56. 
  38. ^ Vezi de exemplu Codex Sinaiticus.
  39. ^ a b Ehrman, Bart D (). Misquoting Jesus : the story behind who changed the Bible and why. HarperSanFrancisco. pp. 63–65. ISBN 0-06-073817-0. OCLC 59011567. 
  40. ^ Deuteronom 22:22.
  41. ^ Bart Ehrman - The History of the Bible: The Making of the New Testament Canon The Teaching Company, Lecția nr. 9.
  42. ^ John 7:52-8:11 (NIV) - citat: „[The earliest manuscripts and many other ancient witnesses do not have John 7:53—8:11. A few manuscripts include these verses, wholly or in part, after John 7:36, John 21:25, Luke 21:38 or Luke 24:53.]” Cf. istoricul NIV pentru acest pasaj.

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

Legături externe[modificare | modificare sursă]