Evanghelia după Marcu

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare

Evanghelia după Marcu este ca poziție a doua evanghelie în canonul Noului Testament, publicată anonim[1][2][3][4][5][6][7][8][9]; în manuscrisele antice poartă inscripția «după Marcu». Ea este astfel o scriere pseudonimă.[1][2][6][7] Această evanghelie nu susține că ar fi fost scrisă de martori direcți la evenimentele relatate.[3][10][11]

Faptul că evanghelia după Marcu este cea mai veche evanghelie întrunește consensul exegezei contemporane.

Exegeții germani Gerd Theißen (evanghelic) și Ingo Broer (catolic) consideră că evanghelia după Marcu a fost redactată după anul 70, adică după distrugerea Templului din Ierusalim de către romani, fapt receptat în capitolul 13 al evangheliei.[12] Exegeții Eduard Lohse (evanghelic) și Peter Dschulnigg (catolic) datează textul evangheliei în timpul marii revolte a evreilor, adică la scurt timp înaintea anului 70.[13] Profesorul Martin Hengel (evanghelic) a datat textul în anul 69.[14]

Evanghelia după Marcu a fost scrisă în opinia exegetului american Brown între anii 68 și 73,[15] iar în opinia lui Harris a fost scrisă între anii 65 și 70.[16] Comparând datele probabile ale scrierii ei cu datele probabile ale scrierii celorlalte evanghelii canonice, rezultă că Evanghelia după Marcu a fost scrisă cea dintâi dintre ele.[15][16]

Locul și data compoziției textului[modificare | modificare sursă]

Cât privește locul compoziției Evangheliei, ipotezele sunt împărțite: Galileea, Decapoli, Tir și Sidon, Siria. Cel mai probabil însă este Roma.
Într-adevăr, numai această localizare oferă posibilitatea de răspunsuri valide la întrebări precum:
- de ce tradiția ulterioară a susținut legătura strânsă între Evanghelia după Marcu și predica lui Petru la Roma?
- cum altfel pot fi explicate „latinismele” ce se întâlnesc în această Evanghelie? (cf. spre ex. Marcu 12:42)
- fără această ipoteză cum poate fi explicată răspândirea rapidă a scrierii atât ca text canonic sub autoritatea importantei Biserici romane cât și faptul că a persistat chiar în prezența mai completelor evanghelii ale lui Matei și Luca?

Ca dată a redactării Evangheliei se acceptă cvasi unanim anul 70 e.c., deși odată cu descoperirea fragmentului 7Q5 (Evanghelia lui Marcu prezentă în „biblioteca” de al Qumran), data acestei Evanghelii a fost și mai este încă discutată.
Cei care susțin anul 70 ca an al redactării finale a Evangheliei pornesc de la referința din Marcu 12:9 și 13:2-8 cu privire la iminenta distrugere a Ierusalimului și propun o dată imediat precedentă evenimentului, când soarta războiului iudaic împotriva dominației romane lăsa deja să se prevadă catastrofa.

Structura narativă și teologică[modificare | modificare sursă]

Proclamarea solemnă de la început (Marcu 1:1): «Isus, Christos, Fiul lui Dumnezeu» permite să fie identificate în Marcu două arcuri narative:
a) primul se încheie cu proclamarea de credință mesianică făcută de Petru «Tu ești Christos, Fiul Dumnezeului celui viu» (Marcu 8:27-30);
b) al doilea se încheie cu mărturia centurionului roman sub crucea lui Isus: «Fiul lui Dumnezeu era acesta» (Marcu 15:39).
În felul acesta Evanghelia se evidențiază ca un itinerar care duce la descoperirea profundă și misterioasă a identității lui Isus.

Primul ciclu narativ (Marcu 1:2-8:30),
prima secțiune (Marcu 1:2-3:12) este marcat, progresiv, de intrebările cu privire la identitatea lui Isus (cf. Marcu 1:27; 2:7; 4:14-16; 8:27; 8:29).
După o scurtă introducere asupra ministerului lui Ioan Botezătorul, asupra Botezului lui Isus și asupra ispitirii lui (Marcu 1:2-13), prezintă proclamarea Evangheliei în Galileea (Marcu 1:14-15; 1:39), chemarea și răspunsul primilor ucenici (Marcu 1:16-20) și învățătura făcută cu gesturi puternice și noi (cf. Marcu 1:21-45), cărora li se contrapune contestarea autorității lui Isus, refuzul noutății persoanei sale (Marcu 2:1-3:6).
a doua secțiune (Marcu 3:13-6:5), este dedicată îndeosebi alegerii celor 12 Apostoli (Marcu 3:13-19) și constituirii grupului de ucenici ca adevărata familie a lui Isus, în opoziție cu necredincioșii (Marcu 3:20-35).
Lor le este rezervată o formare aparte, prin explicarea parabolelor (Marcu 4:1-34), revelarea lui Isus pe apa Lacului (Marcu 4:35-41), prezentarea pildelor de credință (Marcu 5:21-34).
a treia secțiune (Marcu 6:6-8 ,6:21) cuprinsă în întrebarea: «cine este Isus?» (Marcu 6:14-16; 8:27-30) este caracterizată de înmulțirea pâinilor (Marcu 6:33-44; 8:1-10) și de revenirea acestei teme a pâinii (Marcu 6:52; 7:2; 7:5; 7:28; 8:14; 8:16; 8:19-20), temă care îl manifestă pe Isus ca Mesia escatologic care – prin darul pâinii euharistice – adună poporul lui Dumnezeu atât dintre fiii/restul lui Israel cât și dintre păgâni (Marcu 8:1-10).
Ucenicilor care nu înțeleg (Marcu 6:52; 8:14-21), Isus le deschide ochii credinței (Marcu 8:22-26) ca – în cele din urmă – să-l poată mărturisi ca Mesia (Marcu 8:27-30).

În cel de-al doilea ciclu narativ (Marcu 8:31-15:39) Isus ia și mai evident inițiativa de a-i instrui pe ucenici (Marcu 8:31).
într-o primă secțiune, în timp ce-i „pe cale” (Marcu 8:27; 9:33-34; 10:17) spre Ierusalim (Marcu 10:32), prezice ucenicilor săi, care „nu înțeleg”, de trei ori pătimirea și învierea sa și-i instruiește cu privire la exigențele și condițiile urmării sale (Marcu 8:31-9:1; 9:31-35; 10:32-45).
Un orb vindecat devine ucenicul exemplar care-l urmează pe calea crucii (Marcu 10:46-52).
în a doua secțiune (Marcu cap. 11, cap. 12, cap. 13), Isus este la Ierusalim, cu precădere în Templu (Marcu 11:1; 11:15; 11:27; 13:1; 13:3), unde se înfruntă cu adversarii săi pe tema identității sale de Mesia din neamul lui David (Marcu 11:27-12:12; 12:35-37) și a raportului său cu Dumnezeu Tatăl (Marcu 12:13-34).
Tot Templul din Ierusalim este locul unde proclamă marele discurs escatologic (Marcu cap. 13).
ultima secțiune (Marcu 14:1-15:39) relatează evenimentele pregătitoare și Pătimirea : Isus apare ca Mesia condamnat (Marcu 14:53-65) și renegat (Marcu 14:66-72), ca «rege al Iudeilor» refuzat și batjocorît (Marcu 15:33-39).

Epilogul[modificare | modificare sursă]

În epilog (Marcu 15:40-16:8), femeile apar ca ucenici exemplari care îi urmăresc și îi observă atent moartea și înmormântarea (Marcu 15:40-47) și primesc cu teamă reverențioasă și silențioasă vestea Învierii lui (Marcu 16:1-8).

Concluzie: în întregimea sa, Evanghelia după Marcu, reprezintă parcursul oferit credincioșilor ca să descopere progresiv misterul lui Isus și să se dispună a-l urma pe calea lui.

Versetele apocrife de la sfârșitul Evangheliei după Marcu[modificare | modificare sursă]

Multe ediții (traduceri) ale Bibliei conțin versetele Marcu 16:9-20. Conform cu New International Version, o populară traducere a Bibliei în limba engleză, cele mai de încredere manuscrise și alte izvoare străvechi nu includ aceste versete.[17] Nici cea mai veche Biblie din lume, Codex Sinaiticus, nu cuprinde aceste versete adăugate ulterior de copiști creativi Evangheliei după Marcu.[18] Evanghelia după Marcu nu menționează Învierea Mântuitorului, ci doar faptul că un tânăr afirmă că Isus a înviat, iar femeile care-I vizitează mormântul găsesc mormântul gol. Numai versetele apocrife Îl descriu pe Isus înviat.[19]

Comunitatea lui Marcu[modificare | modificare sursă]

Marcu se adresează unei comunități mixte: creștini dintre iudei și dintre păgâni.
În această comunitate este evident interesul pentru misiunea universală de vestire a Evangheliei (cf. Marcu 13:10; 14:9).
Comunitatea este însă umbrită de două probleme:
1) este expusă posibilei, ba evidentei persecuții (Marcu 13:9; 9:13), drept care evanghelistul o îndeamnă la disponibilitate chiar pentru martiriu (Marcu 8:34-9:1);
2) trăiește în condiții de grea «încercare» (Marcu 4:17; 10:30; 13:19), suferință provenind de la ruptura cu restul societății păgâne: exigență de bază a existenței creștine. O comunitate astfel încercată așteaptă în mod apocaliptic sfârșitul și revenirea imediată a lui Christos. Marcu o pune în gardă să persevereze (Marcu 13:13), ca să nu lege iminenta distrugere a Ierusalimului cu sfârșitul lumii (Marcu 13:7-8) și să nu se lase derutată de false preziceri asupra venirii lui Mesia (Marcu 13:5; 13:21-23).
Domnul va veni pe neașteptate (Marcu 13:35-36) asemeni țăranului care, dintr-o dată pune mâna pe seceră pentru simplu motiv că recolta este matură (Marcu 4:26-29), dar mai întâi trebuie să se realizeze evanghelizarea tuturor neamurilor (Marcu 13:10). În acest timp este absolut de trebuință ca ei să trăiască în veghere (Marcu 13:37; 14:34; 14:38) și în fidelitate față de voința Domnului.

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ a b E P Sanders, The Historical Figure of Jesus, (Penguin, 1995) page 63 - 64.
  2. ^ a b Bart D. Ehrman (2000:49) The New Testament: a historical introduction to early Christian writings. Oxford University Press.
  3. ^ a b Bart D. Ehrman (2005:235) Lost Christianities: the battles for scripture and the faiths we never knew Oxford University Press, New York.
  4. ^ Geoffrey W. Bromiley (1995:287) International Standard Bible Encyclopedia: K-P MATTHEW, GOSPEL ACCORDING TO. Wm. B. Eerdmans Publishing. Citat: „Matthew, like the other three Gospels is an anonymous document.”
  5. ^ Donald Senior, Paul J. Achtemeier, Robert J. Karris (2002:328) Invitation to the Gospels Paulist Press.
  6. ^ a b Keith Fullerton Nickle (2001:43) The Synoptic Gospels: an introduction Westminster John Knox Press.
  7. ^ a b Ben Witherington (2004:44) The Gospel code: novel claims about Jesus, Mary Magdalene, and Da Vinci InterVarsity Press. Notă: Witherington, nefiind de acord că nu i se cunoaște autorul, recunoaște totuși că aceasta este ceea ce consideră cei mai multi cercetători ai Bibliei.
  8. ^ F.F. Bruce (1994:1) The Gospel of John Wm. B. Eerdmans Publishing.
  9. ^ Patrick J. Flannagan (1997:16) The Gospel of Mark Made Easy Paulist Press
  10. ^ Bart D. Ehrman (2004:110) Truth and Fiction in The Da Vinci Code: A Historian Reveals What We Really Know about Jesus, Mary Magdalene, and Constantine. Oxford University Press.
  11. ^ Bart D. Ehrman (2006:143) The lost Gospel of Judas Iscariot: a new look at betrayer and betrayed. Oxford University Press.
  12. ^ Ingo Broer, Einleitung in das Neue Testament, Würzburg 2010, pag. 91.
  13. ^ Eduard Lohse, Entstehung, pag. 86; Peter Dschulnigg, Sprache, pag. 620.
  14. ^ Martin Hengel, Entstehungszeit, pag. 43.
  15. ^ a b Raymond E. Brown. An Introduction to the New Testament.
  16. ^ a b Harris, Stephen L., Understanding the Bible. Palo Alto: Mayfield. 1985.
  17. ^ Mark 16:8-20 (NIV) - citat: „[The earliest manuscripts and some other ancient witnesses do not have verses 9–20.]” Cf. istoricul NIV pentru acest pasaj.
  18. ^ Mark 16 (Codex Sinaiticus)
  19. ^ Listă de traduceri în engleză ale Bibliei care recunosc că e o problemă cu versetele de la sfârșitul Evangheliei după Marcu: AMP, CEB, CJB, CEV, ERV, ESV, ESVUK, EXB, GW, GNT, HCSB, PHILLIPS, LEB, TLB, MSG, NOG, NASB, NCV, NET, (NIRV), NIV, NIVUK, NKJV, NLV, NLT, NRSV, NRSVA, NRSVACE, NRSVCE, RSV, RSVCE, VOICE și WEB.

Legături externe[modificare | modificare sursă]