Conferința de Pace de la Paris din 1919

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
„Cei patru mari” în timpul Conferinței de Pace de la Paris (de la stânga la dreapta, David Lloyd George, Vittorio Orlando, Georges Clemenceau și Woodrow Wilson)

Conferința de Pace de la Paris a început la 18 ianuarie 1919, având drept obiectiv dezbaterea noii configurații politico-teritoriale și rezolvarea complicatelor probleme economico-financiare rezultate din Primul Război Mondial. Au participat 27 de state, printre care și România. Conferința avea ca scop elaborarea și semnarea tratatelor de pace între statele învingătoare (cu excepția Rusiei, atunci în plin război civil) și cele învinse în Primul Război Mondial. Președintele Conferinței a fost proclamat delegatul Franței, țară gazdă : Georges Clemenceau. Șeful delegației române a fost primul ministru Ion I. C. Brătianu (până la demisia din fruntea delegației române, la 12 septembrie 1919).

Derulare[modificare | modificare sursă]

Conferința a dus, în final, la semnarea tratatelor de pace, după aprige controverse între :

  • delegații idealiști, dintre care cel mai însemnat era președintele american Woodrow Wilson, care, cu cele 14 puncte programatice prin care înțelegea să concretizeze Dreptul popoarelor de a dispune de ele însele, căuta să asigure o împărțire cât mai echitabilă a câștigurilor și a eforturilor ;
  • delegații realiști, dintre care cel mai însemnat era primul ministru englez Lloyd George, care încerca să păstreze în Europa continentală un echilibru între diferitele state și să le unească împotriva extremismelor, pentru a asigura o pace durabilă, și fără să fie prea sever cu învinșii pentru a le permite o reconstruire economică ;
  • delegații naționaliști, dintre care cel mai însemnat era președintele francez Georges Clemenceau, poreclit Tigrul, care înțelegea să dezarmeze definitiv Germania și să obțină, în mod constrângător, cât mai mari despăgubiri de război pentru țara sa.

Între aceste poziții ale marilor puteri, delegațiile statelor mai mici au încercat, fiecare, să obțină concretizarea revendicărilor lor, în timp ce delegațiile țărilor învinse încercau să limiteze pierderile. Existau multe litigii, inclusiv între învingători : de exemplu, atât Italia, cât și Serbia, revendicau orașul Trieste, peninsula Istriei și insulele Dalmației. Hotărârile au fost luate nu de delegațiile tuturor statelor participante, ci de delegații celor patru mari puteri : Georges Clemenceau - din partea Franței, Woodrow Wilson - din partea S.U.A., Lloyd George - din partea Marii Britanii și Vittorio Orlando - din partea Italiei. Celelalte delegații erau doar audiate. Această situație a stârnit protestele țărilor mai mici care luptaseră de partea Antantei, așa cum a fost și cazul României, a cărei delegație s-a retras, între septembrie și decembrie 1919, de la lucrări, deoarece în discutarea clauzelor tratatului de pace cu Austria, marile puteri încercau să limiteze despăgubirile și teritoriile revendicate de România, impunându-i, în schimb, clauze în favoarea minorităților, clauze care au determinat demisiile succesive ale guvernelor lui Ion I. C. Brătianu și generalului Arthur Văitoianu. În definitiv, România nu a semnat tratatul de la Saint-Germain-en-Laye decât la 10 decembrie, cu Austria, - care recunoștea unirea Bucovinei cu România prim-ministru fiind atunci generalul Constantin Coandă. Delegatul României la Conferința de Pace, generalul Constantin Coandă, a semnat tratatul de pace cu Austria , Tratatul privind minoritățile și tratatul cu Bulgaria.[1] Până la urmă, au fost semnate tratatele cu toate țările învinse și au fost stabilite noile granițe din Europa. În locul Austro-Ungariei au apărut noi state naționale (Cehoslovacia, Regatul sârbo-croato-sloven, Austria, Ungaria), era refăcut statul polonez, iar România își desăvârșea întregirea. Tratatele dintre Puterile Aliate și statele învinse au fost semnate după cum urmează :

  • cu Germania, la Versailles, la 28 iunie 1919 : extrem de dur din cauza exigențelor Franței, acest tratat (numit de Germani Diktat) excludea poporul german din Dreptul popoarelor de a dispune de ele însele și, din acest motiv, Senatul SUA a refuzat să-l ratifice;
  • cu Austria, la Saint-Germain, la 10 septembrie 1919 : acest tratat excludea, de asemenea, austriecii din Dreptul popoarelor de a dispune de ele însele, împiedicându-i să realizeze unirea cu Germania ;
  • cu Bulgaria, la Neuilly, la 27 noiembrie 1919: acest tratat excludea și bulgarii din Dreptul popoarelor de a dispune de ele însele, împiedicându-i să realizeze unirea cu Macedonia, atribuită definitiv Serbiei; prin acest tratat, Grecia căpăta Tracia, iar Serbia, nu numai că păstra Macedonia, dar beneficia și de unele rectificări de frontieră. Cu România, era menținut hotarul din 1916 ;
  • cu Ungaria, la Trianon, la 4 iunie 1920, socotit de maghiari tot un Diktat ;
  • cu Imperiul Otoman, la Sévres, la 10 august 1920 : acest tratat era atât de defavorabil, încât a provocat în Turcia mișcarea naționalistă condusă de Mustafa Kemal Atatürk, care a condus la prăbușirea imperiului, proclamarea republicii și expulzarea tuturor ortodocșilor din Turcia asiatică, oficializate printr-un nou tratat semnat în 1923, la Lausanne.
  • În Tratatul semnat cu Austria (de către Statele Unite ale Americii, Imperiul Britanic, Franța, Italia, Japonia,România,Belgia, China, Cuba, Grecia, Nicaragua, Panama, Polonia, Portugalia, Regatul Sârbo- Croato-Sloven și Cehoslovacia) următoarele clauze se referă la România:

" ...Articolul 59. În ceea ce o privește, Austria renunță în favoarea României la toate drepturile și titlurile părții din fostul Ducat al Bucovinei, alăturate frontierelor României, așa cum ele vor fi stabilite subsecvent de principalele Puteri Aliate și Asociate."

"...Articolul 60. România aderă la introducerea în Tratatul cu principalele Puteri Aliate și Puteri Asociate a stipulării că aceste puteri vor considera necesar să protejeze interesele locuitorilor din România care diferă de majoritatea populației prin rasă, limbă sau religie...

În acest context, legitimitatea unirii Bucovinei cu România, în cadrul granițelor stabilite prin decizia din noembrie 1918 a dobândit sancționare/ratificare internatională legală, în timp ce actul arbitrar din 1775 (pactul secret dintre Austria și Rusia prin care Bucovina a fost cedată Austriei) a fost încă o dată anulat. Granița dintre Polonia și România a fost stabilită în lungul râului Ceremuș.

S-a hotărât și înființarea unui organism internațional menit să apere pacea și să preîntâmpine izbucnirea unui nou război : Liga Națiunilor, cu sediul la Geneva.

Tratatele de la Saint-Germain și de la Trianon, conforme celui de-al 10-lea din cele 14 puncte ale președintelui Wilson, au oficializat întregirea României, ale cărei noi frontiere au fost trasate de o comisie condusă de geograful francez Emmanuel de Martonne.

Extrase[modificare | modificare sursă]

10.3. Tratatul privind minoritățile

„Art. 7. România se obligă a recunoaște ca supuși români, de plin drept și fără o formalitate, pe evreii locuind în țară pe teritoriile României și care nu pot a se prevala de nici o altă naționalitate.”
„Art. 11. România consimte să acorde, sub controlul statului român, comunităților secuilor și sașilor, în Transilvania, autonomia locală, în ce privește chestiunile religioase și școlare.”

[2]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Ceaușu, Mihai-Ștefan. Problema recunoașterii unirii Bucovinei cu România și a delimitării granițelor sale la Conferința păcii (1919 -1920). În revista : East European Journal and Diplomatic History nr.2, decembrie 2015
  2. ^ ISTORIA ROMÂNILOR ÎNTRE ANII 1918–1940

Bibliografie suplimentară[modificare | modificare sursă]

  • România și Ungaria de la Trianon la Paris, 1920-1947: bătălia diplomatică pentru Transilvania, Valeriu Florin Dobrinescu, Editura Viitorul Românesc, 1996