Castelul din Carpați
- Pentru alte sensuri ale numelui, a se vedea Carpați (dezambiguizare)
Castelul din Carpați | |||||||
Coperta primei ediții a cărții "Castelul din Carpați" | |||||||
Informații generale | |||||||
---|---|---|---|---|---|---|---|
Autor | Jules Verne | ||||||
Subiect | melomania[*] Holografie film 3D Fonograf love triangle[*] cantatrice[*] | ||||||
Gen | roman de ficțiune/roman de aventuri | ||||||
Serie | Călătorii extraordinare | ||||||
Ediția originală | |||||||
Titlu original | Le Château des Carpathes | ||||||
Limba | Limba franceză | ||||||
Editură | Hetzel | ||||||
Ilustrator | Léon Benett | ||||||
Țara primei apariții | Franța | ||||||
Data primei apariții | 1892 | ||||||
Ediția în limba română | |||||||
Traducător | Victor Onișor | ||||||
Data apariției | 1897 | ||||||
Cronologie | |||||||
| |||||||
Modifică date / text |
Castelul din Carpați (în franceză Le Château des Carpathes) este un roman de anticipație publicat de Jules Verne în 1892, dar a cărui scriere fusese finalizată în 1889.[1] El a fost publicat pentru prima dată în formă de foileton în Magasin d’éducation et de récréation în perioada 1 ianuarie - 15 decembrie 1892[2] și integral la sfârșitul anului 1892 de Editura Hetzel.
Acțiunea romanului se petrece în majoritate în Munții Carpați din Transilvania.
Rezumat
[modificare | modificare sursă]În satul Werst (în traducerea română Verești) din Transilvania, ciobanul Frik[3] remarcă într-o zi că din vechea cetățuie în ruine a baronului Rodolphe de Gortz, aflată pe un pisc deasupra trecătorii Vulcan, iese un fir de fum. Cetățuia era abandonată de zeci de ani, iar localnicii credeau că acolo erau fantome care veniseră să o ocupe. Tânărul pădurar Nic Deck, însoțit de doctorul Patak, decid să meargă la castel, dar sunt victimele unor întâmplări stranii. În acel moment sosesc în sat tânărul conte Franz de Télek și ordonanța sa, Rotzko. Contele află acele întâmplări, în fantasticul cărora nu crede, dar devine brusc interesat când află numele proprietarului său.
Naratorul revine cu cinci ani înainte pentru a povesti niște evenimente petrecute anterior în Italia. La Stilla este o mare cântăreață italiană de operă, aclamată de public și elogiată de critică. Unul dintre cei mai mari admiratori ai săi este baronul de Gortz,[4] nelipsit de la spectacolele sale, un personaj enigmatic cu mijloace bănești suficiente pentru a putea să o urmeze pe cântăreață prin lumea întreagă, unica sa pasiune. Boierul nu s-a apropiat niciodată de artistă, nu i-a scris niciodată, nu a încercat să o vadă niciodată în afara scenei, dar vocea sa a ajuns să fie o necesitate a existenței sale. Îl însoțește doar nu mai puțin enigmaticul Orfanik, un inventator neînțeles care trăiește pe banii stăpânului său.
La un spectacol de pe scena Teatrului San Carlo din Napoli, tânărul și aventurierul conte de Telek,[5] originar din Craiova (Valachie : Țara Românească), se îndrăgostește obsesional de Stilla și o cere în căsătorie. Ea acceptă pentru a scăpa de misteriosul admirator care o urmărește peste tot. Începe astfel să se extindă zvonul că diva se va retrage de pe scenă la sfârșitul stagiunii, deși era la apogeu, urmând să se mute în Valahia cu viitorul său soț.
Vestea provoacă gelozie și ură la adresa contelui de Télek, care primește amenințări cărora nu le dă importanță. Totuși, baronul suferă o criză profundă și încearcă să se sinucidă. Deprimat, ia parte la ultima reprezentație a operei Orlando[6], în care Stilla interpretează rolul Angelicăi.
În ultima scenă, în care eroina moare, Stilla îi încântă pe spectatori cu aria: „Innamorata, mio cuore tremante,/Voglio morire”... Tot atunci, dând la o parte perdeaua de la lojă, baronul de Gortz își arată fața și ochii săi strălucitori pe o față înspăimântător de palidă și îi inspiră Stillei o teamă care o paralizează. Ea își duce mâna la gură, care se umple de sânge, apoi se clatină și cade... I-a plesnit o arteră la inimă și a murit.
Telek aproape că-și pierde judecata și nu poate asista la înmormântarea iubitei sale în cimitirul Campo Santo Nuovo din Napoli. După ce se reculege la mormântul Stillei, baronul Rodolphe de Gortz părăsește orașul italian, trimițându-i o scrisoare lui Franz de Telek în care îl învinovățește pe acesta de uciderea cântăreței și îl blesteamă.
Telek își revine și după cinci ani este convins de Rotzko să facă o călătorie prin Europa, urmând să viziteze mai întâi provinciile transilvane. Datorită indiscreției jupânului Koltz și a fiicei sale, Miriota, află istoria castelului și a stăpânului acestuia. Contele Franz de Telek se apropie de castel însoțit de Rotzko și acolo îi apare imaginea Stillei, îmbrăcată în costumul Angelicăi, cântând aria din Orlando. În același timp, ordonanța sa fusese trimisă la Alba Iulia pentru a aduce de acolo agenți de poliție care să intre în castel. Surprins de vedenie, sigur că logodnica sa era în viață, crezând că aceasta fusese răpită de baron, Franz intră în castel în aceeași noapte pe poarta deschisă, care se închide însă imediat în urma lui.
El străbate dezorientat niște coridoare strâmte și se trezește închis într-o criptă de sub capelă, unde aude din nou vocea Stillei („Andiamo, mio cuore, andiamo!”).
Reușește să forțeze ușa, intrând în capelă, unde erau îngropați strămoșii lui Rodolphe de Gortz; printr-o gaură în zid îi vede pe Orfanik și pe baronul de Gortz, care părea să nu fi îmbătrânit. Ei așază niște cilindri stranii[7] de-a lungul zidurilor și vorbesc de uciderea lui Telek. A doua zi era plănuit atacul agenților asupra cetățuii. Orfanik călătorește la Bistrița, ieșind pe un tunel secret, iar baronul rămâne în castel „pentru a-i auzi încă o dată vocea”.
Convins că Stilla era nebună și se afla în puterea baronului, contele Telek urcă în donjon unde văzuse anterior imaginea Stillei. Aici îl întâlnește pe baron nemișcat, cu o cutie în mâini. Aici o vede pe Stilla și o aude cântând. Dorind să o scoată din castel, el este atacat de baron care înfige un cuțit în inima cântăreței, iar imaginea Stillei se sparge în mii de cioburi. Părăsește sala, lăsându-l pe Franz prăbușit, dar pe terasa de la primul etaj al donjonului o împușcătură de-a lui Rotzko îi sfarâmă cutia. La scurtă vreme, se aude o explozie care transformă castelul în ruine.
Pătrunși în castel, ordonanța și Nic Deck scot corpul contelui de Telek, care nu murise, dar își pierduse mințile repetând întruna: „innamorata, voglio morire”.
După prinderea lui Orfanik, se descoperă că baronul îi dăduse acestuia porunca să înregistreze vocea Stillei pe cilindri, iar folosind un portret în mărime naturală a artistei și un sistem de oglinzi s-a reușit obținerea unei imagini a cântăreței. Împușcătura trasă asupra baronului a distrus cutia unde erau păstrate înregistrările și de disperare baronul a dorit să se îngroape în castel, declanșând explozia.
În ciuda descoperirii misterului, copiii din zonă continuă să învețe legendele castelului, bântuit de duhuri venite de pe lumea cealaltă.
Capitolele cărții
[modificare | modificare sursă]Capitolele acestei cărți nu au titlu, ci sunt numerotate de la I la XVIII.
Surse de inspirație
[modificare | modificare sursă]În cartea Pe urmele lui Jules Verne în România, Simion Săveanu, autorul acesteia, emite ipoteza că între 1882 și 1884 Jules Verne ar fi fost în relații intime cu o anume Luiza Müller, originară din Transilvania, mai precis din Homorod. La îndemnul ei, ar fi făcut o călătorie incognito cu o navă pe Dunăre până la Giurgiu, apoi cu trenul la București și apoi la Brașov și, în final, la Homorod. Cu această ocazie ar fi cutreierat prin regiune mai multe săptămâni și ar fi vizitat Castelul Colț, care a devenit sursă de inspirație pentru romanul Castelul din Carpați.[8]
Teme abordate în cadrul romanului
[modificare | modificare sursă]Castelul din Carpați a fost publicat cu cinci ani înainte de Dracula de Bram Stoker. Nu se poate vorbi de influențe verniene în opera englezului și asemănările existente nu sunt decât anecdotice: situarea castelului, personalitatea baronului, mult mai puțin puternic și rău decât contele Dracula, dar foarte apropiată de cea a altor personaje ale lui Verne (Nemo, Robur, Sandorf etc.), povestea romantică atât de folosită în epocă și dragostea exercitată de personajul rău.
În această operă se pot întâlni unele personaje și situații obișnuite în romanele cu tematică vampirică clasică, ca în Dracula de Bram Stoker:
- Amfitrionul enigmatic: Dracula pentru Stoker, Gortz pentru Verne. Nu îmbătrânește, nu se știe de unde-și are averea și are doar un singur servitor. Este un nobil de viță veche, cu pasiune pentru artă. Fără a ajunge să exercite puterile mentale ale unui vampir universal, dispune de o privire suficient de puternică pentru a produce moartea unei persoane. Fără a fi vampir, Gortz niciodată nu apare la lumină și toate treburile sale le realizează un servitor.
- Victima iubită: Mina Harker (Dracula), Porporina (Consuelo) sau Stilla. Iubită până la obsesie de către nobil, ea este iubită și de o persoană normală. Victima pierde (viața în cazul Stillei) dar rămâne vie (sau nemoartă), în timp ce unica sa salvare este acțiunea prietenilor săi.
- Călătoria inițiatică: omul, Telek, care ajunge să-și piardă mințile, sau Jonathan Harker (în Dracula) trebuie să treacă o serie de probe pentru a descoperi adevărul. Probe obscure, vechi, într-un loc straniu, pentru a ajunge în criptă în ambele cazuri.
- Obsesia: sângele pentru vampir, vocea Stillei pentru baronul lui Verne. Derivă din vampirul bolnav, care nu are un alt remediu decât să lupte pentru obsesia sa. Îl face mai uman, conectându-l cu obsesiile oamenilor.
- Țara de origine: vampirul, sau în acest caz Gortz, reprezintă atașamentul pentru tradițiile pământului din care provin: Transilvania.[9] Dacă Dracula trebuie să se odihnească în pământul românesc, Gortz poate doar să se întoarcă în castelul său.
- Populația și credințele ei: pe măsură ce se descoperă că totul a fost o înscenare sau că vampirul a fost distrus, populația continuă să creadă în legendele sale, care vor continua să fie transmise din generație în generație.
În opera lui Jules Verne nu se observă alte elemente importante ale legendei vampirice, cum ar fi imensa putere a vampirului sau importantul arhetip al vânătorului de vampiri (Van Helsing de Stoker). În Castelul din Carpați, vânătorul de vampiri este Telek.
Alți autori relaționează Castelul din Carpați cu Consuelo de George Sand, prietenă a lui Verne și presupun că ea l-a însoțit la cercurile inițiatice ale epocii. Studiile o aseamănă pe Stilla cu Porporina, protagonista operei lui Sand, căci unele descrieri sunt foarte asemănătoare.[10]
Tema mortului viu apare și alte opere ale lui Verne, precum Testamentul unui excentric, Doamna Branican, Sfinxul ghețarilor și Mathias Sandorf.
Lista personajelor
[modificare | modificare sursă]- Stilla, cântăreață italiană, 25 ani
- Rodolphe de Gortz - în traducerea română Radu Gorj-, baron, proprietarul castelului, meloman, 50-55 ani
- Franz de Télek - în traducerea română Frâncu Teleac-, conte (banul Craiovei), 27 ani
- Orfanik, savant în serviciul baronului Rodolphe de Gortz
- Rotzko - în traducerea română Roșca-, soldat, ordonanța lui Franz de Télek, 40 ani
- Nick Deck - în traducerea română Nicu Deac-, pădurar, logodnicul Miriotei Koltz, 25 ani
- Miriota Koltz - în traducerea română Miorița Colț-, fiica judecătorului Koltz, 20 ani
- Jupânul Koltz - în traducerea română Colț-, birău (judecător și primar din Werst), 55-60 ani
- Jonas - în traducerea română Ionas-, hangiu evreu, proprietarul hanului «La Regele Matei», 60 ani
- Patak - în traducerea română Pațac-, medicul din Werst (de fapt fost infirmier), 45 ani
- Hermod - în traducerea română Homorod-, învățător, 55 ani
- Frik - în traducerea română Frig-, păstor (cioban), 65 ani
- Colportorul - în traducerea română Marchitanul-, evreu polonez
Adaptări cinematografice
[modificare | modificare sursă]Acest roman, ca și marea majoritate a operei lui Verne, a fost ecranizat. Există patru adaptări cinematografice: două românești în 1957 și 1981, o producție cehoslovacă în 1981 și una franceză în 1976 (ORTF).
Prima adaptare a volumului Castelul din Carpați a fost realizată în 1957, producător fiind Alberto Cavalcanti, iar scenarist Titus Popovici. Pelicula nu a fost finalizată.
În 1975 a fost realizat un film francez de televiziune, intitulat Le château des Carpathes, a cărui premieră a avut loc la 12 decembrie 1976 pe canalul A2. El a fost produs de O.R.T.F. Filmul avea o durată de 120 minute și era regizat de Jean-Christophe Averty.
În 1981, a fost realizată o nouă ecranizare românească a cărții, în regia lui Stere Gulea. Au interpretat actorii români Cornel Ciupercescu (Frâncu Teleac), Zoltán Vadász (boierul Gorj), Maria Bănică (Stilia, “celebrissima”), Ion Caramitru (ziaristul), Octavian Cotescu (impresarul), Marcel Iureș (Orfanik), Ovidiu Iuliu Moldovan (revoluționarul Hociotă), Adrian Mazarache (agentul secret Friecke), Irina Petrescu (contesa), Dorel Vișan (Partenie), Paul Lavric (Ionas), Flavius Constantinescu (Tomuț) și András Csiky (viceguvernatorul). Vocea care interpretează bucățile de operă este a Eugeniei Moldoveanu.
- 1981 Misterele de la castel (Tajemství hradu v Karpatech), regia Oldrich Lipský
Traduceri în limba română
[modificare | modificare sursă]Prima traducere în limba română a romanului a fost realizată de Victor Onișor la Sibiu, în 1897. Acesta este primul roman de Jules Verne tradus în română. Alți traducători ai cărții au fost scriitorii Ion Pas (care a publicat-o la Ed. Cugetarea, București, 1929) și Vladimir Colin (care a publicat două ediții diferite, una pentru Ed. Tineretului, București, 1967 și alta revizuită pentru ediția publicată de Ed. Ion Creangă, București, 1980).
- 1897 - Castelul din Carpați, Sibiu, traducere Victor Onișor
- 1929 - Castelul din Carpați, Ed. Cugetarea, traducere Ion Pas
- 1967 - Castelul din Carpați, Ed. Tineretului, Colecția SF, traducere Vladimir Colin, 184 pag.
- 1980 - Castelul din Carpați. Întâmplări neobișnuite, Ed. Ion Creangă, Colecția "Jules Verne", vol. 23, traducere Vladimir Colin, 268 pag.
- 1992 - Castelul din Carpați, Ed. Universitas, 148 pag., ISBN 5-362-00824-2
- 2004 - Castelul din Carpați, Ed. Compania, Colecția "La bord cu Jules Verne", 224 pag.
- 2004 - Castelul din Carpați, Ed. Corint, traducere Traian Fințescu, 192 pag., ISBN 973-653-716-1
- 2010 - Castelul din Carpați. Întâmplări neobișnuite, Ed. Adevărul, Colecția "Jules Verne", vol. 23, traducere Dorina Oprea, 340 pag., ISBN 978-606-539-156-7
Vezi și
[modificare | modificare sursă]Note
[modificare | modificare sursă]- ^ Vezi scrisoarea către Louis-Jules Hetzel din 10 noiembrie 1889: «Noi vom păstra pentru 91 "Castelul din Carpați", și Familia Raton pe care o voi completa cu un roman important.» Cf. Correspondance inédite de Jules et Michel Verne avec l'éditeur Louis-Jules Hetzel. Tome I. Éditions Slatkine. 2004.
- ^ Piero Gondolo della Riva. Bibliographie analytique de toutes les œuvres de Jules Verne. Tome I. Société Jules Verne. Paris. 1977.
- ^ În Index des Calembours, M. Soriano notează că Frik provine din Free-Queue (cf. SORIANO, op.cit., pag. 346).
- ^ Verne afirmă că acesta este ultimul descendent al voievozilor valahi care au stăpânit încă din secolul XII domeniile feudale din zonă și au luptat împotriva tuturor ocupanților (ca și Vlad Țepeș).
- ^ În Index des Calembours de M. Soriano: Le Cas Verne, Julliard, 1978, autorul leagă acest nume de cel al lui Telemah, fiul lui Odiseu (Ulise) și prototip al tânărului inițiat.
- ^ Această operă, pe care Verne i-a atribuie unui anume Arconati, nu există. Orlando pare să trimită la Orlando Furioso de Ariosto, în timp ce Arconati a fost un conte ce se afla în posesia mai multor manuscrise ale lui Leonardo da Vinci
- ^ Unii autori au văzut aici un precursor al sistemelor de înregistrare a sunetelor, dar însuși Verne îi aduce un omagiu lui Thomas Edison în operă (pag. 209).
- ^ Festival Jules Verne[nefuncțională], 18 noiembrie 2007, Dodo Niță, Jurnalul Național, accesat la 3 iulie 2012
- ^ Și Dumas-tatăl a situat un castel în Transilvania, castelul Brankowan, și George Sand, în Consuelo, a descris castelul din Rudolstadt din aceeași zonă. După profeția valahă, Lucifer își va reuni toți slujitorii la sfârșitul vremurilor în munții de lângă Curtea de Argeș, în ruinele vechii cetățui a lui Radu Negru (Vezi Bourre, J. P. Le culte du vampire aujourd’hui, Ed. A. Lefeuvre).
- ^ Cf. Lamy, op. cit. Pag 181.
Bibliografie
[modificare | modificare sursă]- M. Soriano: Le Cas Verne, Julliard, 1978. ISBN 2-260-00116-5.
- M. Lamy: Jules Verne: initié et initiateur. París, Payot, 1984. ISBN 2-228-85020-9.
- S. Vierne: Jules Verne et le roman initiatique, Paris, Editions du Sirac, 1974.
- J.P. Bourre: Le culte du vampire aujourd’hui, Ed. A. Lefeuvre.
Legături externe
[modificare | modificare sursă]