Tratatul de la Brest-Litovsk (Ucraina – Puterile Centrale)

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Tratatul de la Brest-Litovsk
dintre Ucraina și Puterile Centrale
Brest-litovsk-feb-9-1918a.jpg
Semanrea tratatuilui de la Brest-Litovsk în noaptea de 9 – 10 februarie 1918. În mijloc, de la stânga la dreapta: Ottokar von Czernin, Richard von Kühlmann și Vasil Radoslavov
Semnat
Locația
9 februarie 1918
{{{locația_semnării}}}
Semnatari Flag of Austria-Hungary (1869-1918).svg Austro-Ungaria
Flag of Bulgaria.svg Regatul Bulgariei
Flag of the German Empire.svg Imperiul German
Ottoman flag.svg Imperiul Otoman
Flag of Ukrainian People's Republic (non-official, 1917).svg Republica Populară Ucraineană
Nu confundați cu Tratatul de la Brest-Litovsk.

Treatatul de la Brest-Litovsk dintre Ucraina și Puterile Centrale a fost un tratat de pace semnat pe 9 februarie 1918, prin care era recunoscută exisență Republicii Populare Ucrainene, aceasta acceptând la rândul ei protectoratul de facto al Germaniei și Austrei. Puterile Centrale nu anexau noua republică, dar aveau permisiunea să amplaseze trupe în Ucraina și își asigurau o importantă sursă de alimente.

Tot la Brest-Litovsk avea să se semneze pe 3 martie 1918 Tratatul de la Brest-Litovsk dintre Rusia Bolșevică și Puterile Centrale.

Obiective[modificare | modificare sursă]

Republica Populară Ucraineană

Rada Centrală ucraineană și-a exprimat dorința de pace cu puterile străine și recunoașterea internațională a existenței nou proclamatului stat independent. Cum reprezentanții Regatului Unit și Republicii Franceze au refuzat să recunoască independența Ucrainei, considerată doar o regiune a unui important aliat, singura șansă a părut a fi negocierile cu Puterile Centrale.

Pe 1 ianuarie 1918, delegația ucraineană condusă de Vsevolod Holubovici a sosit Brest-Litovsk.

Negocierile de pace[modificare | modificare sursă]

Negocierile de pace au fost inițiate de guvernul bolșevic rus pe 3 decembrie 1917. Delegația rusă era condusă de Lev Troțki, (revoluționar originar din Ucraina). Între 22 – 26 decembrie, cele două delegații au ajuns la mai multe înțelegeri, pentru ca pe 28 decembrie 1917 să fie semnat un armistițiu, care suspenda ostilitățile de-a lungul întregului front. Mai înainte de acest moment, bolșevicii ucraineni proclamaseră pe 17 decembrie 1917 înființarea unei republici sovietice ucrainene și formaseră un guvern cu sediul la Harkov. Semnarea tratatului de pace cu Puterile Centrale a fost amânată de către bolșevicii ruși în încercarea de obținere a acordului membrilor Antantei.

Pe 12 ianuarie, reprezentantul Puterilor Centrale, contele Ottokar von Czernin, a recunoscut dreptul delegației Republicii Populare Ucrainene să participe la negocieri separate de pace[1], dar a respectat dorința reprezentantului maghiar, contele Csáky, și a refuzat să accepte discuții în problemele Galiției și Lodomeriei, Bucovinei și Transcarpatiei. Czernin a acceptat însă pretențiile ucrainene asupra guberniei Holm și regiunii Podlasie. Delegația bolșevică rusă condusă de Troțki a recunoscut inițial delegația independentă ucraineană (10 ianuarie)[2].

Delegaţii Republicii Populare Ucrainene şi ai Puterilor Centrale în timpul unei pauze dintre două runde de negocieri, (Brest-Litovsk, februarie 1918)

Delegația ucraineană s-a reîntors pe 20 ianuarie 1918 la Kiev, unde Rada Centrală a proclamat suveranitatea statului ucrainean pe 25 ianuarie, (declarație antedatată pe 22 ianuarie). Imediat după acest eveniment, delegația ucraineană a plecat înapoi la Brest, având-o acum în frunte pe Oleksandr Sevriuk. Între timp, Republica Populară Ucraineană a trebuit să lupte împotriva rebeliunilor bolșevice, cea mai importantă fiind cea de la Arsenalul din Kiev. Responsabilii ucraineni au decis ca, în condițiile în care tânărul stat nu dispunea de unități militare regulate, să caute sprijinul puterilor străine[1]. Pe de altă parte, situația Puterilor Centrale era de asemenea critică, în special pentru Austro-Ungaria, care trecea printr-o gravă criză alimentară[2].

Pe 1 februarie, s-a alăturat negocierilor și delegații Ucrainei Sovietice conduși de Iuhim Medvediev și Vasili Șahrai. Reprezentanții Puterilor Centrale au continuat negocierile doar cu delegația Republicii Populare Ucrainene, considerată singura reprezentantă legitimă a poporului ucrainean[1]. În timp ce Rada Centrală era obligată să părăsească Kievul și să abandoneze capitala în mâinile trupelor bolșevice, delegații la tratative au semnat în noaptea de 9 – 10 februarie actul care consfințea pacea dintre Ucraina și Puterile Centrale. Semnarea tratatului de pace s-a făcut în ciuda protestelor delegației bolșevicilor ucraineni.


Semnatarii tratatului[modificare | modificare sursă]

Republica Populară Ucraineană

Oleksandr Sevriuk (șeful delegației), Mikola Liubinski, Mikola Levițki și Serhii Ostapenko

Germania

Secretarul de stat pentru afacerile externe, Richard von Kühlmann și generalul Max Hoffmann

Austro-Ungaria

Ministrul afacerilor externe, Ottokar von Czernin

Bulgaria

Premierul Vasil Radoslavov, ambasadorul bulgariei la Viena, Andrei Toșev, I. Stoianovici, T. Anastasov și colonelul P. Gancev

Imperiul Otoman

Marele vizir Mehmed Talat, I. Hakki Pașa, A. Nessimi Bei și Ahmed İzzet Pașa [1]

Îmediat după semnarea tratatului, Puterile Centrale au trimis în Ucraina o armată de 450.000 de oameni. După numai o săptămână, aproape toate trupele bolșevice fuseseră alungate cu ușurință din Ucraina. Pe 2 martie, Rada Centrală a putut să-și reia activitatea în Kiev[3].

Prevederile tratatului de pace[modificare | modificare sursă]

Semantarii tratatului de pace de la Brest-Litovsk: (de la stânga la dreapta) generalul Brinkmann, Mikola Liubinski, Mikola Leviţki, Oleksandr Sevriuk, generalul Max Hoffmann şi Serhii Ostapenko.
  • Articolul 3 prevedea evacuarea regiunilor ocupate,
  • Articolul 4 prevedea stabilirea de relații diplomatice între părțile semnatare,
  • Articolul 5 stabilea renunțarea mutuală reparațiile de război,
  • Articolul 6 stabilea repatrierea prizonierilor de război,
  • Articolul 7 stabilea regimul tarifelor și modalităților de plată și reluarea imediată a relațiilor economice și comerțului între părți[4],
  • Articolul 8 reglementa schimbul de persoane civile internate și reînnoirea relațiilor publice și private.


Republica Populară Ucraineană și Austro-Ungaria au semnat de asemenea o înțelegere secretă cu privire la Galiția și Bucovina. Austro-ungarii s-au angajat să unifice până pe 31 iulie 1918 într-un singur teritoriul al Coroanei toate regiunile din Galiția răsăriteană și Bucovina în care ucrainenii reprezentau majoritatea populației. Pe 4 iulie 1918, Austro-Ungaria a anulat această înțelegere sub pretextul că partea ucraineană nu a livrat cantitățile de cereale pe care se obligase să le exporte prin tratatul de pace. Istoricii ucraineni presupun că această decizie a fost luată datorită presiunilor exercitate de Polonia[1]

Puterile Centrale au semnat un al doilea tratat de pace la Brest-Litovsk cu Rusia Bolșevică pe 3 martie 1918. Rușii s-au obligat prin semnarea acestei păci să recunoască tratatul dintre Puterile Centrale și Ucraina Populară. De asemenea, Rusia s-a obligat să semneze fără întârziere un tratat de pace cu Ucraina și un tratat pentru trasarea frontierei comune, să-și retragă trupele de pe teritoriul ucrainean și să înceteze propaganda împotriva Republicii Populare Ucrainene[5]

Urmări[modificare | modificare sursă]

Intrarea trupelor maghiare în Camenița, după semnarea tratatului de la Brest-Litovsk.

Semnarea tratatului a produs nemulțumirea polonezilor, în special a celor din Austro-Ungaria. Politicienii polonezi din parlamentul austriac au declanșat imediat proteste care au paralizat lucrările legislativului. Funcționarii publici polonezi din Austro-Ungaria au declanșat greve și în diferite orașe au avut loc demonstrații ale cetățenilor polonei ai imperiului. Corpul Auxiliar Polonez (unitate militară din armata austro-ungară formată din etnici polonezi) a refuzat să mai execute ordinele austriecilor, iar, după 15 febriaroe 1918, militarii polonezi au dezertat în masă și s-au alăturat forțelor poloneze implicate în luptele din Războiul Civil Rus. Deși guvernul austriac a încercat să anuleze unele dintre prevederile tratatului, relațiile polonezo-austriece au fost definitiv deteriorate. Politicienii polonezi moderați proaustrieci și antiindependentiști au pierdut practic orice sprijin din partea publicului[6]

După semnarea tratatului, Republica Populară Ucraineană s-a putut bucura de sprijinul militar germano-austriac în lupta pentru alungarea forțelor bolșevicilor din țară (februarie – aprilie 1918). În același timp, puterile Antantei au suspendat orice relație cu Ucraina.

Situația din Ucraina s-a deteriorat rapid. Unitățile militare ale Puterilor Centrale invitate după semnarea tratatului să sprijine Ucraina din punct de vedere militar, au fost considerate în scurtă vreme „trupe de ocupație” de o bună parte a populației țării și de unii dintre politicienii ei de frunte.

La sfârșitul lunii aprilie, comandantul suprem al forțelor germane în Ucraina, generalul Hermann von Eichhorn, a emis un ordin pentru judecarea în tribunalele militare germane a ucrainenilor care se făceau vinovați de lezarea intereselor germane în zonă. În continuarea măsurilor represive, germanii au dezarmat Divizia I ucraineană și s-a trecut la arestarea unor persoane care au criticat acțiunile germanilor, printre aceștia aflându-se și doi miniștri ai guvernului ucrainean.

Lovitura finală aplicată Radei Centrale a fost dată de generalul Pavlo Skoropadski, care, pe 29 aprilie, s-a autoproclamat hatman al Ucrainei[7].

În 1922 a fost semnat Tratatul de la Rapallo între Republica de la Weimar și RSFS Rusă, prin care cele două state renunțau la toate pretențiile financiare și teritoriale asumate prin Tratatul de la Brest-Litovsk.

Dezintegrarea Imperiului Austro-Ungar la sfârșitul anului 1918 a anulat de facto toate prevederile tratatului care îl priveau. Turcia a denunțat tratatul de la Brest-Litovsk prin semnare unei noi înțelegeri cu RSS Ucraineană în 1922. Se pare că doar Bulgaria nu a anulat tratatul și prevederile sale[1].

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ a b c d e f Enciclopedia Ucrainei
  2. ^ a b Volodymyr Kubijovyč (ed.): Ukraine – A Concise Encyclopaedia I, p.744.
  3. ^ Orest Subtelny: Ukraine – A history, p.352–353.
  4. ^ a b Tratatul de pace de la Brest-Litovsk, 9 februarie 1918
  5. ^ Tratatul de pace de la Brest-Litovsk, 3 martie 1918
  6. ^ pl Piotr Galik, Chwalebna zdrada: Rarańcza 1918
  7. ^ Volodymyr Kubijovyč (ed.): Ukraine – A Concise Encyclopaedia I, p.745.

Bibliografie[modificare | modificare sursă]