Dinastia Capeţienilor
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
| Istoria Franţei |
|---|
|
Antichitate Evul Mediu
Renaşterea Epoca modernă
Epoca contemporană |
Dinastia Capeţienilor (în franceză Capétiens) a fost iniţiată în Franţa odată cu încoronarea lui Hugo Capet în 987. A fost cea de-a treia Dinastie franceză, după Dinastia Merovingiană şi Dinastia Carolingiană. Primul rege al dinastiei a fost Contele Parisului, Hugo Capet, care a fost ales de nobilii feudali după moartea lui Ludovic al V-lea. Astfel, Capet ("cap pierdut") a devenit denumirea noii dinastii. Pentru a-şi întări puterea în faţa nobililor, Hugo Capet şi-a asociat fiul Robert II-lea la domnie, iar acesta - la rândul său - a făcut la fel, astfel încât dinastia s-a transmis printr-o linie masculină directă.
Cuprins |
[modifică] Istoric
La moartea lui Ludovic al V-lea, în urma unui accident de vânătoare, în lipsa unor urmaşi carolingieni direcţi, marii nobili francezi îl aleg rege pe cel mai puternic dintre ei, Hugo Capet (sau Hugues) (987-996), urmaş al lui Robert Capet, care cu un secol în urmă asigurase Regenţa regatului. Hugues Capet a rămas în istorie datorită faptului că a fondat o dinastie de 36 de regi, care vor domni timp de opt secole pe tronul Franţei.
Timp de două secole, capeţienii îşi vor încorona primul născut încă din timpul vieţii şi-l vor asocia la domnie pentru a întări puterea. Filip August (1180-1223), capeţian direct, dar descendent al carolingienilor pe linie feminină, deci suveran absolut legitim, va înlătura această practică. Până la acesta din urmă, regatul Franţei va fi divizat, consecinţă a întăririii puterii locale a marilor seniori, autoritatea regală efectivă exercitându-se asupra unei regiuni restrânse. Astfel, comitatele Angers, Flandra, ducatele Normandiei, Aquitaniei, ajung să se bucure de o autonomie largă, seniorii respectivi fiind mai puternici şi mai influenţi decât suzeranul lor, regele Franţei. Se ajunge chiar la situaţia în care ducele Normandiei, Wilhelm (Guillaume) reuşeşte în anul 1066 să îşi cucerească propriul său regat, Anglia, asupra căruia avea aceleaşi drepturi succesorale ca şi regele ales, Harold, pe care Wilhelm îl învinge la Hastings. În această situaţie, Wilhelm, duce de Normandia, deci vasal al regelui Franţei, devine rege al Wilhelm I al Angliei, conform dreptului cuceritorului. Calitatea regilor francezi ai Angliei de duci de Normandia şi Imperiul angevin pe care ei vor reuşi să-l creeze, vor duce la izbucnirea războiului de 100 de ani.
Este perioada „clasică” a feudalismului francez: monarhul capeţian, considerându-se urmaş legitim al primilor regi franci, moşteneşte dreptul acestora asupra teritoriului, obţinut la origine prin cucerire, însă puterea sa efectivă este mai limitată ca oricând. Treptat, monarhia electivă este înlocuită cu cea ereditară -„dreptul sângelui”, şi de drept divin, prin ceremonia religioasă a încoronării la Reims. Toţi vasalii datorau supunere monarhului, a cărui putere era legitimată, deci, prin erediatate şi recunoaştere din parte divinităţii prin intermediul Bisericii catolice.
În fapt, regele nu îşi exercită autoritatea decât asupra domeniului regal, însă de drept toţi marii nobili din regat îi erau vasali, datorându-i supunere, deferenţă, ajutor militar şi financiar, în schimb, ei primind de la rege feuda sau domeniul feudal, împreună cu ţăranii, animalele şi atelajele proprii domeniului. Dreptul feudal francez stipula că nobilul (seniorul) feudal conducea aşa cum dorea treburile domeniului său, exercitând funcţii militare, administrative, judecătoreşti, atâta timp cât îşi îndeplinea obligaţiile feudale faţă de suzeran. Trădarea suzeranului, felonia, însemna anularea contractului feudal, felonul fiind pedepsit cu moartea. În aceste condiţii, este evident că seniorul feudal era un exploatator fără scrupule, deoarece nimic nu-i limita puterea. Cea mai grea condiţie o aveau servii (les serfs), ţărani cu un statut juridic aparte, al căror drept de proprietate asupra pământului propriu era condiţionat de plata unui impozit anual pe pământ şi a numeroase taxe (atunci când fiul intra în posesia moştenirii, când se însurau- lucru pe care îl puteau face doar cu acordul seniorului, etc.). Toate acestea demonstrau că servii nu erau oameni liberi, dar nici nu erau ţărani dependenţi, deoarece nu primeau lotul de la senior, ci îl moşteneau; situaţia lor juridică se datora faptului că seniorii feudali au considerat că pământurile ţăranilor învecinate cu propriile lor domenii, le aparţineau de drept, însă acceptau, de regulă, să-i elibereze pe servi contra unei sume de bani. În 1110, regele Ludovic al VI-lea (1108-1137) a acordat poporului său o cartă prin care servajul era desfiinţat, înlăturând astfel acest abuz al feudalilior.
Procesul de centralizare continuă, însă paralel şi contrar acestui proces, este cel de formare a imperiului angevin, posesiunile regilor Angliei în Franţa. În 1151, regele Angliei, Geoffroy Plantagenet poseda deja de la tatăl său ducatul Normandiei (fieful originar al regilor Plantageneţi) şi comitatul Bretaniei, iar prin căsătorie obţine comitatele Anjou şi Maine, regiuni pentru care îi era vasal regelui francez. În acelaşi an se iveşte o ocazie nesperată: regele Ludovic al VII-lea al Franţei (1137-1180), care îşi consolidase poziţia prin căsătoria cu Aliénor de Aquitania, singura moştenitoare a enormului ducat al Aquitaniei, divorţează, acuzându-şi soţia de adulter (crimă cu implicaţii foarte grave deoarece regina adulteră era susceptibilă de a aduce pe tron un copil nelegitim). Divorţând, regele pierde titlul de duce de Aquitania, ocazie nesperată pentru Plantageneţi; în acelaşi an, fiul lui Geoffroy Plantagenetul, Henric, se însoară cu Aliénor, obţinând astfel încă 1/3 din regatul francez. Astfel, regii Angliei ajung să posede jumătate din regatul Franţei, regiune ce va rămâne în istorie sub numele de imperiul angevin (în centrul ei se afla importantul comitat Angers), cauza războiului de 100 de ani. În mod natural, această stare de fapt era inacceptabilă pentru regii Franţei, care se vedeau ameninţaţi, şi în imposibilitate de a centraliza statul. De cealaltă parte, regii Angliei vor căuta să-şi extindă influenţa în Franţa şi să obţină coroana acestui regat, dar vor fi ţinuţi în şah de alianţa dintre Franţa şi Scoţia. În concluzie, nici unul dintre cei doi suverani nu se putea declara mulţumit de actuala stare de fapt.
În anul 1180 vine pe tronul Franţei un mare rege capeţian, Filip al II-lea, pe care contemporanii l-au numit August. În numai un deceniu, Filip August reuşeşte să aducă sub autoritatea sa directă comitatele Champagne, Provence, Toulouse, Flandra. Conflictul cu angevinii părea iminent, însă se încearcă un compromis: căsătoria dintre Blanche de Castilia, nepoata regelui Angliei şi Ludovic, Delfinul Franţei (1200). Însă în 1204, regele Franţei începe războiul pentru cucerirea imperiului angevin; căsătoria nu îşi atinge scopul politic, dar lucrurile merg cât se poate mai bine pentru capeţieni, care, în timpul Lui Filip August, Ludovic al VIII-lea (1223-1226) şi Ludovic al IX-lea [Sfântul Ludovic] (1226-1270), îşi extind domeniul regal, anexând Normandia, Poitou, Anjou. Aducerea sub controlul regal efectiv a unui domeniu feudal se făcea fie pe calea armelor, fie prin căsătorii, prin care se puteau obţine feude în cadrul dotei. Blanche de Castilia a fost de asemenea prima femeie din istoria regalităţii franceze care a asigurat Regenţa, în timpul minoratului fiului ei, cel care avea să devină Sfântul Ludovic, ocupându-se de administrarea regatului chiar după încoronarea fiului ei, în timpul cruciadei din Egipt, iar atunci când a aflat că acesta a căzut prizonier, ea a aranjat plata recompensei. Cu toate acestea, Blanche de Castilia nu a fost niciodată suverană a Franţei, titlu rezervat bărbaţilor, însă a fost cu siguranţă o foarte influentă femeie din istoria acestei ţări.
Ludovic al IX-lea, unul dintre cei mai importanţi regi capeţieni, a fost primul care s-a preocupat de a da domeniului regal o organizare eficientă. În această perioadă apar funcţionarii regali, la nivelul fiecărui oraş, însărcinaţi cu administrarea bunurilor Coroanei în circumscripţia lor şi putând răspunde în faţa monarhului pentru modul de administrare. În provinciile nordice (Normandia, Anjou), ei se numeau „baillis”, iar în sud (Poitou, Languedoc), erau denumiţi „sénéchaux”. Pentru a descuraja favoritismul şi corupţia, acestor funcţionari le era interzis să primească cadouri sau să posede pământ în circumscripţia lor.
Tot Sfântului Ludovic i se datorează tentative de moralizare a societăţii: Inchiziţia este susţinută, jocurile de noroc, împrumuturile sunt interzise iar prostituţia şi blasfemiile sunt aspru pedepsite, acţionând totodată pentru eradicarea catarilor şi arătându-se intolerant faţă de evrei. Ludovic al IX-lea este de asemenea unul dintre puţinii regi francezi care şi-au folosit prerogativele judecătoreşti supreme, moştenite prin tradiţie de la franci. Cel mai important caz judecat de rege este cel al unuia dintre marii nobili ai regatului, vasal al regelui, Enguerrard al IV-lea de Coucy, acuzat de a fi abuzat de dreptul său de înaltă justiţie, ordonând spânzurarea fără judecată a trei gentilomi flamanzi, găsiţi pe domeniile sale. După o anchetă minuţioasă şi judecată, nobilul este găsit vinovat şi condamnat la o amendă de 12000 de livre – o sumă foarte mare –, să petreacă trei ani în Ţara Sfântă, să fondeze trei biserici în abaţia Coucy şi la pierderea dreptului său de înaltă justiţie. De asemenea, Ludovic al IX-lea interzice o veche instituţie medievală, duelurile judiciare, sub pedeapsa tăierii capului; tot în timpul domniei sale este instituită proba cu martori, ca normă de procedură.
Timp de peste trei secole, coroana Franţei se transmite din tată în fiu, fără a se simţi nevoia unei justificări juridice şi fără ca această practică să fie contestată. Dar, în 1316, fiul lui Filip cel Frumos (1285-1314), Ludovic al X-lea al Franţei (1314-1316) moare fără a lăsa urmaşi de sex masculin. Problema succesiunii este rezolvată în doi timpi: întâi, în 1316 este enunţat principiul prin care este interzis accesul femeilor pe tronul Franţei. Rege devine fratele monarhului defunct, Filip cel Lung (1316-1322), care, la rândul său moare fără a lăsa moştenitori de sex masculin. Este încoronat cel mai mic dintre fiii lui Filip cel Frumos, Carol al IV-lea (1322-1328), care moare după 6 ani de domnie, fără a lăsa moştenitori direcţi. În acest moment, s-a pus problema dacă tronul nu ar trebui să revină celei de-a patra progenituri a lui Filip cel Frumos, Isabella de Franţa, care să transmită acest drept fiului ei. Dar Isabella de Franţa era mama regelui Eduard al III-lea al Angliei, lucru inacceptabil pentru familia regală franceză, nu pentru că ar fi fost vorba de un prinţ străin (Eduard al III-lea era trei sferturi francez) ci datorită faptului că ar fi însemnat pierderea tronului pentru capeţieni. Deci, în 1328, invocându-se principiul masculinităţii, se enunţă un al doilea principiu: femeile nu au nci dreptul de a transmite dreptul de succesiune la tron. Rege devine ruda cea mai apropiată a monarhului defunct pe linie masculină, un nepot de frate al lui Filip cel Frumos, Filip de Valois.
Trebuie menţionat aici că în regulamentele succesorale franceze din 1316, 1322 şi 1328 nu se face nicăieri aluzie la faimoasa lege salică, menţionată abia în 1358 de juristul şi cronicarul Richard Lescot. Interpretarea legii salice în sensul imposibilităţii femeilor de a domni şi de a putea transmite acest drept a fost făcută abia în 1416 de Jean de Montreuil în „Traité contre les Anglais”, iar în 1464, Legea succesiunii la tron prevedea atât aceste principii cât şi faptul că pe tronul Franţei nu poate urca un străin. Prin aceste acte, capeţienii au reuşit să păstreze Coroana, cu preţul unui război de 100 de ani, în care Anglia va fi înfrântă pierzând imperiul angevin. Din nou aparenţele înşală: faptul că regii francezi ai Angliei, urmaşi ai lui Wilhelm Cuceritorul, nu au devenit şi regi ai Franţei s-a dovedit a fi un fapt pozitiv pentru Anglia, care altfel s-ar fi văzut abandonată de propriul monarh, care, probabil, ar fi ales ca reşedinţă mult mai bogatul şi mai puternicul regat francez. Anglia ar fi devenit o simplă anexă a Coroanei franceze, cu toate consecinţele politice şi economice care ar fi decurs de aici, conform punctului de vedere dezvoltat de emeritul istoric francez André Maurois.
[modifică] Reprezentanţi de marcă
- Ludovic al VII-lea, care s-a căsătorit cu Eleanor de Aquitainia pentru a-şi lărgi regatul, adaugând provincii importante.
- Filip al II-lea August a achiziţionat teritorii în nordul Franţei: Artois, Valois şi Vermandois, şi-a consolidat controlul asupra Vexin-ului, o zonă critică pe Sena, la conjunctura dintre Normandia şi Île-de-France. Filip a luat parte la a treia cruciadă (1190-1191). În 1204 a cucerit ţinuturile Normandia şi Anjou, iar apoi prin războiul împotriva armatelor germane şi anglo-saxone şi-a întărit poziţiile.
- Ludovic al IX-lea al Franţei, cunoscut ca Sfântul Ludovic, şi-a luat foarte în serios misiunea de „locotenent al lui Dumnezeu pe Pământ”, cu care fusese investit la încoronarea de la Reims. Astfel, pentru a-şi îndeplini misiunea, a condus două cruciade, care, cu toate că au fost lipsite de succes, au contribuit la prestigiul lui. De el se leagă şi începerea discriminării evreilor, Ludovic al IX-lea confiscându-le averile şi expulzându-i.
- Filip al IV-lea al Franţei, care prin personalitatea sa rece şi severă şi-a adus porecla de „Regele de Fier” sau „Regele de marmură”. Se căsătoreşte cu Ioana I de Navara, astfel devenind regele Navarei din 1284 până în 1305, când moare Ioana. A avut conflicte cu Papa Bonifaciu, prin încercarea reuşită de a-l face să accepte plata taxelor de către cler. După moartea papei, sub influenţa lui Filip, a fost ales un papă francez, Clement al V-lea, care a mutat curtea papală la Avignon, pentru a putea controla mai bine papalitatea, astfel a început aşa zisa "captivitate babiloniană".
[modifică] Finalul Dinastiei
Carol IV cel Frumos a fost ultimul rege francez din Dinastia Capeţiană, care a murit fără a lăsa un succesor. Astfel începe următoarea dinastie - Dinastia Valois (1328-1589) prin Filip al VI-lea de Valois.
[modifică] Bibliografie
- L’Histoire du Monde, vol. III, Editura Larousse 1993
- Mémoire de la France, Editura Larousse 1996
- Rois et Rèines de France, Editions Molière 1996
- Les Idées qui ont changé le Monde, Editions Solar 1999
- Maurois, André, „Istoria Angliei”, Editura Orizonturi
