Frederic al V-lea, Elector Palatin

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Frederic al V-lea
Frederic purtând Coroana Sfântului Wenceslas, alte însemne ale regalității și colierul Ordinului Jartierei. Pictură de Gerrit von Honthorst în 1634.
Frederic purtând Coroana Sfântului Wenceslas, alte însemne ale regalității și colierul Ordinului Jartierei. Pictură de Gerrit von Honthorst în 1634.
Elector Palatin
Domnie 19 septembrie 1610 – 23 februarie 1623
Predecesor Frederic IV
Succesor Karl I Ludwig
Rege al Boemiei
Domnie 26 august 1619 – 8 noiembrie 1620
Încoronare 4 noiembrie 1619
Căsătorit(ă) cu Elisabeta de Bohemia
Urmași
Frederic, Prinț Ereditar al Palatinatului
Karl I Ludwig, Elector Palatin
Elisabeth de Bohemia, Prințesă Palatină
Prințul Rupert al Rinului
Prințul Maurice von Simmern
Louise Marie von der Pfalz
Eduard, Conte Palatin de Simmern
Sophia de Hanovra
Tată Frederic al IV-lea, Elector Palatin
Mamă Louise Juliana de Nassau
Naștere 16 august 1596(1596-08-16)
Deinschwang, Palatinatul Superior
Deces 29 noiembrie 1632 (36 de ani)
Mainz

Friedrich al V-lea (germană Friedrich V.; n. 26 august 1596 - d. 29 noiembrie 1632)[1] a fost Elector Palatin (1610-1623) și rege al Boemiei (1619-1620) sub numele de Frederic I (cehă Fridrich Falcký). Încercarea lui de a-și consolida poziția în cadrul Sfântului Imperiu German în timpul Războiului de treizeci de ani a eșuat din motive religioase, el fiind de religie protestantă. Friedrich s-a căsătorit cu Elisabeta de Boemia. Din cauza domniei sale scurte a fost numit ironic "regele de o iarnă" (cehă Zimní král; germană Winterkönig). Este responsabil pentru construcția faimoasei grădini Hortus Palatinus în Heidelberg.

Biografie[modificare | modificare sursă]

Tinerețea, 1596–1610[modificare | modificare sursă]

Frederic s-a născut la jagdschloss Deinschwang (conacul de vânătoare) în apropiere de Amberg în Palatinatul Superior. A fost fiul lui Frederic al IV-lea, Elector Palatin și a Louisei Juliana de Nassau, fiica lui Wilhelm cel Taciturn și a Charlotte de Bourbon-Montpensier.

Membru al Casei Palatino-Simmern, Frederic era înrudit cu aproape toate familiile care conduceau în Sfântul Imperiu Roman. La Amberg, la botezul lui din 6 octombrie 1596, au participat un număr mare de diplomați și demnitari. Casa Palatino-Simmern, o ramură a Casei de Wittelsbach, s-a remarcat prin atașamentul față de calvinism. Acest lucru a fost în contrast puternic cu Casa de Wittelsbach condusă de Ducele Maximilian, care era profund devotat Bisericii Romano-Catolice.

Capitala Palatinatului Elector, Heidelberg, a suferit de un focar de ciumă bubonică, așă că Frederic și-a petrecut primii doi ani în Palatinatul Superior înainte de a fi adus la Heidelberg în 1598. În 1604, la îndemnul mamei sale, a fost trimis la Sedan pentru a locui la curtea unchiului său, Henri de La Tour d'Auvergne, Duce de Bouillon. În timp ce s-a aflat la Sedan, Frederic a fost un vizitator frecvent la curtea lui Henric al IV-lea al Franței. Tutorele lui a fost teologul calvinist Daniel Tilenius, un profesor de teologie la Academia din Sedan. În timpul Războiului de Optzeci de Ani și a războaielor religioase franceze, Tilenius a militat pentru unitatea prinților protestanți și i-a învățat că era de datoria lor creștină de a interveni dacă frații lor erau hărțuiți. Aceste puncte de vedere sunt susceptibile de a fi sâmburele politicii viitoare a lui Frederic.

Controversa asupra tutelei, 1610-1614[modificare | modificare sursă]

Portretul lui Frederic, de Michiel Jansz. van Mierevelt, 1613.

La 19 septembrie 1610, tatăl lui Frederic, Frederic al IV-lea, a murit de o "viață extravagantă"; Frederic avea numai 14 ani. În conformitate cu termenii Bulei de Aur din 1356, cea mai apropiată rudă de sex masculin putea servi ca regent până Frederic împlinea vârsta majoratului. Cea mai apropiată rudă, Wolfgang Wilhelm, Conte Palatin de Neuburg, era catolic, așă că, cu puțin timp înaintea morții sale, Frederic al IV-lea l-a numit pe Johann II, Conte Palatin de Zweibrücken ca regent pentru fiul său.

Acest lucru a condus la o dispută aprinsă între prinți ai Sfântului Imperiu Roman. În 1613, împăratul Matia I a intervenit în dispută, rezultatul fiind că Frederic al V-lea era în măsură să înceapă domnia sa personală, chiar dacă era încă minor. Disputa s-a încheiat în 1614, când Frederic a ajuns la vârsta majoratului.

Căsătoria cu Elisabeta Stuart[modificare | modificare sursă]

Politica de căsătorii al lui Frederic al IV-lea a fost concepută pentru a consolida poziția Electoratului Palatin în cadrul taberei reformate din Europa. Două dintre surorile lui Frederic al V-lea s-au căsătorit cu prinți protestanți: sora sa Luise Juliane s-a căsătorit cu Johann II, Conte Palatin de Zweibrücken iar Elisabeta Charlotte cu Georg Wilhelm, Elecor de Brandenburg. Frederic al IV-lea a sperat că fiica sa Katharina Sofie se va căsători cu viitorul Gustav Adolf al Suediei însă acest lucru nu s-a întâmplat.

Elisabeta Stuart (1596–1662), 1613.

În conformitate cu politica tatălui său, Frederic al V-lea a cerut-o în căsătorie pe Elisabeta Stuart, fiica regelui Iacob I al Angliei. Totuși, Frederic era doar un Elector și probabil Iacob căuta să-și căsătorească fiica cu un rege. Inițial, Iacob a luat în considerare s-o căsătorească pe Elisabeta cu Ludovic al XII-lea al Franței însă planurile au fost respinse de consilierii săi. Consilierii lui Frederic din Electoratul Palatin au fost îngrijorați de faptul că, dacă Elisabeta Stuart s-ar fi căsătorit cu un prinț catolic, acest lucru ar destabiliza echilibrul confesional din Europa, și astfel au stabilit că ea se va căsători cu Frederic al V-lea. Hans von Schönberg Meinhard a fost trimis la Londra în primăvara anului 1612. După negocieri intense, contractul de căsătorie a fost semnat la 26 mai 1612, peste obiecția reginei, Ana a Danemarcei.

Frederic a călătorit spre Londra punând piciorul pe pâmânt englez la 6 octombrie 1612. Frederic și Elisabeta, care anterior au corespondat în franceză, s-au simțit bine unul cu altul de la început. S-au logodit în ianuarie 1613 iar căsătoria a avut loc la 14 februarie 1613 la capela regală a palatului Whitehall. Evenimentul a fost celebrat în capodopera poetică a lui John Donne, Epithalamion, or Mariage Song on the Lady Elizabeth, and Count Palatine being married on St. Valentines Day. La scurt timp după căsătorie, Frederic a intrat în Ordinul Jartierei.

Ca parte a negocierilor de căsătorie, Frederic a fost de acord să extindă Castelul Heidelberg. Renovarea s-a finalizat în 1615 și "intrarea Elisabeta" a castelului i-a fost dedicată.

Domnia înainte de Războiul de Treizeci de Ani, 1614-1618[modificare | modificare sursă]

Castelul Heidelberg și grădina Hortus Palatinus comandată de Frederic și proiectată de grădinarul englez Inigo Jones (1573–1652) și inginerul francez Salomon de Caus (1576–1626).

După ce a împlinit 18 ani, la 26 august 1614, Frederic a preluat controlul personal al Electoratului Palatin. Una dintre primele sale acțiuni a fost de a participa la o reuniune a Uniunii Protestante. În cursul acestei reuniuni, Frederic a avut febră și aproape că a murit. Această boală a schimbat profund personalitatea sa: în urma bolii, contemporanii l-au descris ca melancolic și, posibil, deprimat. Ca atare, Frederic a plasat mare parte din responsabilitate cancelarului său, Christian I, Prinț de Anhalt-Bernburg.

Frederic a început construirea unei clădiri mari proiectată pentru a glorifica regimul său. În plus, în planul de renovare a Castelului Heidelberg menționat mai sus, Frederic a comandat o grădină nouă, Hortus Palatinus, proiectată de un grădinar englez Inigo Jones și de inginerul francez Salomon de Caus. Frederic a fost înfățișat ca Apollo și ca Hercule.

Din punct de vedere politic, Frederic s-a auto-poziționat ca lider al prinților protestanți ai Sfântului Imperiu Roman și ca apărător al libertăților nobililor germani împotriva împăratului catolic, Matia I. De la Pacea de la Augsburg, Sfântul Imperiu Roman a fost într-un echilibru delicat între principatele catolice, luterane și calvine (deși calvinismul nu a fost recunoscut la Pacea de la Augsburg). Conflictele dintre prinții din aceste trei credințe s-au dezvoltat într-o luptă profundă. În plus, "Armistițiul de 12 ani" un hiat în Războiul de Optzeci de Ani a expirat în 1621 și ar fi dus probabil la reluarea luptelor dintre Republica olandeză și Imperiul Spaniol.

Rege al Boemiei, 1619–1620[modificare | modificare sursă]

Portret al lui Frederic al IV-lea, (Winterkönig)

Regatul Boemiei a fost o monarhie electivă, și, în ciuda titlului său de regat, era o parte din Sfântul Imperiu Roman. Începând cu 1526, toți regii Boemiei au fost membri ai Casei de Habsburg; din 1555 acești au fost de asemenea împărați ai Sfântului Imperiu Roman. La începutul secolului al XVII-lea Boemia s-a confruntat cu o criză politică. Cei care alcătuiau sistemul feudal din regat au devenit îngrijorați de faptul că habsburgii aveau planuri de a transforma Boemia într-o monarhie absolută.
Un număr mare de nobili din Boemia erau protestanți și se temeau că un împărat catolic ar încerca să impună catolicismul în Boemia. Astfel s-a dezvoltat o mișcare de opoziție față de Rudolf al II-lea, Împărat Roman. Rudolf a purtat un război împotriva Imperiului Otoman - cunoscut sub numele de Războiul lung - din 1593 până în 1606. Nemulțumit de rezultatul războiului lung, Rudolf a căutat să lanseze un nou război împotriva turcilor. Pentru a obține sprijin din Boemia pentru acest război, Rudolf a fost de acord să garanteze libertatea religioasă în Boemia, lansând așa-numita Scrisoare a Majestății în 1609. Cu toate acestea, nobilii au rămas suspicioși față de Rudolf și au fost în contact cu Uniunea Protestantă.

Când Rudolf a murit în 1611, Matia a fost ales moștenitorul său și acesta a devenit rege al Boemiei. La începutul anului 1612, au existat discuții în cadrul Uniunii Protestante despre găsirea unui candidat care să devină rege protestant al Boemiei, și numele lui Frederic a fost luat în discuție în acest sens.

În 1617, moștenitorul lui Matia la tronul din Boemia a fost numit Ferdinand, Duce de Stiria. Ferdinand era un catolic loial și mulți nobili protestanți credeau că Ferdinand avea intenția să retragă măsurile de protecție din Scrisoarea Majestății a lui Rudolf al II-lea. La 23 mai 1618, o adunare de nobili protestanți condusă de contele Jindrich Matyas Thurn a luat cu asalt Castelul Praga și a acuzat doi guvernatori imperiali, Vilem Slavata de Chlum și Jaroslav Borzita de Martinice, de încălcarea Scrisorii de Maiestate, i-a găsit vinovați și i-au aruncat, împreună cu scribul lor Philip Fabricius, de la ferestrele Cancelariei Boemia. Acest eveniment - cunoscut sub numele de a doua defenestrație de la Praga - a marcat începutul revoltei, și odată cu ea, începutul Războiului de Treizeci de Ani.

Ferdinand al II-lea, Împărat Roman (1578–1637), care a fost ales rege al Boemiei în 1617 și care mai târziu a pretins că Frederic i-a uzurpat drepturile la tronul Boemiei.

Prima mențiune la Praga a numelui lui Frederic ca un posibil candidat ca rege al Boemiei a venit în noiembrie 1618. Diplomatul palatin Christoph von Dohna l-a abordat pe Iacob I al Angliei, cu posibilitatea ca Frederic să devină rege al Boemiei, dar Iacob a reacționat negativ la această idee. Prinții Uniunii Protestante de asemenea au respins ideea temându-se că ar putea duce la un război religios. Electorul de Saxonia s-a opus ferm ideii.
În spatele scenei, Frederic a autorizat trimiterea unei forțe sub Ernst von Mansfeld să sprijine rebelii din Boemia. În august 1618, forțele aflate sub Mansfeld au intrat în Boemia și au condus asediul de la Pilsen; la 21 noiembrie 1618 întregul regat era în mâini protestante.

Matia, Împărat Roman a murit la 20 martie 1619. Deși succesorul său, Ferdinand al II-lea, Împărat Roman, a fost anterior încoronat rege al Boemiei, acum cei care alcătuiau sistemul feudal din regat au refuzat să-l recunoască ca rege al lor. De teama unei invazii s-a căutat o alianță cu alți membri ai Coroanei Boemiei (Silezia, Lusatia, Moravia), iar la 31 iulie 1619 la Praga, aceste state au format Confederația Boemia, care s-a opus habsburgilor. În conformitate cu termenii acestui acord, protestantismul a devenit practic religie de stat al teritoriilor din Boemia. În luna august 1619, parlamentul general al tuturor teritoriilor din Boemia a declarat că Ferdinand a pierdut tronul Boemiei. Acest lucru a rupt în mod oficial legăturile dintre Boemia și habsburgi iar un război a devenit inevitabil. Ferdinand de Bavaria, arhiepiscop de Koln a prezis că această decizie ar duce la douăzeci, patruzeci, sau șaizeci de ani de război.[2]

Candidatul preferat de Boemia ca noul lor rege a fost Electorul de Saxonia, dar el a lăsat cunoscut că nu ar accepta tronul. Acest lucru l-a lăsat pe Frederic ca prințul protestant cel mai înalt, deoarece nimeni altcineva nu era dispus să riște în conflictul cu împăratul. În luna august 1619, șansele lui Frederic de a deveni rege al Boemiei au crescut tot mai mult atunci când Gabriel Bethlen a lansat o revoltă anti-habsburgică în Ungaria. Aceasta a fost, de asemenea, exact perioada în care Ferdinand a călătorit la Frankfurt pentru încoronarea lui.

Frederic la Praga[modificare | modificare sursă]

La 26 august 1619, statele din Confederației Boemiei l-au ales pe Frederic ca noul rege al Boemiei; Frederic s-a aflat pentru prima dată de la alegerea sa, la 29 august la Amberg.[3]

Două zile mai târziu, Ferdinand al II-lea a fost ales împărat al Sfântului Imperiu Roman. Frederic a fost singurul elector care a votat împotriva lui Ferdinand; chiar și electorii protestanți John George I, Elector de Saxonia și John Sigismund, Elector de Brandenburg au votat pentru Ferdinand. De asemenea, Colegiul electoral a condamnat încercarea Confederației Boemiei de a-l înlătura pe Ferdinand de pe tronul Boemiei și a declarat că votul din 1617 prin care Ferdinand devenea rege al Boemiei era obligatoriu.

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ http://www.astro.com/astro-databank/Frederick_V,_King_of_Bohemia
  2. ^ Zitiert nach Golo Mann: Wallenstein, S. 146M
  3. ^ s. hierzu s. unter Literaturangabe: Berning ... S. 134

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Haus der Bayerischen Geschichte (Hrsg.): Der Winterkönig. Friedrich von der Pfalz. Bayern und Europa im Zeitalter des Dreißigjährigen Krieges. Theiss, Stuttgart 2003, ISBN 3-8062-1810-2.
  • Elmer Adolph Beller: Caricatures of the ‚Winter King‘ of Bohemia. Milford, London 1928.
  • Benita Berning: „Nach alltem löblichen Gebrauch“ – Die böhmischen Königskrönungen der Frühen Neuzeit (1526–1743). Böhlau Verlag Köln·Weimar·Wien 2008, ISBN 978-3-412-20082-4.
  • Peter Bilhöfer: Nicht gegen Ehre und Gewissen; Friedrich V., Kurfürst von der Pfalz – Winterkönig von Böhmen (1596–1632). Heidelberg 2004 (Eigenverlag Rhein-Neckar-Kreis, Reihe: Bausteine zur Kreisgeschichte, Bd. 7; zuvor Phil. Diss. Mannheim 1999).
  • Annette Frese: Der Winterkönig: Heidelberg zwischen höfischer Pracht und Dreißigjährigem Krieg; Begleitbuch zur gleichnamigen Ausstellung im Kurpfälzischen Museum der Stadt Heidelberg. Greiner, Remshalden 2004, ISBN 3-935383-47-9.
  • Felix Joseph Lipowski: Friederich V. Churfürst von der Pfalz und König von Böhmen. Eine historisch-biographische Schilderung. München 1824.
  • Golo Mann: Wallenstein. 6. Auflage, Fischer-Taschenbuch-Verlag, Frankfurt/Main 2005, ISBN 3-596-13654-7.
    Mann geht in diesem Werk ausführlich auf die Vorgänge in Böhmen und rund um den Winterkönig ein.
  • Jörn Münkner: Katholische Inspiration oder Herrscherschicksal. Flugblätter im Netz frühneuzeitlicher Kommunikation. In: Perspicuitas. Internet-Periodicum für mediävistische Sprach-, Literatur- und Kulturwissenschaft. Online abrufbar als PDF-Dokument über den Server der Universität Essen
    Arbeit, die u. a. die Propagandaschlacht rund um Friedrich analysiert.
  • Brennan C. Pursell: The Winter King. Frederick V of the Palatinate and the Coming of the Thirty Years’ War. Ashgate, Aldershot 2003, ISBN 0-7546-3401-9.
  • Magnus Rüde: England und Kurpfalz im werdenden Mächteeuropa. Konfession – Dynastie – kulturelle Ausdrucksformen. Kohlhammer, Stuttgart 2007, ISBN 978-3-17-019481-6.
  • CD - Terence MnKenna: The Winterking - Palatine talks, Der Grüne Zweig 259, ISBN 978-3-930442-21-8
  • Friedrich Schiller: Geschichte des Dreißigjährigen Kriegs. In: Schillers Werke (Nationalausgabe): 18. Band: Historische Schriften: Zweiter Teil, Böhlau, Weimar 1976.
  • Stadtarchiv Amberg (Hrsg.): Der Winterkönig. Königlicher Glanz in Amberg. Amberg 2004, ISBN 3-924707-03-0.
  • Cicely Veronica Wedgwood: Der 30-jährige Krieg. 8. Auflage, Paul List Verlag, München 1995, ISBN 3-471-79210-4.
  • Peter Wolf (Hrsg.): Der Winterkönig. Friedrich von der Pfalz. Bayern und Europa im Zeitalter des Dreißigjährigen Krieges. Stuttgart 2003.

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Commons
Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Friedrich V. von der Pfalz