Regionalism (lingvistică)

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Jump to navigation Jump to search

În lingvistică, termenul regionalism sau provincialism denumește un fapt de limbă caracteristic unei sau unor anumite varietăți regionale a(le) unei limbi (dialect, grai), deci limitat la o anumită regiune[1][2]. Regionalismul se identifică prin diferența pe care o prezintă față de ceea ce prevăd normele limbii standard.

Tipuri de regionalisme[modificare | modificare sursă]

Există regionalisme în toate aspectele limbii, deși nu în proporții egale. Cele mai frecvente sunt de natură lexicală și fonetică, dar există și regionalisme frazeologice, precum și gramaticale (morfologice și sintactice)[1].

Regionalisme lexicale[modificare | modificare sursă]

Cuvintele regionale sunt de mai multe feluri. Cele propriu-zise sunt alte cuvinte decât corespunzătoarele lor din limba standard, sau care nici nu au corespondent în aceasta. Exemple în câteva limbi: ro curechi (în graiul moldovenesc) „varză”[1], fr chigner (în Antile) vs. pleurnicher „a se smiorcăi”[3], hu pityóka (în Transilvania) vs. burgonya „cartof”[4].

Alte cuvinte regionale există și în limba standard, dar cu sens diferit: ro ginere (în graiul muntenesc) „mire”[5], fr jardin în Antile „câmp, ogor”, în standard „grădină”[6], hu bogár în Transdanubia „muscă”, în standard „gâză”[4].

În fine, alte cuvinte diferă de corespondentele lor din standard numai prin formă, fără a fi vorba de variante fonetice sau morfologice, de exemplu hu buha vs. bolha „purice”[7].

Regionalismele lexicale se află cu deosebire în atenția lexicografilor care elaborează dicționare de regionalisme (vezi mai jos secțiunea Bibliografie suplimentară).

Regionalisme frazeologice[modificare | modificare sursă]

În varietățile regionale se găsesc și unități frazeologice care nu se folosesc în limba comună, de exemplu ro a umbla lela (în Moldova) „a umbla fără rost”[1], fr farine de pluie (literal „făină de ploaie”, în Réunion) vs. pluie fine et intermittante „ploaie fină și intermitentă”[8].

Regionalisme fonetice[modificare | modificare sursă]

Acestea sunt particularități care constau, față de fonemele din standard, în variante fonologice sau fonetice care apar sistematic cel puțin în anumite contexte fonetice. Astfel este, de exemplu, în română, pronunțarea apropiată de frace, în graiul bănățean, a cuvântului „frate”[1]. Un exemplu din franceză este pronunțarea [w] în Antile, în loc de [ʁ] din standard înaintea vocalelor posterioare: parole [pawɔl] vs. [paʁɔl] „vorbire, cuvânt”[9]. Referitor la limba maghiară este, de exemplu, caracteristică pentru Transdanubia pronunțarea scurtă ([u], [y] și [i]) a vocalelor ú, ű și í, care în standard sunt lungi: kut vs. kút „fântână”, tüz vs. tűz „foc”, viz vs. víz „apă”[10].

Regionalisme gramaticale[modificare | modificare sursă]

Structura gramaticală a varietăților regionale diferă de cea standard în primul rând prin unele trăsături morfologice, precum în ro lipsa sufixului la conjugarea I, indicativ prezent: (eu) lucru (în Crișana) „lucrez”[1]. În fr se întâlnește, bunăoară, în varietatea din Réunion, folosirea verbului auxiliar avoir „a avea” în locul lui être „a fi”, în cazul unor verbe: j’ai descendu vs. je suis descendu „am coborât”[11]. În hu , una din particularitățile morfologice ale dialectelor secuiești este folosirea la condițional prezent a altor terminații decât în standard: tudnók vs. tudnánk „am ști”[12].

Cele mai puțin frecvente sunt regionalismele sintactice. În ro se poate aminti construcția restrictivă cu decât folosită în graiul muntenesc fără cuvântul negativ nu: am decât două mere „n-am decât două mere”[13]. În fr din Réunion se practică, de pildă, folosirea cuvântului negativ pas împreună cu alt cuvânt negativ secundar, ceea ce nu este acceptat de standardul limbii franceze: j’ai pas vu personne vs. je n’ai vu personne „n-am văzut pe nimeni”[11]. În hu standard, verbul kell „a trebui” se construiește cu infinitivul altui verb (ex. el kell mennem „trebuie să plec”), dar în Transilvania se folosește o construcție cu imperativ-conjunctivul, el kell menjek, sub influența românei[14].

Regionalismele și alte varietăți de limbă decât cele regionale[modificare | modificare sursă]

Limba este în continuă evoluție și aceasta se manifestă și prin trecerea unor fapte de limbă dintr-o varietate a ei în alta. Aceasta privește și regionalismele, care îmbogățesc varietățile neregionale.

Regionalismele și limba comună[modificare | modificare sursă]

Regionalismele trec cel mai ușor în limba comună (înțeleasă ca aspect actual al limbii, bazat pe o cât mai mare uniformitate cerută de practica comunicării, însușit de întreaga colectivitate, indiferent de apartenența dialectală a vorbitorilor)[15]. Un aspect al acestui fenomen este cel al regionalismelor care se păstrează în limba comună vorbită în regiunea respectivă. Este vorba mai ales de regionalisme fonetice și eventual de alte tipuri de regionalisme care nu afectează în ansamblu caracterul comun al limbii. În acest sens, unii lingviști vorbesc despre limbi comune regionale[16][17].

Alt aspect este trecerea unor regionalisme în limba comună a tuturor vorbitorilor acelei limbi. Cazul cel mai frecvent este cel al împrumuturilor lexicale între limbi învecinate, care trec mai întâi într-un dialect sau în dialecte ale limbii primitoare, apoi în varietatea comună a acesteia. Astfel sunt cuvintele și sufixele lexicale românești de origine maghiară, precum belșug, a cheltui, a făgădui, gazdă, -șag (ex. în furtișag), -eș (ex. în trup)[18], de origine săsească (a căptuși, roabă) sau șvăbească (chiflă, șnur). Este și cazul cuvintelor maghiare împrumutate din română: áfonya < „afină”, ficsúr (cu sensul de „tânăr spilcuit”) < „fecior”, furulya < „fluier” (instrumentul muzical), málé „(prăjitură de) mălai; nătăfleț” < „mălai”, mokány (cu sensul „înfipt, încăpățânat”) < „mocan”, pakura < „păcură”, palacsinta (cu sensul de „clătită”) < „plăcintă”, tokány < „tocană”[19]. Construcția de tipul el kell menjek „trebuie să plec”, tot din română, mai întâi transilvanism în maghiară, a fost mult timp considerată incorectă de cei ce se ocupau de cultivarea limbii, dar în prezent este acceptată[14].

Regionalismele și limba literară[modificare | modificare sursă]

Altă varietate a limbii aflată în raport cu regionalismele este limba literară, în sensul de limbă a literaturii artistice. Pe de o parte, ele au avut un rol important în formarea limbii literare. Înainte de a se putea vorbi de limbi literare unitare, s-au format varietăți literare ale unor dialecte. Astfel, în limba română au coexistat în secolul al XVIII-lea patru dialecte literare, dintre care s-a impus cel muntenesc, cu aporturi și din celelalte, moldovenesc, ardelenesc și bănățean[20], iar limba literară unică astfel formată a continuat să se îmbogățească cu elemente devenite regionalisme.

Este analog cazul limbii literare franceze. După ce au existat literaturi în mai multe idiomuri oïl, precum cel picard sau cel valon, până la urmă dintre ele a rămas vivace literatura în idiomul numit françois, vorbit la Paris și în regiunea acestuia, care, cu aporturi din celelalte, a devenit până la urmă limba franceză cu varietatea ei literară[21]. Limba literară maghiară s-a format pornind de la cea scrisă în dialectele din est, dar aporturile din alte dialecte au îmbogățit-o continuu încă din perioada ei de formare[22]. În timpul mișcării numite de „înnoire a limbii” (aproximativ 17901820), îmbogățirea ei cu cuvinte regionale s-a făcut în mod conștient de către cărturarii participanți la ea[23].

Și cu mult după formarea limbii literare a continuat pătrunderea de regionalisme cu funcție stilistică în limba literaturii artistice, fenomen inclusiv actual atunci când scriitorii doresc să dea culoare locală operelor a căror acțiune se petrece în mediul rural dintr-o anumită regiune[1][24]. Sunt notorii moldovenismele din opera lui Ion Creangă[25] sau transilvanismele scriitorilor maghiari din România, precum Sütő András[23]. În literatura franceză sunt caracteristice regionalismele unor scriitori mai ales din afara Franței europene, precum Antonine Maillet din Canada[26] sau Simone Schwartz-Bart din Guadelupa[27].

Regionalismele și limba standard[modificare | modificare sursă]

Ceea ce este valabil pentru regionalisme în limba comună unitară date mai sus, este valabil și pentru limba literară, dar și pentru limba standard, care inițial se confunda cu limba literară.

Alt aspect al fenomenului este cel din limbile care au mai mult de o varietate standard. Este vorba de limbile care sunt oficiale în mai multe țări, cum este franceza. Aceasta este o limbă unitară în esență, dar în unele țări există în standard elemente care sunt regionalisme din punctul de vedere al standardului din Franța. De exemplu, în Belgia și în Elveția, lui soixante-dix „șaizeci” din Franța îi corespunde septante[28]. În Québec, standardul admite mult mai puține împrumuturi din engleză decât cel din Franța. De exemplu, în Franța se folosește cuvântul parking „parcare”, căruia în Québec îi corespunde parc de stationnement sau stationnement, iar în Belgia și Elveția se recomandă aire de parcage[29]. Astfel sunt și denumirile unor instituții. De exemplu, „liceului” din România îi corespund lycée în Franța, athénée în Belgia, gymnase în Elveția și cégep în Québec[30].

Referințe[modificare | modificare sursă]

  1. ^ a b c d e f g Constantinescu-Dobridor 1998, articolul regionalism.
  2. ^ Dubois 2002, p. 406.
  3. ^ Thibault 2014, săpt. 7, p. 14.
  4. ^ a b Bokor 2007, p. 187.
  5. ^ Sala 1989, p. 203.
  6. ^ Thibault 2014, săpt. 7, p. 10.
  7. ^ Király 2007, p. 660.
  8. ^ Thibault 2014, săpt. 8, p. 11.
  9. ^ Thibault 2014, săpt. 7, p. 11.
  10. ^ Kiss 2006, p. 360.
  11. ^ a b Thibault 2014, săpt. 8., p. 9.
  12. ^ Kiss 2006, p. 363.
  13. ^ Sala 1989, p. 203.
  14. ^ a b Kálmánné Bors și A. Jászó 2007, p. 366.
  15. ^ Constantinescu-Dobridor 1998, articolul limbă, punctul b).
  16. ^ Kiss 2006, p. 375.
  17. ^ Király 2007, p. 642.
  18. ^ Brâncuș 2005, pp. 78–79.
  19. ^ Gerstner 2006, p. 316.
  20. ^ Ivănescu 1948, apud Mocanu p. 170.
  21. ^ Picoche și Marchello-Nizia 1999.
  22. ^ Király 2007, p. 641.
  23. ^ a b Bokor 2007, p. 194.
  24. ^ Kiss 2006, p. 370.
  25. ^ Călinescu 2001, p. 173.
  26. ^ Thibault 2014, săpt. 6, p. 3.
  27. ^ Thibault 2014, săpt. 7, p. 13.
  28. ^ TLFi, articolul septante.
  29. ^ GDT, articolul parc de stationnement.
  30. ^ Thibault 2014, săpt. 2, p. 2, care le numește statalismes „statalisme”.

Surse bibliografice[modificare | modificare sursă]

  • hu Bokor, József, Szókészlettan (Lexicologie), A. Jászó, Anna (coord.) A magyar nyelv könyve (Cartea limbii maghiare), ediția a VIII-a, Budapesta, Trezor, 2007, ISBN 978-963-8144-19-5, pp. 164–196 (accesat la 3 februarie 2018)
  • Brâncuș, Grigore, Introducere în istoria limbii române I, ediția a II-a, București, Editura Fundației România de Mâine, 2005, ISBN 973-725-219-5 (accesat la 3 februarie 2018)
  • Călinescu, George, Istoria literaturii române. Compendiu, București, 1945; online: Istoria literaturii române. Compendiu, București – Chișinău, Litera Internațional, 2001, ISBN 973-99869-1-9 (accesat la 3 februarie 2018)
  • Constantinescu-Dobridor, Gheorghe, Dicționar de termeni lingvistici, București, Teora, 1998; online: Dexonline (DTL) (accesat la 3 februarie 2018)
  • fr Dubois, Jean et al., Dictionnaire de linguistique (Dicționar de lingvistică), Paris, Larousse-Bordas/VUEF, 2002
  • hu Gerstner, Károly, 16. fejezet – A magyar nyelv szókészlete (Capitolul 16 – Lexicul limbii maghiare), Kiefer, Ferenc (coord.), Magyar nyelv, (Limba maghiară), Budapesta, Akadémiai Kiadó, 2006, ISBN 9630583240, pp. 54–79; online: A magyar nyelv, Digitális Tankönyvtár (Bibliotecă didactică digitală), PDF de descărcat, pp. 305–334 (accesat la 3 februarie 2018)
  • Ivănescu, Gheorghe, Problemele capitale ale vechii române literare, ediția a II-a (după ediția I din 1948), Iași, Editura Universității „A. I. Cuza”, 2012, ISBN 978-973-703-770-1
  • hu Király, Lajos, A mai magyar nyelvjárások (Dialectele maghiare de azi), A. Jászó, Anna (coord.), A magyar nyelv könyve (Cartea limbii maghiare), ediția a VIII-a, Budapesta, Trezor, 2007, ISBN 978-963-8144-19-5, pp. 641–686 (accesat la 3 februarie 2018)
  • hu Kiss, Jenő, 18. fejezet – Nyelvjárások, regionális nyelvváltozatok (Capitolul 18 – Dialecte, varietăți de limbă regionale), Kiefer, Ferenc (coord.), Magyar nyelv, (Limba maghiară), Budapesta, Akadémiai Kiadó, 2006, ISBN 9630583240; online: A magyar nyelv, Digitális Tankönyvtár (Bibliotecă didactică digitală), PDF de descărcat, pp. 358–379 (accesat la 3 februarie 2018)
  • hu Kálmánné Bors, Irén și A. Jászó, Anna, Az egyszerű mondat (Propoziția simplă), A. Jászó, Anna (coord.), A magyar nyelv könyve (Cartea limbii maghiare), ediția a VIII-a, Budapesta, Trezor, 2007, ISBN 978-963-8144-19-5, pp. 345–436 (accesat la 3 februarie 2018)
  • fr Le grand dictionnaire terminologique (Marele dicționar terminologic), Office québécois de la langue française (GDT) (accesat la 3 februarie 2018)
  • Mocanu, Aura, „Polemica G. Ivănescu – Ion Gheție cu privire la limba română literară”. Anuar de lingvistică și istorie literară, tom LIII, 2013, pp. 169–173 (accesat la 3 februarie 2018)
  • fr Picoche, Jacqueline și Marchello-Nizia, Christiane, Histoire de la langue française (Istoria limbii franceze), ediția a III-a, Paris, Nathan, 1999
  • Sala, Marius (coord.), Enciclopedia limbilor romanice, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1989, ISBN 973-29-0043-1
  • fr Thibault, André, Francophonie et variété des français (Francofonia și varietatea limbii franceze), cursuri universitare, Universitatea Paris-Sorbonne (Paris IV), 2014 (accesat la 3 februarie 2018)
  • fr Trésor de la langue française informatisé (Tezaurul limbii franceze informatizat) (TLFi) (accesat la 3 februarie 2018)

Bibliografie suplimentară[modificare | modificare sursă]

Vezi și[modificare | modificare sursă]