Nutriție

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare

Nutriția (numită, de asemenea, alimentație sau hrănire) reprezintă aprovizionarea celulelor și a organismelor cu materialele necesare (sub formă de alimente) pentru a susține viața. Multe probleme comune de sănătate pot fi prevenite sau atenuate cu un regim alimentar sănătos.

Nutriționiștii sunt profesioniști din domeniul sănătății care se specializează în alimentație umană, economie etc. Ei sunt antrenați pentru a oferi condiții de siguranță, bazate pe dovezi, sfaturi dietetice și gestionare a persoanelor fizice (în materie de sănătate și de boală), precum și instituțiilor.

O dietă slabă poate avea un impact dăunător asupra sănătății, cauzând boli, cum ar fi deficit de scorbut, beriberi, și kwashiorkor. Sănătatea în pericol are condiții similare de obezitate și sindrom metabolic, și astfel de boli cronice sistematice comune ca bolile cardiovasculare, diabet și osteoporoză.

Istoric[modificare | modificare sursă]

Hipocrate a trăit în jurul anilor 400 î.Hr., iar Galenus și studiul nutriției a continuat timp de secole.

Antichitate[modificare | modificare sursă]

În jurul anilor 2500 î.Hr., o piatră gravată Babiloniană îi avertiza pe cei care aveau dureri interne să evite consumul de ceapă timp de 3 zile. Scorbutulboala care apare din cauza aportului insuficient de vitamina C, a fost descris pentru prima dată în 1500 î.Hr. în Papirusul Ebers.

Potrivit lui Walter Gratzer, un chimist biofizic britanic, studiul nutriției a început în cursul secolului al VI-lea î.Hr. În China a luat naștere conceptul Qi, spiritul sau "aerul", care în Europa Occidentală a fost numit mai târziu pneuma. Alimentele erau clasificate în alimente "fierbinți" sau "iuți" (e.g. carnea, sângele, ghimbirul, și condimentele iuți) și în alimente "reci" (legumele verzi) în China, India, Malaya, și Persia. Umorul a luat naștere în China împreună cu conceptul Qi. Un medic numit Ho a conchis astfel că bolile sunt cauzate de carențele elementelor (Wu Xing: foc, apă, pământ, lemn, și metal), a clasificat bolile și a prescris diete. În același timp în Italia, Alcmeon din Crotone (medic, filozof, și astronom grec) scria despre importanța echilibrului în alimentație, și avertiza asupra bolilor care apar în urma unui dezechilibru alimentar, precum obezitatea sau sleirea.

Primul experiment nutrițional înregistrat se găsește în Biblie în Cartea lui Daniel. Daniel și prietenii săi au fost capturați de către regele babilonian în timpul unei invazii israeliene[necesită citare]. Selectați ca servitori în curte, li s-a oferit din mâncarea și vinul excepțional al regelui. Dar ei au protestat, preferând legume (supă deasă de legume) și apă în concordanță cu restricțiile alimentare evreiești. Majordomul regelui a căzut de acord cu proba fără tragere de inimă. Daniel și prietenii săi au primit dieta cu legume timp de 10 zile, după care au fost comparați cu oamenii regelui. Fiindcă păreau mai sănătoși, li s-a permis continuarea dietei.

În jurul anilor 475 î.Hr., Anaxagora a stabilit că mâncarea se absoarbe în corpul uman și, prin urmare, conține "homeomeri" (componente generative), sugerând existența nutrimentelor. În jurul anilor 400 î.Hr, Hipocrate, fiind îngrijorat din cauza obezității, care se pare că a fost o afecțiune comună în Europa de Sud, spunea: "Fie ca hrana să-ți fie medicament, și medicamentul hrană". Lucrările care i se atribuie, cuprinse în Corpus Hippocraticum, menționau importanța moderației în alimentație și a exercițiilor fizice.

Galenus (secolul I) a creat prima teorie coerentă (deși incorectă) a nutriției.

Sarea, piperul, și multe alte condimente au fost prescrise sub forma unor preparate diverse (e.g. amestecate cu oțet) pentru tratarea diverselor afecțiuni. În secolul al II-lea î.Hr., Cato cel Bătrân credea că varza (sau urina consumatorilor de varză) poate trata bolile digestive, ulcere, negi, precum și intoxicații. Aulus Celsus, un medic-enciclopedist roman, credea în alimente "puternice" și "slabe" (pâinea de exemplu era puternică, la fel ca animalele bătrâne și legumele mature).

De la Galenus la Lind[modificare | modificare sursă]

Doctrinele lui Galenus nu puteau fi disprețuite: Aplicabile pe timpul vieții lui din secolul I d.Hr. până în secolul al XVII-lea, dezacordul cu el era erezie timp de 1500 ani. Galenus era medicul gladiatorilor în Pergam, iar în Roma, medicul lui Marc Aureliu și altor 3 împărați care l-au urmat. Majoritatea doctrinelor lui Galenus erau adunate și îmbunătățite la sfârșitul secolului al XI-lea de către călugării benedictini la Școala de la Salerno în Regimen sanitalis Salernitanum, care înca avea cititori în secolul al XVII-lea. Galenus credea în teoria umorală și răspândea ideea că pneuma este sursa vieții. Cele patru elemente (pământ, aer, foc și apă) se combină în corpul uman formând patru substanțe, numite umori: flegma, bila neagră, bila galbenă și sângele. Elementele fundamentale au și caracteristici: pământul este uscat și rece, aerul este ud și fierbinte, focul este fierbinte și uscat, iar apa este rece și udă. Pe baza celor patru umori, există patru temperamente: sangvinic, coleric, melancolic și flegmatic. Galenus credea că a avea gută, litiază renală, sau artrită este scandalos, iar Samuel Butler scria în Erehwon (1872) că a fi bolnav este o crimă.

Galen a fost criticat pentru prima dată în anii 1500, de către Paracelsus. De asemenea, în secolul al XVI-lea, artistul Leonardo da Vinci a comparat metabolismul cu o lumânare aprinsă. Leonardo nu a publicat nicio lucrare pe acest subiect, dar avea idei proprii și era în mod cert în dezacord cu Galen. Lucrările lui Andreas Vesalius din secolul al XVI-lea au răsturnat ideile lui Galen. Jan Baptista van Helmont, care a descoperit unele gaze, cum ar fi dioxidul de carbon, a realizat primul experiment cantitativ. Robert Boyle a avansat chimia. Sanctorius a măsurat greutatea corporală. Medicul Herman Boerhaave a modelat procesul de digestie. Fiziologul Albrecht von Haller a elaborat diferența dintre nervi și mușchi.

Subapreciat în timpul vieții sale, James Lind, un medic din Marina Britanică, a efectuat primul experiment nutrițional în 1747. Lind a descoperit că zeama de lămâie verde a salvat marinarii ale căror nave erau pe mare mai mult timp de scorbut, o boală care constă în sângerare dureroasă și fatală. Între 1500 și 1800, au murit aproximativ două milioane de marinari datorită scorbutului. Descoperirea a fost ignorată timp de 40 ani. Vitamina C esențială din citrice a fost descoperită abia în anul 1932.

Lavoisier și știința modernă[modificare | modificare sursă]

Ținându-și asistentul într-un costum de cauciuc și un tub atașat la gură, Antoine Lavoisier a măsurat pentru prima dată rata metabolismului bazal.

În jurul anilor 1770, Antoine Lavoisier a descoperit detaliile metabolismului, demonstrând că oxidarea alimentelor este sursa căldurii corporale. El a descoperit principiul conservării masei. Ideile lui au transformat teoria flogisticului asupra arderii într-o teorie învechită.

În 1790, George Fordyce a recunoscut importanța calciului în surpaviețuirea păsărilor. La începutul secolului al XIX-lea, carbonul, azotul, hidrogenul, și oxigenul au fost recunoscute ca fiind componentele principale din alimente, și au fost elaborate metode prin care se măsoară proporția lor.

În 1816, François Magendie a descoperit că hrănirea câinilor numai cu glucide (zahăr), grăsimi (ulei de măsline), și apă a rezultat în moartea lor datorită înfometării, iar câinii hrăniți și cu proteine au rămas în viață, identificând proteinele ca fiind un component alimentar esențial. În 1827, William Prout a fost prima persoană care a divizat alimentele în glucide, grăsimi, și proteine. În cursul secolului al XIX-lea, Jean-Baptiste Dumas și Justus von Liebig erau în conflict din cauza credinței comune că animalele obțin proteine direct din plante (proteinele animale și vegetale sunt aceeași și oamenii nu produc compuși organici). Cu reputația de cel mai important chimist organic din acea perioadă, dar fără cunoștiințe în domeniul fiziologiei animalelor, Liebig a devenit bogat creând extracte alimentare precum bulionul din carne de vită și formulă de lapte praf, care mai târziu s-au dovedit a fi de o valoare nutrițională discutabilă. În anii 1860, Claude Bernard a descoperit că grăsimea corporală poate fi sintetizată din glucide și proteine, demonstrând că energia din glucoza sanguină poate fi depozitată sub formă de grăsimi sau glicogen. La începutul anilor 1880, Kanehiro Takaki a observat că marinarii japonezi (care aveau o dietă alcătuită aproape în totalitate din orez) au dezvoltat beri-beri (sau nevrită endemică, o boală care provoacă probleme la nivelul inimii și paralizie), dar nu și marinarii britanici și ofițerii de marină japonezi. Adăugarea diverselor tipuri de legume în dieta marinarilor japonezi a prevenit boala (nu datorită aportului crescut de proteine, așa cum presupunea Takaki, ci datorită adiției de tiamină în dietă, recunoscută mai târziu drept tratamentul bolii).

În 1896, Eugen Baumann a observat prezența iodului în glanda tiroidă. În 1897, Christiaan Eijkman a lucrat cu nativi din Insula Java, care sufereau de asemena de beri-beri. Eijkman a observat că găinile hrănite cu orez alb au dezvoltat simptomele asociate cu beri-beri, dar au rămas sănătoase după hrănirea lor cu orez brun neprelucrat, cu stratul exterior de tărâțe intact. Eijkman a tratat nativii hrănindu-i cu orez brun, descoperind așadar că alimentele pot trata boli. După mai mult de două decenii, nutriționiștii au descoperit că stratul exterior al boabelor de orez conține vitamina B1, cunoscută și sub denumirea de tiamină.

Din 1900 până în prezent[modificare | modificare sursă]

Frederick Hopkins a descoperit vitaminele, pentru care a împărtășit un premiu Nobel cu Eijkman.

La începutul secolului al XX-lea, Carl von Voit și Max Rubner au măsurat independent cheltuielile energetice la diferite specii de animale, aplicând principii de fizică în nutriție. În 1906, Wilcock și Hopkins au arătat că aminoacidul triptofan este necesar pentru supraviețuirea șobolanilor. Aceștia au fost hrăniți cu un amestec special de alimente, Hopkins crezând că amestecul conține toți nutrienții esențiali supraviețuirii, însă șobolanii au murit. Un al doilea grup de șobolani au fost hrăniți cu o cantitate de lapte care conținea vitamine. Frederick Hopkins a recunoscut că există "factori alimentari accesorii" pe lângă calorii, proteine, și minerale, ca materiale esențiale sănătății dar care nu pot fi sintetizate de către organism. În 1907, Stephen M. Babcock și Edwin B. Hart au efectuat un experiment, care urmărea dacă vacile pot supaviețui unui regim cu un singur tip de cereală. Experimentul s-a desfășurat pe parcursul a 4 ani.

În 1912, Casimir Funk a inventat termenul vitamină, un factor vital în dietă, din cuvintele "vital" și "amină", fiindcă aceste substanțe necunoscute prevenind scorbutul, beri-beri, și pelagra, erau considerate a fi derivate din amoniac. Vitaminele au fost studiate în prima jumătate a secolului XX.

În 1913, Elmer McCollum a descoperit primele vitamine, vitamina A (liposolubilă), și vitamina B (în 1915; acum cunoscut ca un complex de mai multe vitamine hidrosolubile) și a numit vitamina C (necunoscută în acea perioadă) substanța care previne scorbutul. Lafayette Mendel și Thomas Osborne au fost de asemenea pionieri în ceea ce privește studierea vitaminelor A și B. În 1919, Edward Mellanby credea că rahitismul se datorează insuficienței de vitamina A, deoarece boala putea fi vindecată la câini cu ulei de ficat de cod. În 1922, McCollum a distrus vitamina A din uleiul de ficat de cod, dar a constatat că acesta a rămas eficient în vindecarea rahitismului. Tot în 1922, H.M. Evans și L.S. Bishop au descoperit că vitamina E este esențială în sarcina șobolanilor, numind-o inițial "factorul alimentar X" până în 1925.

În 1925, Hart a descoperit că o cantitate infimă de cupru este necesară pentru absorbția de fier. În 1927, Adolf Otto Reinhold Windaus a sintetizat vitamina D, pentru care a câștigat Premiul Nobel pentru Chimie. În 1928, Albert Szent-Györgyi a izolat acidul ascorbic, și în 1932 a demonstrat că este vitamina C prin utilizarea acestuia la prevenirea scorbutului. În 1935 a sintetizat vitamina, iar în 1937 a câștigat Premiul Nobel pentru efortul depus. Szent-Györgyi a elucidat concomitent o mare parte din ciclul acidului citric.

În anii 1930, William Cumming Rose a identificat aminoacizii esențiali, componente proteice necesare care nu pot fi sintetizate de către organism. În 1935, Underwood și Marston au descoperit independent unul de altul necesitatea cobaltului pentru organism. În 1936, Eugene Floyd DuBois a arătat că există o legătură între performanța școlară și cea în muncă și consumul caloric. În 1938, Erhard Fernholz a descoperit structura chimică a vitaminei E, după care a dispărut în mod misterios. Tot în 1938 a avut loc sintetizarea vitaminei de către Paul Karrer.

În 1940, a avut loc raționalizarea în Regatul Unit în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, conform unor principii nutriționale întocmite de către Elsie Widdowson și alții. În 1941, au fost stabilite primele recomandări nutriționale de către Consiliul Național de Cercatare al Statelor Unite.

În 1992, Departamentul Agriculturii al Statelor Unite a introdus piramida alimentelor. În 2002, un studiu efectuat de către Natural Justice, o organizație caritabilă, a arătat relația între nutriție și comportamentul violent. În 2005, în urma unui studiu neconcludent s-a constatat că obezitatea ar putea fi cauzată de adenoviride complementar alimentației inadecvate.

Liderii lumii iau în considerare alternativele precum alimentele modificate genetic pentru a aborda problema foametei și a crizei alimentare.

Nutrienții[modificare | modificare sursă]

Lista nutrienților necesari organismului uman sunt, potrivit lui Marion Nestle, "cu certitudine incompletă". Începând din 2014, nutrienții sunt clasificați în două categorii: macronutrienți, necesari organismului în cantități relativ mari, și micronutrienți, necesari în cantități mai mici. Din categoria glucidelor, fibrele alimentare, i.e. materiale indigestibile cum ar fi celuloza, sunt necesare, atât pe plan mecanic cât și biochimic, deși motivul este încă necunoscut. Micronutrienții includ și antioxidanți și fitonutrienți, care influențează (sau protejează) anumite sisteme ale organismului. Necesitatea acestora nu e atât de bine stabilită ca în cazul vitaminelor.

Majoritatea alimentelor conțin o combinație de câteva sau toate tipurile de nutrienți, împreună cu alte substanțe, cum ar fi toxine de diverse feluri. Unii nutrienți pot fi depozitați în organism (e.g., vitaminele lipo-solubile), în timp ce alți nutrienți sunt necesari mai mult sau mai puțin continuu. Afecțiunile de sănătate pot fi provocate de lipsa unor nutrienți esențiali, sau în cazuri extreme, de consumul excesiv al unui nutrient esențial. De exemplu, atât sarea cât și apa (ambele fiind absolut necesare) vor provoca boli sau chiar moartea în cantități excesive.

Macronutrienții[modificare | modificare sursă]

Macronutrienții sunt glucidele, grăsimile, proteinele, și apa. Macronutrienții (cu excepția fibrelor și a apei) asigură materiale structurale (aminoacizi pentru formarea proteinelor, și lipide pentru formarea membranelor celulare și a unelor molecule semnal) și energie.

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Legături externe[modificare | modificare sursă]