Curentul neoclasic în economie

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare

Prezentare si caracteristici[modificare | modificare sursă]

Motto: "Actualele modele macroeconomice keynesieniste nu pot reprezenta un ghid demn de incredere pentru formularea politicii fiscale, monetare, etc. Nu exista nicio sansa ca o modificare majora sau minora a acestor modele sa duca la imbunatatirea semnificativa a cradului lor de siguranta." (Robert Lucas[necesită citare])

Economia neoclasica se refera la o abordare generala in economie care pune accentul pe determinarea preturilor, a productiei si a distributiei veniturilor in cadrul pietelor, prin intermediul cererii si ofertei.

Conform lui G.Grellet[necesită citare], un economist francez

Teoria neoclasica se intemeiaza pe date de pornire si un model de comportament. Datele de pornire sunt considerate a fi exogene : este vorba despre scarile de preferinta ale agentilor economici si despre cantitatile factorilor de productie la inceputul unei perioade. Maximizarea obiectivelor agentilor , in conditiile constrangerii, din cauza datelor de pornire constituie singira regula de comportament al agentilor. Aceasta se exprima pe piata prin intermediul functiei ofertei si cererii. Functionarea pietei permite sa se stabileasca nivelul cererii, ofertei, preturilor si folosirii (factorilor de productie si fortei de munca).

Teoriile neoclasice sunt obiectul de studiu al mai multor scoli economice, astfel ca exista mai multe pareri prvind semnificatiile acestui curent. Totusi este recunoscut ca bazele teoriei economice neoclasice au fost puse de Robert Lucas (Chicago), Thomas Sargent (Stanford) si Robert Barro (Harvard). Ea se aseamana mult cu abordarea clasica in privinta sublinierii rolului salariilor si preturilor flexibile, dar vine si cu ceva nou, asa numitele asteptari rationale,prin care se cauta sa se dea o explicatie unor constatari de genul curbei Phillips.

Bazele[modificare | modificare sursă]

Potrivit teoriei economice neoclasice:

  1. prețurile și salariile sunt flexibile
  2. oamenii se folosesc de toate informațiile disponibile

Aceste două postulate reprezintă esența concepției neoclasice despre activitatea macroeconomică.

Prima parte a acestei concepții se apropie de ipoteza clasică a flexibilității prețurilor și salariilor, ceea ce înseamnă pur și simplu că ele se ajustează rapid pentru a echilibra cerere și ofertă.

Cea de-a doua ipoteză constituie o noutate absolută, ea fiind inspirată de progresele înregistrate în ultimii ani în domenii precum statistică și teoria comportamentului în condiții de incertitudine. Potrivit acestei ipoteze oamenii își formează așteptările pe baza celor mai bune informații aflate la baza lor. Astfel statul nu-i poate păcăli pe cetățeni deoarece ei sunt bine informați și au acces la aceleași informații ca funcționarii publici.

Legea piețelor[modificare | modificare sursă]

Subproducția este imposibilă prin natura sa pentru că "ofertă creează cerere". Argumentul este că nu există o deosebire semnificativă între o economie de schimb monetar și una de schimb în natură. Oricât ar produce fabricile, muncitorii pot cumpără. Ideea a fost susținută chiar și în timpul Marii Crize când o pătrime din forța de muncă americană a fost trimisă în șomaj prin următorul argument: "șomajul care există la un moment dat este produs în totalitate de obstacole fricționale care se opun ajustării instantanee a nivelului salariilor și prețului" [necesită citare].

Legea piețelor susține că nu pot exista perioade lungi de supraabundență. Dacă producția s-ar modifica, prețurile ar scădea pentru asigurarea vânzării producției obținute în condiții de ocupare maximă.

Așteptările raționale[modificare | modificare sursă]

Așteptările sunt foarte importante pentru viață economică. Ele îi determină pe investitori să cheltuiască o anumită sumă de bani, iar pe consumatori să hotărască dacă își economisesc veniturile. Cum poate însă știința economică să abordeze într-un mod logic problema așteptărilor? Economiștii neoclasici au răspuns la această întrebare formulând ipoteza așteptărilor raționale. Potrivit acesteia, previziunile sunt obiective și se bazează pe toate informațiile disponibile.

Ipoteza așteptărilor pornește de la faptul că oamenii fac previziuni obiective. Mai controversată este ideea conform căreia oamenii se folosesc de întreaga informație existentă și de teoria economică. Aceasta presupune că ei înțeleg modul în care funcționează economia și ce anume face guvernul. Să presupunem astfel că parlamentul sporește întotdeauna cheltuielile în anii electorali. Potrivit teoriei așteptărilor raționale populația va anticipa acest comportament și va acționa în consecință.

Principala noutate care apare în teoria economică neoclasică constă în aceea că, datorită așteptărilor raționale, statul nu poate păcăli populația cu măsuri economice sistematice.

Implicațiile asupra teoriei macroeconomice[modificare | modificare sursă]

Conceptia economica neoclasica poate fi fructuos aplicata in multe ramuri ale stiintei economice. Aici ne vom concentra asupra a doua implicatii: natura pietei muncii si curba Philips.

Șomajul[modificare | modificare sursă]

Este somajul voluntar sau involuntar? Somajul involuntar este o situatie in care muncitorii calificati sunt incapabili sa gaseasca de lucru la nivelul curent al salariului. Economistii keynesisti cred ca o parte importanta a somajului este de natura involuntara, mai ales in perioadele de recesiune.

Dimpotriva, economistii neoclasici cred ca, in majoritatea cazurilor, somajul este voluntar. In opinia lor, piata muncii se redreseaza rapid dupa socuri, deoarece salariile se modifica pentru a se reechilibra si oferta de munca.Astfel, nivelul somajului creste in timpul recesiunilor pentru ca tot mai multi oameni se afla in cautarea unor slujbe mai bine platite,si nu pentru ca acestia nu-si pot gasi de lucru.Oamenii someaza pentru ca si-au parasit slujbele, cautand altele mai bine remunerate, si nu pentru ca salariile ar fi prea mari,cum se intampla in cazul somajului involuntar.

Curba Phillips[modificare | modificare sursă]

Una din marile provocari careia trebuie sa ii faca fata orica scoala economica este aceea de a explica principalele reguli ce guverneaza ciclul economic intr-un mod coerent si in acelasi timp, compatibil cu alte aspecte ale vietii economice. Conceptia economica clasica este atragatoare deorece corespunde cu majoritatea teoriilor privind cererea si oferta. Provocarea consta in a explica cele mai importante elemente ale ciclurilor economice, cum ar fi curba Phillips sau legea lui Okun. Daca nivelul somajului este ridicat in timpul recesiunilor, nu se va spune pur si simplu ca oamenii au hotarat ca anul respectiv este potrivit pentru concedii mai lungi. Cum ar explica o astfel de teorie lunge criza globala din anii 1930 sau declinul inregistrat in ultimii ani de tarile cu economie de piata?

Economostii neoclasici considera ca perceptia gresita reprezinta cheia ciclurilor economice. Ei cred ca somajul atinge niveluri inalte deoarece lucratorii au o parere confuza despre conjunctura in care se afla economia ; ei isi parasesc slujbele de buna voie in speranta ca vor gasi altele mai bine platite, dar in cele din urma ajung pe listele somerilor. Ori, in faxa de expansiune a ciclului economic, productia atinge niveluri inalte, iar somajul scade cand oamenii, supraestimand valoarea salariului real sunt pacaliti sa munceasca mai mult.

Analiza se poate face folosind curba Phillips corespunzatoare inflatiei. Potrivit teoriei economice clasice, curba Phillips pe termen scurt are forma unei drepte verticale in punctul reprezentanmd rata naturala a somajului sau nivelului de echilibru. Aceasta curba este echivalenta drepteiclasice a ofertei agregate, situatie in care productia nu este influentata de cererea agregata.

Atunci de unde provin curbele Phillips in panta descandenta? Ele sunt rezultatul unui proces dinamic, in care oamenii se gasesc temporar intr-o stare de confuzie privind valoarea reala a salariilor.

Spre exemplu, daca Banca Nationala sporeste neasteptat rezerva de bani se ajunge la cresterea neasteptata a salariilor si preturilor. Muncitorii percep gresit evenimentele economice, nestiind ca preturile cresc la fel de repede ca si salariile, deci oferta de munca creste si somajul scade.

Astfel, conform teoriei neoclasice,curba phillips aparenta pe termen scurt este rezultatul unor perceptii gresite a salariului real si a preturilor relative.

Categorii de probleme cu care se confruntă teoria neoclasică[modificare | modificare sursă]

Aprecierile exegetilor occidentali, in fata ecoomistilor de orientare neoclasica se pun cateva mari caegorii de probleme si Anume :

  • In ce conditii o societate organizata pe criterii si cerinte ale pietei poate sa realizeze echilibrul general si optimul economico-social
  • Ce se intampla cand conditiile respective nu sunt intalnite in realitate
  • In ce masura este posibila integrarea in mecanismele pietei a proceselor si fenomenelor care,in mod traditional nu fac parte din ea,ii sunt exogene.Din aceasta categorie sunt mentionate mai intai de toate mediul inconjurator,calitatea lui,serviciile publice si cresterea rolului statuluiin economie.

Problemele echilibrului economic au capatat o importanta majora in proecuparile economistilor neoclasici . Preocuparile lorau fost stimulate de nepotrivirea dintre postulatul realizarii automate a echilibrului intre cerere si oferta, care exclude posibililtatea crizelor si somajului, pe de o parte, si realitatea, care arata cu totul altfel.

Pritre conditiile realizarii echilibrului ,presupuse de modelul neoclasic,se numara :

  • functionarea nestingherita a mecanismelor pietei ;
  • liberul arbitru al agentilor economici ;
  • preturi mici si stabile;

Ele stau in atentia economistilor neoaclasici si realizarea lor este prezentata ca posibila,cu conditia intrunirii unui numar de ipoteze.

Cercetarea si dezbaterile au fost orientate in mare masura asupra ipotezelor. Una dintre ipoteze este cea a concomitentei realizarii echilibrului in toate cele patru piete :a marfurilor ,capitalului,fortei de munca si monetare –ceea ce este greu aproape imposibil de realizat in conditiile gradului mare de complexitate,de interdependenta intre economiile lumii.

O ipoteza a echilibrului de piata este cea a suveranitatii absolute a cumparatorilor de a dispune de cheltuirea veniturilor lor,in timp ce in realitate intervin multi factori care determina o suveranitate relativa.

Modificarea frecventa a raporturilor dintre cerere si oferta imprima preturilor un caracter fluctuant .In economiile de scara industriala productia in serii mari are ca efect cresterea productivitatii si scaderea preturilor pana la un punct pe masura cresterii cantitatilor produselor .Din acest motiv echilibrul general obtinut din intersectarea curbelor cerere si oferta este pus sub semnul intrebarii.

Ipotezele mentionate pentru a se putea realiza echilibrul sunt putin satisfacute in realitate, pentru ca piata in stare dinamica tinde mereu spre echilibru dar nu il atinge niciodata.se ridica astfel problema limitelor pe care le are piata in determinarea ofertei si cererii,a preturilor si a calitatii marfurilor care se schimba.

Remarcilor critice privind limitele economiei de piata in realizarea echilibrului ,economistii neoclasici le-au raspuns in doua feluri :

  • nu a venit inca ziua in care ipotezele teoretice sa-si gaseasca integral corespomdenta in realitatile practicii economiei de piata, dar spre acea zi trebuie sa se tinda;
  • sa se renunte la conceptul de echilibru pentru a salva cadrul conceptual al pietei, dar in conditii de dezechilibru sistemul de preturi isi pierde caracterul de indicator al realitatii produselor ,alocarea resurselor nu mai poate fi optima, isi face aparitia subutilizarea factorilor. Combinarea conceptului de echilibru cu cel de dezechilibru a pus problema regandirii intregului sistem conceptual al economiei de piata pentru a-i asigura coerenta avuta pana la mutatia respectiva.

Piata este elementul fundamental al neoclasicismului. Dar nu toate fenomenele unei economii tin de piata. Unele sunt exogene. Problema este daca, teoretic si practic, ele pot fi integrate pietei ca sa poata fi solutionate prin ea. Pentru exemplificare, se poate folosi functia economica a statului si calitatea mediului ambiant.

Regula de fier a pietei este schimbul: se da ceva ca sa se obtina altceva, ambele parti al operatiunii cautand sa obtina avantaje. Servicii publice ca invatamantul sau apararea nationala nu se integreaza in piata si numai in parte se supun regulilor ei.

Toti cetatenii contribuie la alimentarea bugetului tarii in moduri foarte diferite, iar serviciile publice de care beneficiaza sunt independente de contributiile lor. Plateste sau nu impozit, cetateanul se bucura de invatamant si aparare nationala. Ele sunt bunuri ale societatii de care beneficiaza membrii ei dupa cum au nevoie si ei si societatea. Aceste asunt servicii colective indivizibile menite sa contribuie la mentinerea macrocolectivitatii in care traiesc indivizii. In cadrul acestui sector, nu concurenta este cea care reglementeaza si rezolva problemele, ci reglatorii construiti de forta publica in economie si manevrati prin politici determinate.

Serviciile publice, neputand fi integrate de neoclasici in teoria lor, sunt lasate in afara modelului fiind apreciate ca exceptii de la reguliile pietei. Se fac si incercari prin care sa se arate ca si invatamantul, cel universitar de exemplu, ar putea fi supus reguliilor pietei. Plata pentru inscriere, frecventarea cursurilor si absolvirea sa fe in functie de calitatea serviciilor oferite. In acest caz, ar avea acces la un invatamant de calitate superioara un numar mai restrans de tineri, cei din lumea bogata, ceea ce ar contraveni intereselor tarii si regulilor democratiei. In unele tari invatamantul particular este finantat dela bugetul central sau de la bugetele centrale, pentru a imbina interesele particulare cu cel general.

Problemele devenite atat de acute ale degradarii mediului inconjurator, ale diminuarii si epuizarii resurselor regerabile sunt incluse de neoclasici in categoria efectelor exterioare pentru ca nu fac parte din niciuna din cele patru piete mentionate.Se poate constitui, pentru ele a cincea categorie de piata dac sunt internalizate in modelul neoclasic al economiei de piata?

Deteriorarea calitatii mediului inconjurator sub cele mai variate forme-infestarea aerului si apei, despaduririle,ploile acide,eroziunea solurilor,epuizarea resurselor neregenerabile,etc- aduce prejudicii colectivitatilor si indivizilor, agentilor economiei.

Factorii raspunzatori de actiunile deteriorarii raporturilor dintre om si natura nu sunt constransi sa plateasca pentru prejudiciile aduse,ceea ce, in logica pietei, nu este ceva rational si contribuie la o alocare nerationala a resurselor. Castigul celor care cauzeaza o poluare (fiindca nu fac cheltuielile necesare pentru a o preveni) cauzeaza pierderi mari pentru altii si cheltuieli sporite pentru colectivitati, societate.

Pentru promotorii teoriei neoclasice s-a pus problema internalizarii efectelor externe, ca cele ale poluarii, sanctionandu-se prin piata vinovatii, prin obligarea lor de a face cheltuielile necesare prevenirii poluarii sau inlaturarii ei in cazul in care s-a produs.

Dar cheltuielile de acest gen, daca sunt incorporate in costuri ,ridica pretul si diminueaza capacitatea concurentiala a marfurilor ,iar daca nu sunt incluse ele trebuie sa fie suporate din profit ,care se diminueaza.S-au propus diverse variante de solutii ;una dintre ele consta in colectarea de catre stat a amenzilor pentru poluare in conditia ca el sa actioneze in vederea imbunatatirii calitatii mediului inconjurator.In acest caz, functia econimica a statului creste ,ceea ce contravine conditiilor de buna functionare a pietei.

O alta solutie ar fi obligarea celor ce deterioreaza calitatea mediului sa plateasca despagubiri celor afectati.Acest lucru este de obicei imposibil pentru ca determinarea vinovatilor si pagubitilor este dificila.

Stiinta despre economie are mai multe de facut pentru a gasi termenii obiectivi si caile de concliere a mecanismelor pietei cu cele ale solutionarii ale problemelor sociale(imbunatatirea mediului inconjurator, in raportul om-natura).

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Referințe și note[modificare | modificare sursă]

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  1. L. STOLERU, AMBITION INTRENATIONALE, 1987
  2. IVANCIU NICOLAE VALEANU, ISTORIA ECONOMIEI POLITICE
  3. PAUL SAMUELSON, SINTEZA NEOCLASICA

Legături externe[modificare | modificare sursă]