Sari la conținut

Clubul de la Roma

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Clubul de la Roma
Înființare  Modificați la Wikidata
Fondator(i)Aurelio Peccei[1]  Modificați la Wikidata
Domeniu de activitateproblemă globală[*]​  Modificați la Wikidata
Țara Elveția  Modificați la Wikidata
SediuWinterthur
Limbi oficialeengleză  Modificați la Wikidata
Websitesite oficial
Facebook
Twitter
canal YouTube
profil de LinkedIn

Clubul de la Roma este o fundație privată înființată în aprilie 1968 de oameni de știință și antreprenori europeni pentru a crește gradul de conștientizare a preocupărilor lor cu privire la viitorul lumii.[2]

Obiectivele Clubului de la Roma sunt:

  • să investigheze relațiile cantitative și calitative dintre problemele globale (creșterea populației, producția de alimente, industrializarea, epuizarea resurselor naturale, poluarea), dezvoltate într-un așa-numit model global;
  • să crească gradul de conștientizare a gravității problemelor.
  • să încurajeze guvernele și politicienii să ia măsuri coordonate pentru a îmbunătăți situația.

Clubul era format inițial din 36 de membri, care s-au întâlnit pentru prima dată la Roma în aprilie 1968. Fondarea Clubului de la Roma a fost inițiată de industriașul italian Aurelio Peccei și de omul de știință scoțian Alexander King. Odată cu publicarea raportului Limitele creșterii (engleză The Limits to Growth) în 1972, finanțat de Fundația Volkswagen cu suma de 1 milion de mărci germane la sugestia lui Eduard Pestel, Clubul de la Roma a intrat în discursul global. În 2008, sediul organizației a fost mutat de la Hamburg la Winterthur, Elveția.[3] Clubul are un birou satelit la Bruxelles. Până în 2025, clubul a publicat 55 de rapoarte.[4]

În 1965, industriașul italian Aurelio Peccei a ținut un discurs despre schimbările științifice și tehnologice dramatice care aveau loc în lume. Discursul a fost remarcat de Alexander King, un om de știință britanic care fusese consilier al guvernului britanic și ocupa în prezent funcția de director general pentru afaceri științifice la OCDE. King a aranjat o întâlnire cu Peccei.[5]

În aprilie 1968, Peccei și King au convocat un mic grup internațional de persoane din mediul academic, societatea civilă, diplomație și industrie, care s-au întâlnit la Vila Farnesina din Roma. Cu toate acestea, întâlnirea a fost descrisă ca un „eșec” deoarece discuțiile s-au împotmolit în dezbateri tehnice și semantice. După întâlnire, Peccei, King, Jantsch și Hugo Thiemann au decis să formeze Clubul de la Roma, numit după orașul unde s-au întâlnit.[5]

În octombrie 1968, OCDE a organizat un simpozion la Bellagio, Italia, în colaborare cu Fundația Rockefeller, la care s-au alăturat mai mulți membri noi. Simpozionul s-a concentrat pe pericolele creșterii exponențiale (care, prin natura sa, nu poate continua la nesfârșit) și s-a încheiat cu semnarea de către participanți a „Declarației de la Bellagio privind planificarea”. Această declarație sublinia necesitatea de a depăși problemele globale prin coordonare.[5]

În 1969, când secretarul general a format un grup de zece experți în știință și economie pentru a studia problemele societăților moderne, patru dintre cei zece erau membri ai Clubului de la Roma. Pentru o scurtă perioadă, ideile clubului au dominat în cadrul OECD, grație eforturilor lui King de a promova activitatea grupului.

Limitele creșterii

[modificare | modificare sursă]

Clubul de la Roma a intrat în atenția publicului odată cu publicarea în anul 1972 a raportului Limitele creșterii, scris de către Dennis Meadows de la Massachusetts Institute of Technology. Simulările computerizate din acest raport sugerau că creșterea producției și a consumului nu putea continua la nesfârșit din cauza epuizării resurselor sau a nivelurilor de poluare imposibil de gestionat. Criza petrolului din 1973 a amplificat îngrijorarea publicului cu privire la această problemă. Raportul s-a vândut în 30 de milioane de exemplare în peste 30 de limbi, devenind cea mai bine vândută carte despre mediu din istorie.[5]

„Dacă se mențin tendințele actuale de creștere ale populației mondiale, ale industrializării, contaminării ambientale, producției de alimente și epuizării resurselor, această planetă va atinge limitele creșterii în următorii 100 de ani. Rezultatul cel mai probabil ar fi o scădere subită și incontrolabilă atât a populației cât și a capacității industriale.”
De la stânga la dreapta: Ernst Klett, Aurelio Peccei, Eduard Pestel la ceremonia de decernare a Premiului pentru Pace al Asociației Editorilor și Librarilor Germani pe anul 1973, acordat „Clubului de la Roma”, la Biserica Sfântul Paul din Frankfurt.

La 17 septembrie 1973 acest grup a emis un proiect cu numele de Model regional și adaptiv al sistemului global al lumii (română Regionalized and Adaptive Model of the Global World System) în care se prezenta planul grupului pentru a împărți țările lumii în zece regiuni socio-economice, care mai apoi urmau a fie conduse de către un singur guvern global. Regiunile socio-economice propuse atunci erau următoarele:[2][6]

  1. SUA, Canada și Mexic
  2. Uniunea Europeană
  3. Japonia
  4. Australia, Noua Zeelandă, Africa de Sud, Israel și Insulele Pacificului
  5. Europa de Răsărit
  6. America Latină, America Centrală și America de Sud
  7. Africa de Nord și Orientul Mijlociu
  8. Africa Centrală
  9. Asia de Sud și Asia de Sud-Est
  10. Asia Centrală.

Conform site-ului său web, Clubul de la Roma este compus din „oameni de știință, economiști, lideri de afaceri, funcționari publici de rang înalt și foști șefi de stat din întreaga lume”.[7]

Clubul de la Roma este o organizație cu membri și are diferite categorii de membri:

  • Membrii cu drepturi depline se implică în activități de cercetare, proiecte și contribuie la procesele de luare a deciziilor în cadrul adunării generale anuale a clubului.[7]
  • Comitetul executiv stabilește direcția generală și este format din 12 membri. Din comitetul executiv, doi membri sunt aleși ca copreședinți.
  • Secretarul general este numit de comitetul executiv și este responsabil de funcționarea zilnică a clubului.[7]
  • Membrii asociați se implică în activitățile de cercetare și proiecte, dar nu au drept de vot în adunarea generală.
  • Aurelio Peccei (1968 – 1984)[8]
  • Alexander King (1984 – 1990)
  • Ricardo Díez-Hochleitner (1990 – 2000)
  • Prințul El Hassan bin Talal al Iordaniei (2001 – 2007)
  • Eberhard von Koerber (2007 – 2012)[8]
  • Ashok Khosla (2007 – 2012)
  • Ernst Ulrich von Weizsäcker (2012 – 2018)
  • Anders Wijkman (2012 – 2018)[8]
  • Mamphela Ramphele (2018 – 2023)
  • Sandrine Dixson-Declève (2018 – 2023)
  • Silvia Zimmermann del Castillo (2024 – prezent)[8]
  • Paul Shrivastava (2024 – prezent)

Asociații naționale

[modificare | modificare sursă]

Clubul are asociații naționale în 35 de țări și teritorii. Misiunea asociațiilor naționale este de a răspândi ideile și viziunea în țările lor respective, de a oferi soluții și de a face lobby pentru o economie mai sustenabilă și mai dreaptă în națiunile lor și de a sprijini secretariatul internațional al clubului în organizarea de evenimente, cum ar fi adunarea generală anuală.[9]

  1. ↑ Jérôme Fenoglio; Marie-Pierre Lannelongue, ed. (). „Clubul de la Roma” (în franceză). Paris: Le Monde. ISSN 0395-2037. OCLC 1758539. Wikidata Q12461.
  2. 1 2 The First Global Revolution ( REPORT) Club Di Roma, accesat în
  3. ↑ „Club of Rome hat eine neue Heimat gefunden | NZZ” (în germană). Neue Zürcher Zeitung. . Accesat în .
  4. ↑ „Publications” (în engleză). Club of Rome. Accesat în .
  5. 1 2 3 4 Schmelzer, Matthias (), „'Born in the corridors of the OECD': the forgotten origins of the Club of Rome, transnational networks, and the 1970s in global history”, Journal of Global History (în engleză), 12 (1), pp. 26–48, doi:10.1017/S1740022816000322, ISSN 1740-0228, accesat în
  6. ↑ Mesarović, Mihajlo D.; Pestel, Eduard (), Mankind at the turning point: the second report to the Club of Rome, Hutchinson, ISBN 978-0-09-123471-3
  7. 1 2 3 „Members” (în engleză). Club of Rome. Accesat în .
  8. 1 2 3 4 „Leaders of the organisation – past and present” (în engleză). Club of Rome. Accesat în .
  9. ↑ „Enduring peace in the Anthropocene” (în engleză). Club of Rome. Accesat în .

Legături externe

[modificare | modificare sursă]