Turturică

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
TurturicaAjutor:Cum se citește o cutie de taxonomie
Stare de conservare: Risc scăzut (lc)
Status iucn3.1 LC ro.svg

European Turtle Dove (Streptopelia turtur).jpg
Turturica (Streptopelia turtur)
Clasificare științifică
Regn: Animalia
Încrengătură: Chordata
Clasă: Aves
Ordin: Columbiformes
Familie: Columbidae
Gen: Streptopelia
Specie: S. turtur
Nume binomial
''Streptopelia turtur''
(Linnaeus, 1758)
subspecii
  • S. t. turtur (Linnaeus, 1758)
  • S. t. arenicola (Hartert, 1894)
  • S. t. hoggara (Geyr von Schweppenburg, 1916)
  • S. t. rufescens (C. L. Brehm, 1855)
Sinonime

Turtur communis

Turturica sau turtureaua (Streptopelia turtur) este o pasăre migratoare, din familia columbidelor (Columbidae), ordinul columbiformelor (Columbiformes), răspândită în Europa, Africa de Nord și Asia de Vest, de culoare generală întunecată, cu dungi albe și negre pe lateralele gâtului, spinarea cenușie cu brun, pieptul roz-violaceu, abdomenul alburiu, coada neagră pe mijloc, terminată cu un chenar lat, alb. Este asemănătoare cu porumbelul, dar mai mică. Se hrănește cu grăunțe, cereale, diverse buruieni, înghit și pietricele pentru ușurarea digestiei. Cuibărește în păduri, plantații, arbuști. Toamna migrează în Africa centrală. Este mult apreciată de vânători. Cuibărește în România și Republica Moldova, dar pleacă în sezonul rece. E simbolul fidelității în amor.[1]

Descrierea[modificare | modificare sursă]

Turturica

Ambele sexe sunt identice.

Turturica are o lungime de 26-31 cm și o greutate de 150 g, este mai mică decât guguștiucul; masculul este puțin mai mare decât femela. Corpul este subțire, coada alungită, aripile lungi și ascuțite.

Coloritul general este întunecat. Capul și creștetul capului sunt de culoare albastru-cenușiu. Penele din spatele capului prezentă adesea vagi margini. Spatele, remigele terțiare (scapulare) și tectricele au o culoare cafeniu-roșie, dar cu centrul penelor negru, dând acestei părți un aspect foarte solzos. Părțile laterale ale gâtului au dungi albe și negre repartizate în 3-4 rânduri. Gâtul și pieptul sunt roz-violaceu sau cenușiu-roz. Abdomenul și restul părții inferioare sunt albicioase, mai deschise decât la guguștiuc. Coada este lungă, rotunjită, neagră, bordurată cu alb pe margini, cu excepția rectricelor centrale. Ochiul galben este înconjurat de un inel roșu. Ciocul este brun. Picioarele sunt roșu-vișinii.

Habitatul[modificare | modificare sursă]

De la sfârșitul lunii aprilie până la migrarea din septembrie, turturica este de preferință o pasăre a peisajelor deschise din regiunile de deal și de câmpie presărate cu arbori, tufișuri, garduri vii și boschete. Se întâlnește și în desișuri, păduri cu mult subarboret, cu apă în apropiere. Este adesea găsită în desișurile care mărginesc terenurilor agricole, unde își căuta hrana. Spre deosebire de porumbelul gulerat, turturica este rar găsită pe clădirile orașelor. Ea preferă, conform firii sale prudente, să rămână la adăpostul unei vegetații de înălțime medie.

Răspândirea geografică[modificare | modificare sursă]

Turturica este răspândită în Europa, Africa de Nord, Asia de Vest. Ea este prezentă în întreaga Europă, din Insulele Canare până în Urali. Este, totuși, total absentă în Scandinavia, Irlanda. Este, de asemenea, găsită în vestul Africii de Nord (Maroc, Algeria, Tunisia) și în Asia Mică. În Asia, arealul sa întinde dincolo de Marea Caspică în Iran, Afganistan până în Mongolia.

Migrația[modificare | modificare sursă]

Populațiile europene migrează toamna. Ele iernează într-o fâșie largă la sud de Sahara, care se întinde din Mauritania până în Etiopia.

Taxonomie[modificare | modificare sursă]

Sunt recunoscute oficial 4 subspecii:

  1. Streptopelia turtur turtur (Linnaeus, 1758) subspecia tipică răspândită în Europa, nordul Rusiei, Asia Mică, insulele din Marea Mediterană, Madeira și Insulele Canare.
  2. Streptopelia turtur arenicola (Hartert, 1894) este răspândită în Africa de Nord, Asia Centrală, vestul Chinei, Mongolia, Iran, Irak și Afganistan.
  3. Streptopelia turtur hoggara (Geyr von Schweppenburg, 1916) este răspândită în Hoggar, Tibesti, munții din Algeria, Niger și Ciad.
  4. Streptopelia turtur rufescens (C. L. Brehm, 1855) este răspândită în Valea Nilului, Egipt și în unele oaze din Libia.

Comportamentul[modificare | modificare sursă]

Este o pasăre nesociabilă, sperioasă și greu de văzut, care se ascunde în frunzișuri, dar poate fi zărită în depărtare pe firele de telefon sau când se hrănește pe pământ. Formează stoluri mari la sfârșitul verii, când frecventează mai ales culturile de floarea soarelui. Sunt păsări monogame, trăind în perechi chiar când se întovărășesc în cârdurile de plecare. Când unul din parteneri e împușcat celălalt stă trist, îndoliat, fiind un "simbol al fidelității în amor".

Păsările de pradă, cum ar fi uliu sunt principalii prădători naturali ai turturelelor. Unele din ele, lipsite de experiență, zboară jos pentru a scăpa de vremea rea și cad sub gloanțele vânătorilor. Pe de altă parte, jefuitorii cuibului, ca coțofana și gaița, fură puii și aproape o treime din ouă. Impactul lor este foarte sensibil la începutul sezonului de cuibărire, când turturelele adulte dispun de mai puțină hrană și trebuie să părăsească mai multă vreme ponta pentru a culege suficient hrană pentru a supraviețui. Prin urmare, puii eclozați mai târziu, când semințele de fumăriță sunt abundente, au o șansă mult mai bună de supraviețuire.

Cântecul[modificare | modificare sursă]

Cântecul este un uguit sau gurluit blând, prelungit și tors, adesea repetat timp îndelungat, compus din câteva silabe (trei sau două, rareori patru) un fel de "rou-rr" sau "rrr" prelungit. Poporul crede că spune: lucru-rău, lucru-rău.

Zborul[modificare | modificare sursă]

Zborul este rapid, destul de brusc, cu bătăi rare din aripi când pasărea a căpătat viteză.

Hrana[modificare | modificare sursă]

De la sfârșitul lunii aprilie sau începutul lunii mai, până la sfârșitul lunii iunie, turturelele se hrănesc în principal prin fânețe, iar în iulie-septembrie se hrănesc printre culturile de cereale. Ies după hrană și apă la ore destul de regulate.

Hrana de bază al turturelei este constituită din semințe de tot felul (care reprezintă aproximativ 95% din hrana lor), mai ales din semințele diferitelor specii de fumărițe (Fumaria spp.), altor buruieni, care cresc în câmpuri cultivate și pârloage. Pasăre preferă să ia semințele care se coc pe plantă, mai degrabă decât să le ciugulească de pe sol. Acest mod de a colecta semințele de pe plantele vii determină turturica să se întoarcă în Africa tropicală toamnă, când fumărițele europene dispar. Într-o mare măsură, distribuția turturelei coincide cu cea a fumăriței.

Turturica se hrănește și cu semințe plantelor cultivate (cereale etc.) , în mod special floarea soarelui și mei. În fosta URSS, turturica consumă boabele de mei, o resursă comercială importantă, și, prin urmare, este considerată ca o pasăre dăunătoare locală. Ici și colo, se poate vedea turturica ciugulind semințele care au fost date păsărilor de curte.

Înghite și pietricele pentru ușurarea digestiei semințelor. Se hrănește, de asemenea, cu insecte și moluște mici care reprezintă aproximativ 3% din hrana sa.

Reproducerea[modificare | modificare sursă]

În timpul paradei nupțiale, masculul atrage femela prin plecăciuni repetate. El își umflă pieptul și își salută partenera sa coborând ciocul. Perechile au tendința de a se agrega în colonii mici.

Cuibul[modificare | modificare sursă]

Cuibul este situat la 1-2 metri deasupra solului într-un arbust, arbore mic sau în tufișuri, la marginea pădurilor; uneori sunt folosite cuiburile altor păsări sau cele de veverițe. Este o platformă subțire și fragilă din crenguțe, căptușită cu rădăcini, radicele, tulpini mici de plante și ierburi, eventual cu câteva fire de păr.

Ponta[modificare | modificare sursă]

Ouăle de turturică

Ponta conține obișnuit 2 ouă. Ponta și clocitul au loc de de două ori pe an, mai rar de mai multe ori. Ouăle sunt depuse în Europa de la mijlocul lunii mai până la sfârșitul lunii mai și începutul lunii iunie, dar ouăle pot fi depuse până în septembrie. Cu toate acestea, depunerea ouălor sau puii eclozați spre sfârșitul sezonului, au riscul de a fi abandonați, adulții pierzând în cazul acesta instinctul de reproducere în favoarea instinctului de migrație spre sud înainte de venirea iernii.

Ouăle sunt fusiforme până la ovale, netede, slab lucitoare, albe sau roz-albe.

Incubația[modificare | modificare sursă]

Incubația durează 13-16 zile. Clocesc ambele sexe cu schimbul, de obicei femela noaptea și masculul ziua.

Puii[modificare | modificare sursă]

Puii sunt nidicoli, acoperiți cu puf grosier, asemănător cu părul, maroniu deschis; pielea este gri-albăstruie. După 19-21 de zile se acoperă complet cu pene. Puii rămân în cuib de aproximativ 18 zile. Ambii părinți hrănesc în mod egal puii cel puțin trei săptămâni. În primele zile, la fel ca toți membrii familiei columbidelor, turturica hrănește puii cu o substanță numita "lapte de porumbel", bogată în grăsimi și proteine, care este secretată de gușă.

Răspândirea și prezența în România[modificare | modificare sursă]

Răspândirea[modificare | modificare sursă]

Este răspândită în toată țara, în regiunile de câmpie și de dealuri, prin dumbrăvi, plantații, în păduri cu subarboret sau la marginea pădurilor, tufișuri, desișuri, cu apă în vecinătate, în Deltă și pe litoral. În România este prezentă subspecia Streptopelia turtur turtur.

Prezența[modificare | modificare sursă]

Ne vizitează în sezonul cald; toamna migrează în cartierele de iernat din Africa Centrală. În perioada de primăvară și toamnă apar și populații de pasaj ce cuibăresc mai spre nord.

Starea de conservare[modificare | modificare sursă]

Nu este o specie amenințată și figurează pe lista IUCN ca specie cu risc scăzut, dar declinul populației în unele țări a fost în 1970-1990 de 50%. Cauzele scăderii numărului de populații sunt:

  1. Vânatul în timpul pasajului său prin regiunile mediteraneene;
  2. Degradarea habitatului său datorită distrugerii gardurilor vii, utilizării masive a pesticidelor în agricultură, eliminarea unor plante cu semințele cu care se alimentează

Semnificația pentru om[modificare | modificare sursă]

Turturica este vânată, în special în timpul migrației și în timpul de iarnă. Această pasăre are un istoric lung în cultura umană.

Turturica în cultura umană[modificare | modificare sursă]

Turturica în tabloul pictat de Sophie Gengembre Anderson.

Turturelele au devenit simbolul fidelității în dragoste, din cauza referinței biblice (în special versetul bine-cunoscut din Cântarea Cântărilor), vocii lor triste, faptului că acestea fac legături puternice în perechi, fiind pururea alături, perechi-perechi, chiar când se întovărășesc în cârdurile de plecare având o „ideală căsnicie” și sunt triste, îndoliate când unul din parteneri e împușcat. În Noul Testament, două turturele sunt menționate ca fiind sacrificate cu ocazia nașterii lui Isus.

În perioada Renașterii din Europa, turturica a fost înfățișată ca un partener devotat al lui Phoenix. Turturica este iubită de popor, ca și de poeți. Ea figurează în poemul de dragoste ale lui Robert Chester "Love's Martyr" și în poemul lui William Shakespeare "The Phoenix and the Turtle". Turturica este prezentă într-o serie de cântece populare despre dragoste și pierderi. În literatura română turturica o găsim în poeziile lui Vasile Alecsandri (Turturica, Cucul și turturica).

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Referințe[modificare | modificare sursă]

  1. ^ August Scriban. Dicționarul limbii române. Iași. Institutul de arte grafice „Presa Bună”. 1939

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Dimitrie Radu. Păsările lumii. Ed. Albatros, București, 1977
  • Dimitrie Radu. Păsările din Delta Dunării. Ed. Academiei R.S.R., București, 1979.
  • Dimitrie Radu. Păsările din Carpați. Editura Academiei RSR 1967
  • Dimitrie Radu. Păsările din peisajele României. Ed. Sport-Turism, București, 1984
  • Enciclopedie ilustrata. Păsările lumii. Editura Aquila. 2009
  • M. Talpeanu. Maria Paspaleva. Aripi deasupra Deltei. Editura Științifică. 1973
  • Ion Simionescu. Fauna României. Editura Albatros. 1983
  • Cramp, Stanley, ed. Handbook of the Birds of Europe, the Middle East, and North Africa. Vol. 4, Terns to Woodpeckers. New York: Oxford University Press, 1985.
  • del Hoyo, J., A. Elliot, and J. Sargatal, eds. Handbook of the Birds of the World. Vol. 4, Sandgrouse to Cuckoos. Barcelona: Lynx Edicions, 1997.
  • Gibbs, D., E. Barnes, and J. Cox. Pigeons and Doves. A Guide to the Pigeons and Doves of the World. Sussex: Pica Press, 2001.
  • Glutz von Blotheim, Urs, ed. Handbuch der Vögel Mitteleuropas. Vol. 9, Columbiformes–Piciformes. Wiesbaden: Akademische Verlagsgesellschaft, 1980.
  • Stresemann, Erwin. “Aves.” Vol. 7, pt. 2, In Handbuch der Zoologie, ed. W. Kükenthal and Th. Krumbach. Berlin: De Gruyter, 1927–1934.
  • Goodwin, Derek. Pigeons and Doves of the World. 3rd ed. Ithaca, NY: Cornell University Press, 1983.
  • The Encyclopedia of Birds. 2007
  • Grzimek’s Animal Life Encyclopedia. Volume 9. Birds II. 2002.
  • The Illustrated Encyclopedia Of European Birds: An Essential Guide To Birds Of Europe. 2008
  • International Wildlife Encyclopedia. Maurice Burton; Robert Burton. 2002
  • Дементьев Г. П., Гладков Н. А. Птицы Советского Союза. Том 2. 1951


Commons
Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Turturică

Vezi și[modificare | modificare sursă]