Pasărea Phoenix

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Subiecte în Mitologia Greacă
Mitologie Greacă
Titanii:
Zeii Olimpului:
Istorie legendară:
Ființe fabuloase:
Mitul grec/roman comparat

Pasărea Phoenix (grecescul Φοῖνιξ, phoínix, uneori Phönix) este o pasăre mitică, care posedă proprietatea de autoincendiere periodică și regenerarea din propria cenușă. Este considerată a fi o pasăre oraculară[1].

Are o longevitate extraordinară, ce diferă de la autori la autori, unii afirmând că trăiește de la 500 la 13.000 de ani[2]. Este singura din specia ei, deși nu se poate reproduce. Atunci când lunga sa viață este pe terminate ea își simte sfârșitul, aceasta își face un cuib din plante aromatice și tămâie; dă foc apoi cuibului, se întinde, arzând odată cu cuibul, iar din cenușa sa se formează o altă pasăre. Noua pasăre o îngroapă pe cea precedentă, punându-i rămășițele într-un înveliș de smirnă și tămâie in formă de ou și ducându-le la sanctuarul din Heliopolis.

Mitologie[modificare | modificare sursă]

Pasărea Phoenix la greci[modificare | modificare sursă]

Pasărea Phoenix
(drahmă grecească din 1973)

În mitologia greacă, pasărea alegorică ce renăștea din propria cenușă, seamănă ca formă cu vulturul, dar se deosebește de acesta prin penajul splendid colorat, cu pete de purpură și aur (două culori nobile și cu o evidență a semnificației simbolică), ceea ce o face mai frumoasă decât cel mai minunat păun. Hesiod afirmă că durata de viață a păsării Phoenix este de 957 de ani.

În lucrarea „Istorii”, Herodot descrie Phoenixul ca având pene aurii și roșii, apărând în Egipt o dată la 500 de ani, când îi moare tatăl:

„pornind din Arabia, își transportă tatăl, învelit în smirnă, până la Templul Soarelui, unde îl înmormântează. Și îl cară astfel: întâi face din smirnă un ou atât de mare cât îl poate duceș apoi încearcă dacă e în stare să-l poarte. După această probă, ăși bagă tatăl înăuntru după ce mai înainte a scobit oul, după aceea astupă tot cu smirnă gaura prin care și-s introdus tatăl în ou. Chiar și cu pasărea-tată în ou, greutatea oului nu se schimbă.”

În „Idile”, Claudius Claudianus portretizează pasărea Phoenix:

„Ochii săi scânteiează de o lumină tainică, în jurul gâtului penele îi strălucesc ca flacăra, deasupra capului are o creastă roșie al cărei vârf lucește ca o stea și revarsă în întunericul nopții o lumină senină, picioarele îi sunt roșii ca purpura de Tyr, un cerc de azur îi învăluie aripile, iar partea superioară îi este împodobită cu pene aurii.”

Pasărea Phoenix la egipteni[modificare | modificare sursă]

Pasărea Phoenix în Bestiarul din Aberdeen

În unele mituri cosmogonice egiptene, pasărea Benu este ființa cea mai bătrână de pe lume. Când prima bucată de pământ ieșise din apele întunecate ale Haosului, strălucitoarea pasăre Benu coborâse pe movila primordială. Țipătul ei era primul sunet auzit vreodată. Cele mai timpurii referiri la pasărea Benu o descriu ca fiind o codobatură galbenă, dar ulterior va fi prezentată ca un bâtlan.

Termenul de benu provine dintr-un verb de origine egipteană, care are sensul de "a răsări" , "a străluci". Se poate ca inițial pasărea benu să fi fost identificată cu Venus ca Luceafărul de Dimineață, fiind astfel precursorul reînnoirii creației în zorii zilei. Țipătul păsării benu reprezintă punctul când timpul începuse. Totodată, ea era pasărea care anunța sfârșitul timpului și reîntoarcerea în lumea haosului.

În Textele de la Piramide, pasărea benu este asociată cu zeul creator al Soarelui. La Heliopolis, centrul închinării solare, pasărea s-ar așeza pe piatra de benben (un obelisc primitiv) sau în ramurile unei salcii sacre. Când faraonii ar ajunge la o perioadă de domnie de 30 de ani, aceștia rugau pasărea sacră să le reînnoiască puterea și vitalitatea.

Zeii Ra și Osiris pot fi identificați cu pasărea benu, expresie a "cunoașterii secrete" corelate cu cei doi zei. Ca manifestare a lui Osiris, pasărea benu conduce spiritele celor morți prin pericolele lumii subterane. Unele vrăji din Cartea Morților invoca transformarea morților în păsări benu, pentru a putea călători liber între cele 2 lumi.

Se pare că pasărea benu a fost prototipul mitului clasic al păsării Phoenix, creatură unică pe Pământ, neavând semeni. În sec 5 î.Hr, Herodot afirma că a vizitat Heliopolisul și că i se povestise despre o pasăre grandioasă numită Phoenix. Aceasta era colorată în auriu și purpuriu, iar pasărea vizitase templul soarelui la Heliopolis odată la 500 de ani, cărând cenușa părintelui ei într-un ou de smirnă. Se presupune că din acest ou va ieși următoarea pasăre Phoenix. Astfel, grecii adoptă pasărea Phoenix ca emblemă a ciclurilor vieții și ale morții, a eternelor renașteri din propria cenușă.

Phoenix la chinezi[modificare | modificare sursă]

În mitologia chineză există o ființă fabuloasă, asemănătoare Phoenixului. În opera anonimă ”Shan hai jing” (”Cartea munților și mărilor”), ni se prezintă perechea de phoenicși numită ”fenghuang”:”feng” este masculul, iar ”huang” este femela. Deși pereche, Phoenixul chinez este tratat ca o singură pasăre, având o semnificație superioară și rang imperial.

Fenghuang este descrisă în enciclopedia chineză ”Shou weng” (”Explicarea semnelor”) din secolul I e.n astfel: ”fenghuang are cioc de cocoș, gușă de rândunică, gât de șarpe, pe trup desene ca de dragon, coadă de pește; din față arată ca o lebădă, din spate ca un unicorn, iar spinarea pare de broască țestoasă.” Aparițiile acestei păsări sunt foarte rare, iar orice apariție a acesteia este semnul instaurării unei păci magnifice în lumea subcelestă.

Prezențe în literatura antică[modificare | modificare sursă]

În afară de Hesiod și Herodot, pasărea Phoenix este evocată și în alte opere. O tăbliță cretană indică o pasăre solară asemănătoare grifonului venerat în civilizația miceniană, atribuindu-i numele de „ponike”.

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Victor Kernbach, Dicționar de mitologie generală, București, Albatros, 1995
  • Anca Balaci, Mic dicționar de mitologie greacă si romană, Editura Mondero, București, 1992, ISBN 973-9004-09-2
  • George Lăzărescu, Dicționar de mitologie, Casa Editorială Odeon, București, 1992, ISBN 973-9008-28-3
  • N.A.Kun, Legendele și miturile Greciei Antice, Editura Lider, București, 2003, ISBN 973-629-035-2
  • Anna Ferrari, ”Dicționar de mitologie greacă și romană”, Ed. Polirom, 2003
  • Nicolae Densusianu, "Dacia Preistorica", Editura Arhetip, 2002

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Victor Kernbach, Dicționar de mitologie generală, București, Albatros, 1995, pagina 496
  2. ^ Anna Ferrari, ”Dicționar de mitologie greacă și romană”, Ed. Polirom, 2003, pagina 664

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Legături externe[modificare | modificare sursă]