Persefona

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Subiecte în Mitologia Greacă
Mitologie Greacă
Titanii:
Zeii Olimpului:
Istorie legendară:
Ființe fabuloase:
Mitul grec/roman comparat

Persefona (Περσεφόνη, adică "Cea care curmă lumina") este în mitologia greacă zeița care stăpânește în timpul iernii, alături de Hades, lumea umbrelor, fiind însă în timpul verii și zeița fertilității. În mitologia romană, Persefona este venerată sub numele de Proserpina.

Legenda[modificare | modificare sursă]

Persefona deschide "Liknon Mystikon"

Legenda despre Persefona începe atunci când Hades, zeul morții, s-a îndrăgostit de frumoasa fiică a lui Zeus și a Demetrei. Știind că Demetra, zeița culturii și a roadelor câmpului, mama Persefonei, nu va fi niciodată de acord cu o căsătorie, Hades a cerut-o de soție lui Zeus. Neputând să-și refuze propriul frate, acesta a consimțit la căsătoria dintre Hades și Persefona, cu condiția ca Hades însuși să o poată duce în regatul său pe fată (Kore, adică fata, care este și numele ei inițial), știind prea bine că Persefona este păzită cu mare atenție de mama ei, Demetra. Într-o zi, pe când culegea împreună cu oceanidele flori la poalele Nysei, Persefona a fost răpită de Hades și dusă în Infern. Romanii menționează Enna, pe insula siciliană, drept locul răpirii. Demetra a fost însă atât de disperată de dispariția fiicei sale iubite încât a părăsit Olimpul și timp de nouă zile a lăsat să se veștejească întreaga vegetație care era sub oblăduirea ei. Într-un târziu, Zeus a fost nevoit să-i destăinuie prin Hecate lui Demetra unde se află Persefona și să mijlocească un compromis cu Hades, devenit între timp soțul acesteia. Deși eliberată din Infern, Persefona a rămas legată de lumea umbrelor, deoarece a apucat să mănânce acolo un sâmbure de rodie. Acest fapt i-a fost trădat lui Hades de către Ascalafos. În fiecare iarnă ea trebui deci să se întoarcă în Infern și să petreacă o treime a anului acolo. De aceea iarna este anotimpul deznădejdii Demetrei, cel în care vegetația moare.

Cultul[modificare | modificare sursă]

Întoarcerea Persefonei de Frederic Leighton, pictură din 1891.

Cultul Persefonei e strâns legat de simbolica anotimpurilor denotată de legendă. Locurile prinicpale de cult se află în Beoția, pe Peloponez și, la romani, în Sicilia. În misterele din Eleusis, legenda e interpretată în sensul unei doctrine despre nemurirea sufletului. Locul îi este dator Demetrei cu o venerație deosebită, deoarece ea aici le-a arătat oamenilor cum să-și cultive ogoarele, din recunoștință pentru ospitalitatea eleusinilor. Pe lăngă Persefona și mama ei a fost sărbătorit mai târziu la Eleusis și Dionis, numit acolo Iachos, drept reprezentant al forței creatoare a naturii. Cultul eleusin s-a răspândit în toată lumea, urmele lui se găsesc și în Egipt.

În orfism, zeița se confundă în primul rând cu mama ei Demetra, dar și cu Hecate, Gaia, Rhea și Isis, fiind considerată o zeitate care stăpânește întreaga natură.

Sursele scrise ale legendei[modificare | modificare sursă]

  • Homer: Odiseea, Cântul XI, versurile 217 ss.
  • Homer (atribuit): Imnul Demetrei
  • Hesiod: Teogonia, versurile 912 ss.

Persefona în literatură[modificare | modificare sursă]

Persefona în artele plastice[modificare | modificare sursă]

Ca stăpânitoare a lumii umbrelor, Persefona e reprezentată de obicei împreună cu Hades, pe un tron dublu. Atributul ei este o făclie, simbol al inițierilor eleusine.

În arta romană apare tema unirii Persefonei cu Dionis, ca Libera cu Liber. Alaiul lor nupțial, format din satiri și menade, se întâlnește des ca relief pe frontoanele sarcofagelor.

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Mircea Eliade: Istoria credințelor și ideilor religioase, vol. 1, București 1980, capitolul 12: Misterele din Eleusis.
  • Lexikon der Kunst, editat de E. A. Seemann, Leipzig 2004, vol 5 Mosb-Q, p. 515.
  • Eugen Simion: Persephona modernă. Mutația biologică și existența post-istorică, în: Sfidarea retoricii. Jurnal german, București 1985, p. 170-178.
  • Victor Kernbach, Dicționar de mitologie generală, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1989
  • Anca Balaci, Mic dicționar de mitologie greacă si romană, Editura Mondero, București, 1992, ISBN 973-9004-09-2
  • George Lăzărescu, Dicționar de mitologie, Casa Editorială Odeon, București, 1992, ISBN 973-9008-28-3
  • N.A.Kun, Legendele și miturile Greciei Antice, Editura Lider, București, 2003, ISBN 973-629-035-2


Vezi și[modificare | modificare sursă]

Legături externe[modificare | modificare sursă]