Paraşută
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Paraşuta este un aparat orientabil destinat să frâneze mişcarea unui corp prin atmosferă folosind frecarea cu aerul. De obicei, paraşutele sunt folosite pentru a încetini căderea prin aer a unei persoane sau a unui obiect, până când viteza de coborâre nu mai pune în pericol viaţa respectivei persoane sau integritatea obiectului. De asemenea, paraşutele sunt folosite pentru a frâna mişcarea orizontală a unui vehicul (avion sau navetă spaţială) la aterizare. Cuvântul paraşută este derivat din limba franceză, unde para înseamnă protecţie sau scut, iar chute înseamnă cădere. Multe paraşute moderne sunt semi-rigide, manevrabile, şi pot asigura o coborâre controlată, asemănătoare cu cea a unui planor. Paraşutismul face parte din categoria sporturilor periculoase, pentru practicarea căruia este necesară obţinerea unui brevet, în urma unor cursuri pe instruire teoretică şi practică. Chiar şi plierea unei paraşute cere asimilarea unor cunoştinţe. Pliajul defectuos, dar şi manevrarea incorectă în timpul căderii, pot conduce la producerea unor accidente, de cele mai multe ori fatale.
La început, paraşutele erau confecţionate din in, apoi din mătase. În prezent se folosesc materiale sintetice moderne, mai rezistente, cum este nailonul, de multe ori învelit în silicon, pentru a spori performanţa şi a mări durabilitatea.
Când au fost introduse paraşutele de formă dreptunghiulară (numite şi paraşute aripă), producătorii au început să folosească materiale cu o elasticitate mică sau chiar statice, cum ar fi Spectra, Kevlar sau Vectran. Kevlarul este folosit mai rar, de obicei la voalura paraşutelor de rezervă.
Cuprins |
[modifică] Istoric
[modifică] Primele forme
Prima relatare despre o paraşută datează din perioada 2258–2208 î.e.n., când, într–un manuscris chinezesc, se relatează evadarea lui Sun, împăratul Chinei, dintr–un turn înalt, cu ajutorul a două paraşute, cu care acesta ajunge pe pământ uşor, fără să se rănească. Aşadar, împaratul Sun poate fi considerat primul paraşutist din istorie. Tot de la chinezi aflăm că în anul 1306 î.e.n., în timpul festivităţilor prilejuite de încoronarea împăratului Fo-Kien, un acrobat chinez a efectuat mai multe salturi reuşite cu o umbrelă mare dintr-un turn înalt.
În secolul IX, un arab pe nume Armen Firman a sărit dintr–un turn din Córdoba folosindu–se de o pânză prinsă de un cadru de lemn, care i-a atenuat căderea, el suferind doar leziuni minore. În secolul al XIII-lea, în „Cuvântul lui Daniil Zatocinik”, manuscris rusesc, se descriu petrecerile populare la slavi, în timpul cărora oamenii se lansau în aer cu ajutorul unor echipamente speciale, confecţionate din mătase.
Leonardo da Vinci a făcut prima schiţă a unei paraşute în perioada 1480-1483, când trăia la Milano. Este posibil ca ideea paraşutei să nu îi aparţină. Istoricul Lynn White a descoperit un mascris italian anonim din jurul anului 1470, în care apar două desene ale unor paraşute, dintre care unul este foarte asemănător cu schiţa lui da Vinci. Prima testare reuşită a unei asemenea paraşute a fost făcută în 1617 în Veneţia, de către inventatorul Dalmat Faust Vrančić (la italieni îl găsim sub forma Fausto Veranzio). Aparatul a fost numit Homo Volans (Omul Zburător).
[modifică] Paraşutele moderne
Paraşuta modernă a fost inventată în 1783 de către francezul Sébastien Lenormand. La 26 decembrie 1783, acesta a efectuat un salt cu paraşuta sa de pe turnul observatorului astronomic din Montpellier, aterizând cu bine. El a socotit că acest aparat poate să împiedice căderea liberă şi l-a numit „parachute” (paraşută), denumire care s-a păstrat până astăzi. Mai târziu, Jean-Pierre Blanchard a arătat că paraşuta reprezintă un mijloc de salvare din baloanele cu aer cald, care începuseră să apară în acea perioadă. Blanchard a efectuat primele demonstraţii cu ajutorul unui câine, dar mai târziu a avut ocazia să încerce chiar el metoda, în 1793, când balonul său cu aer cald s-a rupt şi el a reuşit să se salveze cu ajutorul unei paraşute.
Dezvoltarea paraşutelor s-a concentrat pe construirea unor aparate mai compacte. Primele paraşute erau confecţionate din in întins peste un cadru de lemn. La sfâşitul anilor 1790, Blanchard a început să facă paraşute din mătase, avantajele fiind o rezistenţă mai mare şi o greutate mai mică. La 22 octombrie 1797 francezul Andre Jacqnes Garnerin a efectuat primul salt cu paraşuta dintr-un balon, de la 1000 metri înălţime. Paraşuta s-a dovedit a fi instabilă. În anul următor, fraţii Garnerin au construit o paraşută cu nacelă, care avea în centrul voalurii un orificiu polar, asemănător celui de la paraşutele rotunde de astăzi, şi astfel paraşuta a devenit stabilă. Dar şi aceste paraşute, a căror apariţie a fost legată de cea a baloanelor, erau greoaie şi nu au dat rezultate prea bune.
La San Francisco, în 1885, Thomas Scott Baldwin a devenit prima persoană din Statele Unite care a coborât dintr-un balon cu ajutorul unei paraşute.
În 1911 Gleb Kotelnikov a inventat prima paraşută pliată într-un rucsac, popularizată mai târziu de către Paul Letteman şi Kathchen Paulus. În 1911 Grant Morton a efectuat primul salt dintr-un avion, marca Wright, Model B (pilotat de Phil Parmalee), la Venice Beach, California. Paraşuta lui Morton a trebuit să fie ţinută în braţe la părăsirea avionului. La 1 martie 1912, în Missouri, căpitanul american Albert Berry a efectuat primul salt dintr-un avion cu o paraşută pliată în rucsac. Acest tip de paraşută a devenit obişnuit, cu voalura introdusă într-o capotă prinsă de corpul paraşutistului. Štefan Banič din Slovacia a inventat prima paraşută folosită în mod activ, brevetând-o în 1913. La 21 iunie 1913, Georgia Broadwick a devenit prima femeie care s-a paraşutat dintr-o aeronavă în mişcare, deasupra oraşului Los Angeles.
Primele utilizări militare ale paraşutei au fost făcute de către operatorii baloanelor de observaţie pentru artilerie, în timpul Primului Război Mondial. Aceste baloane erau legate la pământ, fiind ţinte sigure pentru avioanele inamice, în ciuda apărării antiaeriene puternice. Din cauza hidrogenului cu care erau umflate baloanele, pericolul de explozie în cazul unui atac aerian era foarte mare, iar şansele de supravieţuire ale echipajului erau foarte mici. De aceea observatorii părăseau balonul imediat ce se zăreau aeronavele inamice, coborând la sol cu ajutorul paraşutelor. Echipajul de la sol încerca apoi să recupereze şi să dezumfle balonul cât mai repede cu putinţă. Totuşi, echipajele aeronavelor Aliaţilor aveau interdicţie să aibă paraşute. Se credea că acestea încurajau actele de laşitate. De asemenea, paraşutele vremii erau foarte grele şi mari, iar piloţii de vânătoare nu aveau cum să care o încărcătură în plus, acestă situaţie continuând pe toată durata Primului Război Mondial. Drept urmare, singurele opţiuni ale unui pilot de vânătoare erau următoarele: să se prăbuşească odată cu avionul, să sară de la câteva mii de metri altitudine sau să se sinucidă folosind revolverul standard din dotare, special prevăzut pentru acest caz. În Marea Britanie, Everard Richard Calthrop, inginer de căi ferate şi crescător de cai de rasă, a inventat şi comercializat cu ajutorul companiei sale, Aerial Patents, o "Paraşută Britanică". Forţele Aeriene Germane au devenit primele şi singurele la vremea respectivă, în 1918, care au introdus o paraşută standard.
Primul salt cu deschidere comandată a fost executat în 1919 de francezul Lallemand, iar americanul Leslie Irving, a executat primul salt cu deschidere întârziată, după 400 metri cădere liberă [1].
O imagine a vremii [2], deţinută de Irvin Air Chute Company, îl declară pe William O'Connor la [[24 august] 1920, la McCook Field lângă Dayton, Ohio ca fiind primul om salvat de către o paraşută marca Irvin. Alt salt de urgenţă a fost efectuat la McCook Field, de către pilotul de încercare Lt. Harold H. Harris, la 20 octombrie 1922. La scurt timp dupa saltul lui Harris, doi reporteri de la un ziar din Dayton au venit cu ideea de a fonda "Clubul Omidelor" pentru piloţii salvaţi de paraşută. În anul 1930 doisprezece paraşutişti sovietici execută primele salturi în grup. Începând cu Italia, din 1927 mai multe ţări au început să lanseze soldaţi în spatele liniilor inamice cu ajutorul paraşutelor. Până la începutul celui de-Al Doilea Război Mondial, multe grupuri de soldaţi au fost antrenate ca trupe de desant, în vederea paraşutării şi folosirii lor în atacuri surpriză. Paraşutele au început să fie un echipament standard de urgenţă în dotarea echipajelor de zbor.
[modifică] Paraşutismul în România
Primele paraşute clasice apărute în România au fost de fabricaţie franceză. Cu aceste paraşute s-au salvat în 1917 patru aviatori români: Bădărău, Secărescu, Mihalcea şi Kally. Mulţi inventatori români s-au gândit la construirea unei paraşute proprii. Primul a fost Marcel T.D. Juvara, în 1916, apoi Grigorescu şi Sziklay Ioan, în 1923. Dar aviaţia românească a fost dotată până la urmă cu paraşute germane.
Până în 1931 istoria paraşutelor este legată de zborul avioanelor: aviatorii se salvează deseori sărind cu paraşuta din avioanele în pericol sau cad victime paraşutelor vremii. Astfel se salvează căpitanul Gheorghe Banciulescu, care mai târziu va deveni primul aviator ce va pilota un avion având proteze la ambele picioare.
În anul 1931 paraşuta începe să fie folosită în lansări cu caracter sportiv de către Smaranda Brăescu, care devine prima persoană din istoria paraşutismului românesc care stabileşte un record mondial de paraşutism. La 2 octombrie 1931 Smaranda Brăescu sare de la 6000 de metri altitudine, lângă Slobozia, în Bărăgan, cu deschidere imediată, şi bate recordul mondial feminin de înălţime, care era deţinut de paraşutista americană Smith. După şase luni, pe 19 mai 1932, la Sacramento, Smaranda Brăescu bate şi recordul mondial masculin, stabilind un nou record absolut de înălţime, de 7233 metri.
La 1 mai 1941 se înfiinţează în România prima companie de paraşutişti, în cadrul Aeronauticii Române, subordonată Centrului de instrucţie al Aeronauticii, pe Aerodromul Popeşti-Leordeni.
La 10 iunie 1941 se înfiinţează prima şcoală de paraşutişti militari din România, sub conducerea lui Ştefan Şoverth. În iulie 1941 şcoala de paraşutişti militari avea ca instructori pe singurii 3 săritori cu paraşuta din România, la acea vreme: Ştefan Şoverth, Smaranda Brăescu şi Traian Dumitrescu-Popa, care au instruit primele promoţii de paraşutişti. La început se foloseau paraşute Irvin cu deschidere instantanee, concepute iniţial ca paraşute de salvare pentru aviatorii în pericol. Dacă procentul de salvare de 99% sau chiar mai mic era socotit suficient de bun în cazul salturilor ocazionale de salvare, acesta nu mai era satisfăcător în cazul folosirii în scop militar a paraşutei, unde se efectuau mii de salturi.
În 1941 Ştefan Şoverth asistă neputincios la prăbuşirea sergentului Băjenaru, care îşi pierde viaţa prăbuşindu-se cu o paraşută Irvin făcută fuior. Puternic marcat de acest nefericit eveniment, Ştefan Şoverth devine preocupat de realizarea unei paraşute cu funcţionare sigură. În 1942 reuşeşte să facă un prototip de paraşută cu deschidere progresivă, cu care se fac multe lansări cu manechinul, fiind apoi utilizată în salturi de încercare de paraşutistul Nicolae Pangică, unul dintre primii absolvenţi ai şcolii de paraşutism. Paraşuta progresivă dovedeşte siguranţă în funcţionare şi este brevetată în 1943 (brevet de invenţie nr. 34249 din 3 aprilie 1943). Este omologată ulterior, în 1951, când se trece la fabricarea ei în serie şi intră în folosinţa paraşutiştilor sportivi. Timp de 22 de ani s-au efectuat cu acest tip de paraşută 120.000 de salturi, fără nici un accident.
La 27 iulie 1957, după 25 de ani de la recordul istoric al Smarandei Brăescu, Teodor Tănăsescu devine al doilea român care stabileşte un record mondial de paraşutism, în proba de aterizare la punct fix. Recordul naţional de înălţime, aflat în vigoare în anul 2007, a fost stabilit la 20 august 1970 de Grigore Baştan (salt de la 10.000 metri, cu cădere stabilizată 7000 metri).
Până în prezent, paraşutele şi paraşutismul sportiv au cunoscut o ascensiune continuă, ajungându-se în zilele noastre la paraşute de înaltă performanţă şi siguranţă la deschidere, pilotare şi aterizare. Lansarea cu paraşuta nu mai constituie ceva neobişnuit, riscul fiind minim datorită perfecţionării paraşutelor şi a echipamentelor de salt folosite.
[modifică] Clasificări
[modifică] Clasificarea paraşutelor
- După scop:
- paraşute sportive;
- paraşute pentru materiale;
- paraşute speciale.
- După formă:
- rotunde;
- pătrate;
- dreptunghiulare;
- triunghiulare.
- După modul de purtare:
- de spate;
- de abdomen;
- de scaun;
- tandem.
- După felul deschiderii:
- cu deschidere instantanee;
- cu deschidere semiprogresivă;
- cu deschidere progresivă.
- După modul de deschidere:
- cu deschidere automată;
- cu deschidere comandată (manuală).
- cu deschidere mixtă;
[modifică] Clasificarea salturilor
- După scop:
- de urgenţă;
- de desant (militare);
- de antrenament;
- de agrement;
- competiţionale.
- După scopuri de pregătire:
- salturi cu deschidere automată şi comandată pentru începători;
- salturi cu deschidere comandată pentru avansaţi;
- salturi de control (pentru instructori, după o întrerupere mai mare de trei luni, calificări/prelungiri licenţă, controale periodice pentru elevi/sportivi paraşutişti);
- salturi speciale (înălţime, lucru relativ în cădere liberă, demonstrative în localităţi şi în afara acestora, Control Tehnic Oficial, etc.).
- După natura terenului:
- salturi pe aerodrom;
- salturi în teren şes în afara aerodromului;
- salturi în teren accidentat;
- salturi pe apă.
- După condiţiile meteo:
- salturi în condiţii meteo normale (viteza vântului până la 7 m/s);
- salturi în condiţii meteo grele (viteza vântului peste 8 m/s).
- După ora de execuţie:
- salturi de zi;
- salturi de noapte.
- După înălţime:
- salturi de la înălţimi mici (600 – 1000 m);
- salturi de la înălţimi medii (1000 – 4000 m);
- salturi de la înălţimi mari (peste 4000 m).
- După modul de deschidere:
- salturi cu deschidere automată;
- salturi cu deschidere comandată (manuală).
- După numărul paraşutiştilor lansaţi:
- salturi individuale;
- salturi în grup.
[modifică] Clasificarea paraşutiştilor
- După scop:
- civili;
- militari.
- Dupa categoria de pregătire:
- începători
- antrenament
- performanţă
- instructori
- Conform Regulamentului de Clasificare al Sportivilor din România
- categoria a III-a (25 salturi)
- categoria a II-a (50 salturi)
- categoria a I-a (200 salturi)
- Maestru al Sportului
- Maestru Emerit al Sportului
- După certificatul obţinut conform Normelor F.A.I.
- Certificat “A”
- Certificat “B”
- Certificat “C”
- Certificat “D”
[modifică] Construcţie
În principiu, orice paraşută este alcătuită dintr-o voalură (partea cea mai importantă, aflată în partea superioară, care se umflă cu aer şi produce frânarea), suspante (sforile de care atârnă hamul) şi un ham.
[modifică] Forme de paraşută
[modifică] Paraşute rotunde
Paraşutele rotunde, care doar frânează mişcarea prin aer, sunt folosite mai ales de către armată, atât pentru trupele de desant şi de paraşutişti militari, cât şi pentru plasarea încărcăturilor şi resurselor. Acestea au o voalură rotundă, asemănătoare cu forma unui dom, confecţionată dintr-un singur strat de material. Aceste tipuri de paraşute sunt folosite destul de rar de paraşutiştii civili. Primele paraşute rotunde erau simple şi de formă circulară, dar erau destul de instabile. Majoritatea paraşutelor rotunde de astăzi tind să fie conice sau parabolice. Unele paraşute rotunde pot fi manevrabile, dar nu în aceeaşi măsură ca paraşutele aripă. În imaginea din dreapta se poate vedea o paraşută rotundă manevrabilă. Se pot observa pe voalură mici tăieturi de formă dreptunghiulară, care permit aerului să iasă prin spate, asigurând şi o mişcare orizontală. Acest fapt le permite paraşutiştilor să direcţioneze paraşuta şi să o poziţioneze cu faţa în vânt, pentru a micşora viteza de înaintare la aterizare. Modul în care aterizează o paraşută este influenţat de mai mulţi factori: greutatea încărcăturii, forţa şi direcţia vântului etc.
[modifică] Utilizări militare ale paraşutei
Paraşutele sunt folosite în scop militar de către combatanţi pentru lansarea personalului, încărcăturilor sau pentru reducerea vitezei aeronavelor. În acest scop se folosesc următoarele tipuri de paraşute:
- Paraşute pentru lansări umane, folosite pentru:
- - lansarea precisă a combatanţilor în misiuni speciale
- - lansarea trupelor de desant
- Paraşute pentru materiale
- Paraşute-planoare, paraşute de frânare, paraşute de frânare pentru stabilizarea şi controlul poziţiei corpurilor aflate în cădere (de exemplu: capsule de recuperare, scaune catapultabile, bombe)
- Paraşute extractoare utilizate la scaunele catapultabile pentru deschiderea şi reglarea ciclului de umflare a paraşutelor de avarie
- Paraşute de recuperare pentru rachete dirijate, vehicule aeriene nepilotate sau vehicule spaţiale
- Paraşute pentru apropierea de zona aerodromului şi paraşute de frânare pentru aterizare
- Alte paraşute militare
[modifică] Note
- ^ Leslie Irving execută primul salt cu deschidere întârziată după 400 metri
- ^ William O'Connor, primul om salvat de către o paraşută marca Irvin
[modifică] Bibliografie
- Constantin Sabin Ioan, Grigore Baştan: Paraşutismul, Editura Militară, Bucureşti, 1963
- Ştefan Şoverth: Paraşuta, Editura Militară, 1967
- Nicolae Pangică: Vulturii cerului - Din istoricul paraşutismului sportiv în România, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1984
- Grigore Baştan: Istoria paraşutismului militar din România (L' histoire du parashutisme militaire de Roumanie), Editura Porto-Franco, Galaţi, 1997
- Monitorul Oficial nr. 586/19 septembrie 2001: HG nr. 844 din 28 august 2001 privind Lista de armamente, muniţii şi alte produse militare supuse regimului de control la export şi import
