Maria Callas

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Maria Callas în rolul Violettei din opera Traviata.

Maria Callas (n. 2 decembrie 1923, New York, SUA–d. 16 septembrie 1977, Paris, Franța) este numele de artistă al Ceciliei Sophia Anna Maria Kalogeropoulos, renumită soprană, considerată de unii drept cea mai mare cântăreață de muzică de operă din a doua jumătate a secolului al XX-lea, denumită "La Divina" sau "Regina della lirica".

Maria Callas, provenind dintr-o familie de greci imigrați în Statele Unite ale Americii, Gheorghiou Kalogheropoulos și Evangelia Dimitriades, se naște în New York la 2 decembrie 1923. În 1929, tatăl își schimbă numele în Georges Callas și deschide o farmacie în cartierul Manhattan din New York. În copilărie, la vârsta de cinci ani, Maria Callas este lovită de un automobil și rămâne în stare de comă timp de 22 de zile. Accidentul nu se soldează cu urmări, Maria Callas se dezvoltă normal și, având înclinații pentru muzică, începe să ia lecții de pian. În 1937, părinții se despart și mama se întoarce împreună cu fiica sa în Grecia. În anul următor, Maria este admisă în Conservatorul din Atena și studiază mai departe pianul cu Maria Trivella. În același timp ia și lecții de canto iar în 1939 interpretează în cadrul unui spectacol pentru studenți rolul lui Santuzza din "Cavalleria Rusticana" de Pietro Mascagni, obținând Primul Premiu al Conservatorului.

Educația muzicală[modificare | modificare sursă]

Maria Callas a fost educatǎ din punct de vedere muzical în Atena. Inițial, mama sa a încercat să o înscrie la prestigiosul Conservator din Atena, fără succes. La audiție, vocea sa, încă neprelucrată, nu a reușit să impresioneze, în timp ce directorul Conservatorului, Filoktitis Oikonomidis, a refuzat să o accepte fǎrǎ pregătirea teoretică (solfegiu). În vara lui 1937, mama sa a vizitat-o pe Maria Trivella la Conservatorul National Grec, solicitându-i să o accepte pe Mary (așa cum era numită atunci) contra unei taxe modeste. In 1957, Maria Trivella și-a reamintit prima impresie despre "Mary,o fată foarte grasuță, purtând ochelari mari pentru miopie":

"Tonul vocii sale era cald, liric, intens; se răspândea in jur, strălucind ca o flacără și umplând aerul cu reverberatii melodioase, ca un carillon. Era in orice caz un fenomen uimitor, sau mai degrabă un mare talent care necesita control, pregătire tehnică și disciplină strictă pentru a ajunge sa stralucească la adevarata valoare".

Trivella a fost de acord să o pregatească complet pe Callas, renunțând la taxe, dar îndată dupa începerea lecțiilor formale și vocale, Trivella a ințeles că Maria nu era o contralto, asa cum a fost prezentată, ci o soprană dramatică. In consecință, au inceput să lucreze la extinderea razei vocale și la subțierea timbrului. Trivella și-a amintit de Callas ca "o studentă model. Fanatică, fără compromisuri, dedicată studiului trup si suflet. Progresul său era fenomenal. Studia cinci sau șase ore pe zi... In șase luni, cânta cele mai dificile arii din repertoriul international de operă cu o muzicalitate extraordinară". Pe 11 aprilie 1938, la debutul sau, Callas a incheiat recitalul din sala Parnassos cu un duet din Tosca. Callas a declarat că Trivella "avea o metodă franțuzească, care plasa vocea in nas, mai degraba nazală... iar problema mea era că nu aveam tonuri joase, care sunt esențiale in belcanto... Iată unde am invățat tonurile joase". Oricum, fiind intervievată de Pierre Desgraupes in cadrul emisiunii L'Invitee Du Dimanche, Callas a atribuit dezvoltarea vocii de piept nu Trivellei, ci urmatoarei profesoare, binecunoscuta soprană de coloratura Elvira de Hidalgo.

Callas a studiat cu Trivella timp de doi ani înainte ca mama sa să obțină altă audiție la Conservatorul din Atena cu de Hidalgo. Callas a interpretat "Ocean, Monstru Urias". De Hidalgo și-a amintit momentul: "cascade de sunet extravagante, furtunoase, inca necontrolate, dar pline de dramă și emoție". Ea a fost de acord să o accepte ca studentă imediat, dar mama lui Callas a solicitat o amânare de un an, pentru ca Mary sa absolve Conservatorul National și să inceapă să lucreze. Pe 2 aprilie 1939, Callas a interpretat rolul Santuzza intr-o productie studentească a Cavalleriei Rusticana de Mascagni la Teatrul Olympia, iar in toamna aceluiasi an s-a înscris la Conservatorul din Atena in clasa Elvirei de Hidalgo.

In 1968, Callas a declarat Lordului Harewood: "De Hidalgo avea o pregatire cu adevarat bună, poate ultima cu adevarat bună, in bel canto. Ca tanără de 13 ani, am fost imediat aruncată in bratele sale, insemnand că am invațat secretele bel canto-ului, care, asa cum stiti, nu inseamnă doar a canta frumos. Este un studiu foarte dificil; este un fel de haină strâmtă pe care trebuie să ți-o pui, chiar dacă iți place sau nu. Trebuie să inveți sa citesti, să scrii, să formezi fraze, cât de bine poti, să cazi, să te rănesti, să revii mereu pe picioarele tale. De Hidalgo avea o metodă, care era adevarata metodă de a invața bel canto, in care indiferent cat de mare este o voce, trebuie facută usoară, trebuie prelucrată intr-o maniera flexibilă, niciodata să nu atarne in jos. Este o metodă de a menține vocea usoară și flexibilă și de a impinge instrumentul intr-o zonă unde să nu fie prea zgomotos, ci rezonant. Mai este și studiul scalelor, trilurilor, infloriturilor specifice bel canto, care sunt un limbaj de sine stătător".

De Hidalgo a declarat mai tarziu despre Callas că era "un fenomen... Obișnuia să asculte toate sopranele, mezzosopranele, și tenorii... Era capabilă de orice." Insăsi Callas a declarat ca : "mergeam la Conservator la 10 dimineața și plecam cu ultimul elev... devorând muzică" 10 ore pe zi. Cand a fost intrebată de profesoara de ce proceda astfel, raspunsul a fost: "pană și cel mai putin talentat elev te poate invăța pe tine, cel mai talentat elev, ceva de care să nu fii capabil".

Cariera artistică[modificare | modificare sursă]

Începe astfel cariera de cântăreață lirică a Mariei Callas, care va avea o traiectorie fulminantă. Între 1942 și 1945 interpretează diferite roluri pe scena Teatrului Regal de Operă din Atena în operele "Il Mercante di Venezia" de Mario Castelnuovo-Tedesco, "Fidelio" de Ludwig van Beethoven, "Der Bettelstudent" de Carl Millöcker și "Tosca" de Giacomo Puccini. În 1945 se întoarce la New York, unde obține o audiție la "Metropolitan Opera Theater", soldată însă cu un insucces. Continuă să studieze pentru a-și perfecționa tehnica vocală și, în fine, prin intermediul cunoscutului impresar teatral Eddie Bagarozy, este angajată să cânte la Opera din Chicago, unde în ianuarie 1947 debutează în rolul principal din "Turandot" de Puccini, fără a înregistra un succes remarcabil.

Revine în Italia la 27 iunie 1947, fiind însoțită de faimosul bas Nicola Rossi-Lemeni, prin intermediul căruia vine în contact cu Giovanni Zanatello, director artistic al Arenei din Verona, care tocmai era în căutare de interpreți pentru stagiunea 1947. Zanatello este fascinat de vocea Mariei Callas și îi încredințează rolul principal în opera "La Gioconda" de Ponchielli. În Verona cunoaște pe Giovanni Battista Meneghini, industriaș bogat și mare amator de muzică, cu care se va căsători la 21 aprilie 1949, deși îi separă o diferență de vârstă de 37 de ani. Meneghini preia și rolul de agent teatral, asigurându-i contactul cu cele mai importante teatre de operă din Italia.

În 1948 apare pentru prima dată în rolul titular din opera "Norma" de Vincenzo Bellini pe scena teatrului din Florența, cu un succes deosebit. În repertoriul său memorabil, creația sa din opera "Norma" va deveni un punct de reper pentru stilul Mariei Callas, interpretarea celebrei arii Casta Diva rămânând neegalată până astăzi. În decembrie 1951 inaugurează stagiunea lirică la "Teatro alla Scala" din Milano cu opera "I vespri siciliani" de Verdi, un adevărat triumf marcat de aplauze nesfârșite și de strigăte de "bis". Urmează turnee în Italia (Verona, Veneția, Roma) și la Chicago, "Metropolitan Opera" din New York, "Covent Garden" din Londra cu operele "Lucia di Lammermoor" de Donizetti, "Aida", "Il Trovatore" și "La Traviata" de Verdi, "Norma" de Belini și altele. Celebrul șef de orchestră, Arturo Toscanini, este cucerit de vocea ei și vrea să-i încredințeze rolul titular în "Macbeth" de Verdi, dar opera nu a fost înclusă în programul "Scalei". Viața Mariei Callas se împarte între diverse reprezentații, călătorii și relații sentimantale, uneori furtunoase, cu regizorul Luchino Visconti, directorul de scenă Franco Zeffirelli, tenorul Giuseppe di Stefano.

În anul 1959, este invitată de bogatul armator grec Aristotel Onassis la o croazieră pe yacht-ul său "Christina", împreună cu personalități de frunte din protipendada internațională. Callas se desparte de Meneghini și devine amanta oficială a lui Onassis. A fost o pasiune "destructivă și violentă", cum a fost definită de ea însăși. Onassis, gelos, o ține departe de activitatea artistică. La insistențele lui Zefirelli, reapare pe scenă în 1964 cu "Tosca" la "Covent Garden" (Londra) și apoi cu "Norma" la Paris, dar vocea sa se resimte după anii de inactivitate. Înregistrează încă un succes triumfal în 1965 cu "Tosca" la New York, după care urmează declinul. La Roma este silită să întrerupă un spectacol cu "Norma" după actul al II-lea, o reprezentație la Londra cu "Tosca" va fi ultima sa aparițe într-un spectacol de operă. Viața sa privată nu este mai bună. Onassis o părăsește pentru a se căsători cu Jacqueline Kennedy, văduva președintelui american John F. Kennedy asasinat la Dallas. În 1973 mai întreprinde un turneu mondial de concerte împreună cu tenorul Giuseppe di Stefano, care se termină în 1974 la Sapporo în Japonia. Este ultima sa apariție în public. Maria Callas nu mai este decât umbra aceleia care făcea să delireze publicul, nu mai are simțul scenic, nu mai caracterizează personajele, vocea sa care încânta cu timbrul, extensiunea vocală, culoarea și vitalitatea plină de vibrație nu mai este decât o palidă amintire a performanțelor din trecut. Se retrage la Paris, trăiește în singurătate aproape uitată de lume. Moare la 16 septembrie 1977 în vârstă de 55 de ani, în circumstanțe nu tocmai clare. Piatra de mormânt de la cimitirul "Père Lachaise" amintește de cine a fost Maria Callas. Pentru posteritate au rămas înregistrările pe discuri cu vocea sa, care a dat viață într-un mod neegalat atâtor personaje tragice și nefericite.

Citat[modificare | modificare sursă]

Referindu-se la soprana Renata Tebaldi, pentru care nutrea o profundă ostilitate, Maria Callas a spus: "Când vom putea cânta Walkiria și Puritanii una lângă alta, atunci se va putea face o comparație. Până atunci e ca și cum ai compara Coca-Cola cu șampania".

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Gagelmann, Rainer Benedict, "International Maria Callas Bibliography" (includes almost 1,000 publications) www.callas-club.de
  • Galatopoulos, Stelios, Maria Callas, Sacred Monster, New York: Simon and Schuster, 1998, ISBN 0-684-85985-8
  • Petsalis-Diomidis, Nicholas (2001). The Unknown Callas: The Greek Years. Amadeus Press. ISBN 1-57467-059-X 
  • Scott, Michael (1992). Maria Meneghini Callas. UPNE. ISBN 1-55553-146-6. http://books.google.com/?id=6C86_Ws0bxEC&dq 
  • Philippe-Joseph Salazar, "Le Mausolée Callas," Liberation, September 26, 1977.
  • Seletsky, Robert E., "The Performance Practice of Maria Callas: Interpretation and Instinct", The Opera Quarterly, 20/4 (2004), pp. 587–602.
  • Seletsky, Robert E., "Callas at EMI: Remastering and Perception"; "A Callas Recording Update"; "A Callas Recording Update...updated", The Opera Quarterly, 16/2 (2000), pp. 240–55; 21/2 (2005), pp. 387–91; 21/3, pp. 545–6 (2005).
  • Stancioff, Nadia, Maria: Callas Remembered. An Intimate Portrait of the Private Callas, New York: E. P. Dutton, 1987, ISBN 0-525-24565-0
  • Stassinopoulos, Arianna, Maria Callas: The Woman Behind The Legend, New York: Simon and Schuster, 1981, ISBN 0-671-25583-5

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Wikicitat
La Wikicitat găsiți citate legate de Maria Callas.