Harald al III-lea al Norvegiei
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Harald al III-lea Sigurdsson (1015 – 25 septembrie, 1066), supranumit ulterior Harald Hardråde (Nordică veche: Haraldr harðráði, in traducere aproximativă "sfat hotărât" sau "conducător dur") a fost rege al Norvegiei din 1047[1] până în 1066. A fost şi Rege al Danemarcei până în 1062. Multe dintre faptele sale sunt consemnate în Heimskringla. Moartea lui este ades folosita pentru a marca sfârşitul erei vikinge.
Cuprins |
[modifică] Tinereţea
Născut în 1015, Harald a fost cel mai mic dintre cei trei frati vitregi ai regelui Olaf al II-lea , mama sa fiind Åsta Gudbrandsdatter. Când Harald avea doar 15 ani, regele Olaf a fost ucis în timp ce îşi apăra tronul de Knut cel Mare în 1030 în Bătălia de la Stiklestad. Harald a luat parte la Bătălie şi deşi rănit a reşit sa scape şi să părăseasca ulterior Norvegia în exil. A fost ajutat de un grup de războinici, exilaţi şi ei la moartea lui Olaf. În 1031 Harald şi oamenii săi au ajuns în Rusia Kieveană unde au slujit în armata lui Iaroslav I cel Înţelept, Mare Cneaz al Rusiei. Se presupune că Harald a luat parte la campania acestuia impotriva polonezilor fiind asociat la comanda forţelor de apărare.
[modifică] Timpul petrcut în Imperiul Bizantin
La câţiva ani după ce Harald şi oamenii lui au ajuns pe meleagurile ruse, au plecat spre inima Imperiului Bizantin, spre Constantinopole. La vremea respectivă acesta era cel mai bogat imperiu din Europa şi Orientul Apropiat. Harald şi oamenii săi s-au angajat în slujba armatelor imperiului. Au intrat in corpul de mercenari de elită cunoscut ca şi Garda Varegă. Nu a durat mult ca Harald să îşi dovedească priceperea în bătălie şi să câştige respectul celorlalţi varegi. Harald a devenit liderul întregi gărzi şi s-a folosit de această poziţie pentru a întreprinde expediţii proprii. Forţele sale au câştigat numeroase victorii în Africa de Nord, Siria şi Sicilia. Prin ingeniozitate, el şi oamenii lui au reuşit sa asedieze şi să cucerească o serie de cetăţi. O sursă conemporană descrie tactici cum ar fi ataşarea de smoală aprinsa de păsari pentru incendia o cetate, sau mimarea ezitării de a lupta numai pentru a lansa un atac în momentul cel mai prielnic. Harald a reuşit sa strângă o avere importantă din prada de război.
Harald a luat parte la reprimarea răscoalei lui Petru Delyan, care a încercat refacerea unui stat bulgar în 1040-1041. In saga-urile nordice, este numit "Devastatorul Bulgariei" şi "ciuma bulgarilor" datorită acestei campanii şi se spune chiar că l-a tăiat pe Petru Delyan în bătălie. Unii autori merg până la a avansa teoria ca Harald a dat numele oraşului Oslo după o bulgăroaică de care s-ar fi îndrăgostit numită eventual Slava sau Oslava, deşi dovezile nu par să o susţină.[1]
[modifică] Întoarcerea în Norvegia
Folosind bogăţia strânsă în serviciul împăratului bizantin, Harald se întoarce în Norvegia în 1045. Harald era însoţit de mulţi oameni care îl slujiseră, şi reprezenta deci o amaninţare imediată pentru regele din acel moment Magnus I, fiul lui Olaf al II-lea şi nepotul lui Harald care se întorsese din exil în 1035 să pretindă tronul tatălui său la moartea lui Knut cel Mare.
Magnus I a acceptat să împartă puterea cu unchiul său Harald pe care l-a asociat la coroană. Doar un an mai târziu Magnus murea în circumstanţe neelucidate în totalitate. Neînţelegerile întrei cei doi au dus la zvonuri că Magnus a fost asasinat de Harald pentru ca acesta să rămână singur pe tronul Norvegiei.
[modifică] Invazia Angliei
Harald a fost ucis în Bătălia de la Stamford Bridge, in afara oraşului York. Bătălia a avut loc la 25 Septembrie 1066. Harald a luptat împotriva armatelor regelui Harold Godwinson al Angliei. Venise în Anglia cu pretenţii la tronul acesteia bazate pe o ipotetică înţelegere între Magnus şi Hardeknut cum că dacă unul din ei murea fără urmaşi, celălalt urma să moştenească şi Anglia şi Norvegia.
Debarcase în nordul Angliei ci o forţă de circa 15,000 oameni şi 300 de corăbii (50 de oameni per vas), şi câştigase o mare victorie la 20 Septemrie împotriva unei prime armate engleze în Bătălia de la Fulford la doua mile spre sud de York. Există speculaţii cum că a fost înfrânt la Stamford Bridge căci credea că regele Harold Godwinson venea să se predea. În realitate nu a fost aşa, armata sa a fost decimată astfel încât mai puţin de 25 de corăbii au fost suficiente pentru a transporta supravieţuitorii în Norvegia. Nu mult după bătălie, regele Harold Godwinson a fost învins de William Cuceritorul în Bătălia de la Hastings. De fapt acesta fusese obligat să execute un marş forţat pentru a-l întâmpina pe Hardrada, să lupte la Stamford Bridge şi apoi să se grăbească înapoi şi sa înfrunte invazia Normandă, totul în doar câteva zile. Acesta este considerat factorul principal care a contribuit la victoria lui William atât de greu obţinută la Hastings.
[modifică] Memorie
Harald a fost ulimul mare rege viking al Norvegiei şi debarcarea sa în Anglia ce a rezultat în moartea sa în Bătălia de la Stamford Bridge în 1066 marcheaza o cumpănă - sfârşitul erei vikinge. În Norvegia moartea lui Harald reprezintă începutul erei creştine, a Evului Mediu. Trupul său a fost dus la Trondheim în 1067 şi îngropat în biserica Sf. Maria. O sută de ani mai târziu a fost re-înhumat în mănăstirea Helgeseter demolată in anii 1600.
La 25 Septembrie, 2006, la cea de-a 940-a comemorare a morţii lui Harald, ziarul Aftenposten a publicat un articol despre vechile morminte regale ale Norvegiei inclusiv despre cel al lui Harald Hardrade, aflat se pare sub şoseaua construită pe fostul amplasament al mănăstirii. Intr-o continuare a articolului din 26 Septembrie, oficialitatile muncipiului Trondheim au declarat ca se lua în calcul exhumarea sa şi reînhumarea în Catedrala Nidaros, unde se odihnesc noua regi ai Norvegiei printre care Magnus I şi Magnus al II-lea, predecesor şi respectiv succsor al lui Harald.
În 1980 scriitorul de literatură ştiinţico-fantastică american Poul Anderson a publicat The Last Viking (Ultimul viking), un roman istoric în trei volume despre Harald. Harald apare şi în romanul lui Tom Holt Meadowland (Ţara pajiştilor) unde se vorbeşte despre călătoria vikingilor în Americi.
| Predecesor: Magnus I cel Bun |
Rege al Norvegiei 1047-1066 |
Succesor: Magnus al II-lea Haraldsson Olaf al III-lea Kyrre |
[modifică] Notes
- ^ Harald a devenit asociat la domnie în 1046 şi monarh unic în 1047 când Magnus a murit.
[modifică] Bibliografie
- Sawyer, P.H. (1994).Kings and Vikings. pgs 118-20, 146-47. Barnes and Noble Books, New York.
- Sturluson, Snorri (2005). King Harald's Saga (Part of the Heimskringla). pgs 45, 46, 47. Penguin Classics.
