Frângerea pâinii
 |
Acest articol sau această secțiune are bibliografia incompletă sau inexistentă. Puteți contribui prin adăugarea susținerii bibliografice pentru afirmațiile conținute. |
| Acest articol face parte din seria Sfânta Liturghie |
|
| Liturghia pregătitoare | |
| Proscomidia Obiecte liturgice Veșminte |
|
| Liturghia cuvântului | |
| Ectenia Mare Antifoanele Ieșirea cu Sfânta Evanghelie Troparul sărbătorii Trisaghionul Apostolul Evanghelia Predica Ectenia cererii stăruitoare Ectenia celor chemați |
|
| Liturghia euharistică | |
| Heruvicul Ieșirea cu Cinstitele Daruri Ectenia credincioșilor Crezul Anaforaua Epicleza Axionul Rugăciunea „Tatăl nostru” Împărtășirea Încheierea Anafura |
|
| Liturghia Darurilor Înainte Sfințite | |
|
(sacramente)  Botezul |
Frângerea pâinii sau Euharistia ori Sfânta Liturghie, pentru creștini, este ritualul central al cultului, având o dublă semnificație: pe de o parte, împărtășirea cu elementele euharistice, reprezentând o sfântă taină, iar, pe de altă parte, celebrarea morții și învierii lui Iisus Hristos, în cadrul căreia creștinii vestesc în mod solemn texte din Biblie și primesc taina propriu-zisă.
Euharistia este un sacrament introdus în practica religioasă pe baza celor afirmate de Isus în timpul Cinei cele de Taină din Ierusalim (Matei 26:17-20, 26:26-30, Marcu 14:12-25). Euharistia, act celebrat de preoți la altar, repetă Cina cea de Taină din preziua condamnării și crucificării lui Isus, reamintind sacrificiul suprem a lui Isus spre mântuirea lumii. Catolicii și Ortodocsii susțin că în timpul oficierii sacramentului Euharistiei preoții ar transforma efectiv vinul și pâinea în sângele și corpul lui Isus, chiar dacă forma exterioară a vinului și a pâinii nu se schimbă. Unii Reformați cred că sângele și trupul lui Isus sunt numai simbolic reprezentate. Alți Reformați practică Euharistia numai spre memorarea Cinei cele de Taină și a jertfei lui Isus.
Cuprins |
[modificare] Terminologie
Denumirea cea mai veche e frângerea pâinii, și se pare că ar fi fost unica folosită în primele două veacuri. În Noul Testament există trei texte ce folosesc această expresie: Luca 24:35, Fapte 20:7 și Fapte 2:42-46, dar cel din urmă e cel mai semnificativ:
- Ei stăruiau în învățătura apostolilor, în legătura frățească, în frângerea pâinii, și în rugăciuni...Toți împreună erau nelipsiți dela templu în fiecare zi, frângeau pâinea în case, și luau hrana, cu bucurie și curăție de inimă.
În al doilea și al treilea secol, se începe să se folosească în paralel un alt termen: euharistie. Acesta își are originea atât în textele cu privire la Cina cea de Taină din al doilea legământ:
- Căci de la Domnul am primit ce v-am dat; și anume că, Domnul Iisus, în noaptea în care a fost vîndut, a luat pâine, și mulțumind (ευχαριστήσας – euxharistêsas), a frânt-o, și a zis: «Luați, mâncați: acesta este trupul meu, care se frânge pentru voi; aceasta să o faceți întru pomenirea mea.» I Corinteni 11:23-24.
Cuvântul liturghie, însemnând “lucrare publică”, își are originile tot în a doua lege, în Filipeni cap. 2. În Occident s-a mai impus, în primul mileniu, termenul latin missa, însă în limba română cuvântul «misă» are cu totul altă desemnare. Începând cu Evul Mediu târziu, în comunitățile protestante se mai folosesc, însă în zilele noastre din ce în ce mai puțin, expresiile: cina Domnului sau sfânta Cină, făcând aluzie la Cina cea de Taină. Cuvântul cuminecare (din latină communicari) își are originea în scrierile apostolului Pavel, însă desemnează cu precădere actul “tainei”, decât slujba în sine, deși nu în mod exclusiv.
[modificare] Materia tainei
Pentru euharistie se folosește pâine de grâu și vin de struguri.
[modificare] Pâinea
Potrivit evangheliilor sinoptice (Matei, Marcu și Luca), Iisus la Cina cea de Taină a sărbătorit paștile evreiești în ziua potrivită, deci cu pâine nedospită. După evanghelia după Ioan însă, cina cea de taină a avut loc înainte de paștele evreiesc, deci probabil ar fi folosit pâine dospită.
Totuși acest lucru nu a pus problemă pentru creștinii din primele secole. În general, toate riturile foloseau pâine dospită și care conține și sare. Copții folosesc pâine dospită, dar nesărată. Totuși, de la bun început, ritul armean folosea pâine nedospită și necoaptă în cuptor, pe motiv că la liturghie materia euharistiei trebuie să fie vie, netrecută prin foc. Acest obicei se păstrează și într-o legendă despre sfântul Grigore Luminătorul. Totuși folosirea pâinei nedospite a fost preluată de la armeni de către ritul maronit în secolul al VI-lea, apoi s-a răspândit între secolele al VIII-lea și al XII-lea și în Occident.
În secolul al XI-lea se pune problema felului de pâine ce trebuie folosită la cuminecare. Aceasta dă naștere la renumita controversă dintre bizantini și latini, ce constituie unul din punctele florentine. În urma lucrărilor lui Anselm de Canterbury, Biserica Catolică, la Conciliul de la Florența, decide că ambele feluri de pâine sunt valabile, dar că fiecare rit trebuie să folosească obiceiul local.
Biserica Anglicană a hotărît, în secolul al XVI-lea, revenirea la practica de la început, de a folosi pâine dospită. Totuși, în urma lucrărilor lui John Henry Newman, anglo-catolicii folosesc pâine azimă. Biserica reformată folosește de asemenea pâine nedospită.
În ziua de astăzi, la nivel ecumenic, se admite următoarea ipoteză. Iisus ar fi sărbătorit paștile evreiesc cu adevărat, deci cu pâine nedospită, însă în mod anticipat, cu o zi înainte de data paștilor. Drept aceea, felul pâinii nu mai pune problemă din punct de vedere teologic.
[modificare] Vinul
În mod normal, riturile bizantin, latin, ambrosian, mozarab, galic, asirian și anglican modern pun și puțină apă în vin. Restul riturilor folosesc vin neamestecat. Câteva picături de apă în vin simbolizează dumnezeirea și omenirea lui Iisus, după doctrina creștină.
Totuși, încă în Evul Mediu, în ritul bizantin, potirul se punea pe o găleată de cărbuni aprinși, pentru ca vinul euharistic să fie cald, căldura simbolizând viața. În ziua de astăzi se varsă câteva picături de apă caldă în potir. Ritul armean, din contră, prescrie vinul încălzit de foc drept materie invalidă sau cel puțin îndoielnică.
Ritul coptic a întâlnit, la un moment dat, o schimbare cu privire la vinul liturgic. Egiptul arab, musulman teocratic, interzicea băuturile alcoolice și cultura vinului. Ritul coptic a găsit o soluție. Se luau stafide, ce se macerau în apă timp de o noapte, iar sucul rezultat era folosit drept vin liturgic.
De obicei, vinul folosit e fermentat, dar gradul de fermentare n-a fost niciodată o cauză de discuție.
Începând cu conciliul tridentin, ritul latin a pus o nouă problemă: credincioșii nu mai aveau dreptul de a se cumineca din potir, acesta fiind rezervat doar clerului. După conciliul Vatican II, se permite din nou împărtășirea sub ambele elemente, dar nu e o obligație. Dacă pâinea liturgică nu mai pune probleme la nivel interconfesional, o problemă acută la nivel ecumenic e lipsa de obligativitate de cuminecare a credincioșilor din potir în Biserica romană.
[modificare] Istoric
Până la începutul secolului al IV-lea, euharistia avea loc în casele din orașe, în noaptea între sâmbătă și duminică, dar întotdeauna avându-l ca întâistătător pe episcop. În Dacia apar horepiscopii, care slujesc liturghia la sate.
Toți creștinii se cuminecau, apoi luau cu sine elementele euharistice, pentru a se cumineca în familie în timpul săptămânii.
După sfârșitul persecuțiilor, se zidesc biserici, iar templele păgâne sunt transformate în biserici. Astfel euharistia nu se mai săvârșește în case, ci în biserici. La prima parte a liturghiei participă toți, dar la liturghia altarului participă doar cei botezați, fără impedimente grave (cele trei păcate mortale: apostazia, uciderea, adulterul).
Pentru prima dată se pune problema cuminecării zilnice. Apusenii, precum și copții, continuă cuminecarea zilnică, dar nimeni nu mai ia cuminecătura acasă, ci se face liturghie zilnic, la biserică. Răsăritenii, în afară de copți, continuă liturghia doar o dată pe săptămână, dar nu se mai permite credincioșilor să se cuminece acasă.
Papa Damaschin I, tot în secolul IV, zidește o biserică pe Catacomba Domițiliei. De aici se vor inspira episcopii din lumea întreagă, pentru a zidi bisericile pe mormintele martirilor, sau cel puțin de a pune moaște sub masa altarului.
Începând cu secolul al VI-lea, papa Grigore I cel Mare Dialogul propune ca la liturghiile din zilele de luni, sau chiar și mai des, să fie pomeniți în cadrul liturghiei credincioșii răposați. Logica e următoarea. În afara liturghiei, ne rugăm Domnului, care e prezent cu duhul, dar la liturghie el e prezent și fizic, datorită pâinii și vinului euharistic. De aceea trebuie a se folosi de acest prilej, pentru a-i încredința Domnului pe cei vii și răposați.
Astfel, începând cu această perioadă, momentul prefacerii, care pentru creștini înseamnă rugăciunea în cadrul căreia pâinea și vinul ar deveni trupul și sângele lui Iisus, e simțit ca fiind partea cea mai importantă din liturghie.
Datorită creșterii numărului de penitenți, în secolul al IX-lea credincioșii ajung să nu se mai cuminece, ci vin la liturghie doar pentru a se ruga, și eventual, pentru a vedea elementele euharistice în mâinile preotului. Singurele focare unde credincioșii se mai cuminecă des rămân Egiptul, Etiopia și Muntele Atos. În rest, euharistia nu mai e percepută ca un act (aspect dinamic), ci ca un obiect (aspect static); ca și cum s-ar face confuzie între botez și apa botezului.
Evul Mediu va provoca mari controverse cu privire la euharistie. Martin Luther folosește noțiunea de impanațiune: Christos în pâine, cu pâinea și sub pâine. Pentru a riposta, Biserica Catolică va folosi noțiunea de transsubstanțiere: substanța pâinii și a vinului devine substanța trupului și sângelui lui Christos. Biserica Anglicană ia termenul de transsubstanțiere în sens chimic, și o consideră superstiție, dar continuă să creadă în prezența reală - fizică - a lui Iisus în elementele euharistice. La conciliul de la Iași, ierarhii ortodocși continuă folosirea cuvîntului grecesc metabolê, spunând că e același lucru cu transsubstanțierea. Ioan Calvin crede doar într-o prezență spirituală, pe când celelalte curente protestante cred doar într-un simbolism.
Pentru Bisericile dinaintea Reformei, precum și pentru Bisericile anglicană și suedeză, succesiunea apostolică e esențială pentru validitatea euharistiei.
În anii 1945, ieromonahul Gregory Dix a scos la iveală aspecte noi despre euharistie, care vor influența toată teologia euharistică până în prezent. Acestea au fost publicate în «The Shape of the Liturgy».
Gregory Dix remarcă faptul următor. Cele patru naratări biblice ale cinei celei de taină, precum și toate anaforele vechi folosesc fiecare câte patru verbe, care nu sunt altceva decât cele patru momente importante ale liturghiei euharistice. Luăm pe rând cele patru naratări biblice:
- Pe când mâncau ei, Iisus a luat o pâine; și după ce a binecuvîntat, a frânt-o, și a dat-o ucenicilor, zicând: «Luați, mâncați; acesta este trupul meu.» (Matei 26:26).
- Iisus a luat o pâine; și, după ce a binecuvîntat, a frânt-o, și le-a dat, zicând: ,,Luați, mâncați, acesta este trupul meu.» (Marcu 14:22).
- Apoi a luat pâine, și, după ce a mulțumit lui Dumnezeu, a frânt-o, și le-a dat-o zicând: ,,Acesta este trupul Meu, care se dă pentru voi; aceasta să o faceți întru pomenirea mea.``
- Domnul Iisus, în noaptea în care a fost vândut, a luat o pâine, și, după ce a mulțumit lui Dumnezeu, a frânt-o, și a zis: «Luați, mâncați; acesta este trupul meu, care se frânge pentru voi; aceasta să o faceți întru pomenirea Mea.» (I Cor 11:23-24).
Deci liturghia euharistică ar trebui să se focalizeze pe patru momente: luarea darurilor de pâine și vin, binecuvântarea sau mulțumirea, frângerea și darea. În limbaj liturgic aceste patru momente ar fi: ofertoriul, anafora, frângerea și cuminecarea. Această structură fiind cea mai larg acceptată în ziua de astăzi, o vom folosi în articolul de față.
[modificare] Structură
Cele patru momente sunt prezente în fiecare rit tradițional. Potrivit fiecărui rit, aceste patru momente se îmbină în mod diferit.
[modificare] Ofertoriul
Ipolit de Roma în «Tradiția apostolică», precum și Tertullian, ne descriu cum credincioșii aduc pâinea și vinul, iar președintele adunării – episcopul – le primește din mâinile lor, pentru a le pune pe masă.
Potrivit fiecărui rit, această ceremonie se desfășoară în mod diferit. În mai multe rituri răsăritene, ofertoriul a fost deplasat de la locul lui obișnuit, pus fiind înaintea liturghiei cuvîntului, în cadrul unei ceremonii numite proscomidie. În anumite rituri nu se folosesc pâini întregi ci, din cauza lipsurilor din Evul Mediu, se taie doar câteva părticele din pâine. În ritul latin, de multe ori se aduc prefabricate, lucru cu care liturgiștii nu sunt de acord. Vezi și articolele principale: ofertoriu și proscomidie.
[modificare] Anafora
Anafora e o rugăciune lungă, rostită de președintele adunării, în cadrul căreia îi mulțumește lui Dumnezeu pentru creațiune și pentru mântuire, pomenind de asemenea moartea și învierea lui Iisus. De obicei, anaforelele conțin un Sanctus, cuvintele instituirii («Luați, mâncați... Luați, beți...»), o epicleză, dar la această regulă sunt excepții. Vezi și articolul principal: anaforă (liturgică).
[modificare] Frângerea
Aceasta poate fi mai mult sau mai puțin pusă în evidență. Datorită faptului că frângerea pâinii e tocmai numele tainei (sacramentului), se încearcă o evidențiere a frângerii pâinii euharistice.
[modificare] Cuminecarea
Cuminecarea poate fi făcută în mai multe moduri.
Modul biblic și tradițional e ca credincioșii să primească pâinea euharistică pe palmele încrucișate, apoi să bea din potir. Această metodă e folosită cel mai mult în Bisericile protestante, anglicană și coptă, și într-o măsură mică, în Biserica romano-catolică.
O altă metodă este încingerea. Fie că slujitorul încinge pâinea euharistică în vinul euharistic, întroducând-o în gura cuminecantului, fie că credinciosul primește pe palme pâinea, apoi o încinge el însuși în potir, și astfel o consumă. Această metodă e cea mai practicată în Bisericile tradiționale. În Bisericile ortodoxe de rit bizantin, e folosită atât la Ierusalim, cât și în Franța. În România, Biserica Greco-Catolică folosește tot această metodă, mai puțin în Maramureș la ruteni.
O a treia metodă e cuminecarea cu lingurița. Această metodă se practică mai cu seamă în majoritatea Bisericilor ortodoxe de rit bizantin. Slujitorul pune pâinea euharistică în potir, apoi, cu o linguriță, ia părticele înmuiate, și se depune în gura cuminecantului. În anumite țări, această metodă e interzisă de către măsurile sanitare civile.
[modificare] Alte elemente
Alte elemente în slujirea liturghiei pot fi: sărutarea păcii, ectenii și rugăciuni pentru popor, rugăciuni pregătitoare cuminecării, rugăciuni și imnuri de mulțumire, binecuvântarea de la sfârșit.
[modificare] Articole conexe
[modificare] Vezi și
