Viața e frumoasă (film din 1997)
Viața e frumoasă (în italiană La vita è bella) este un film italian de comedie-dramă din 1997, regizat și interpretat de Roberto Benigni, care a co-scris scenariul împreună cu Vincenzo Cerami. Benigni îl interpretează pe Guido Orefice, un proprietar de librărie italian evreu, care își folosește imaginația pentru a-și proteja fiul de ororile internării într-un lagăr de concentrare nazist. Filmul a fost parțial inspirat de cartea În cele din urmă, l-am învins pe Hitler de Rubino Romeo Salmonì și de experiențele tatălui lui Benigni, care a petrecut doi ani în lagărul de concentrare Bergen-Belsen în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.
Filmul a fost apreciat pe scară largă de critici și de public, în ciuda unor controverse legate de utilizarea umorului în contextul Holocaustului. Criticii au lăudat povestea, interpretările și regia, precum și modul în care drama și comedia sunt îmbinate. La nivel comercial, filmul a înregistrat încasări de peste 230 de milioane de dolari la nivel mondial, inclusiv 57,6 milioane de dolari în Statele Unite, devenind al doilea film străin ca încasări din SUA, după Crouching Tiger, Hidden Dragon, și unul dintre cele mai profitabile filme în limbi străine din toate timpurile.[6][7]
Viața este frumoasă a fost inclus în topul celor mai bune cinci filme străine din 1998 de către National Board of Review.[8] De asemenea, a câștigat Marele Premiu la Festivalul de Film de la Cannes în 1998, nouă premii David di Donatello (inclusiv premiul pentru cel mai bun film), cinci premii Nastro d'Argento în Italia, două premii europene de film și trei premii Oscar, inclusiv pentru cel mai bun film străin și pentru cel mai bun actor, Benigni devenind primul actor premiat la Oscar pentru o interpretare într-o limbă străină.
Rezumat
[modificare | modificare sursă]
Partea I
[modificare | modificare sursă]În 1939, în Italia fascistă, Guido Orefice, un tânăr evreu italian, se stabilește la Arezzo, în Toscana, unde lucrează împreună cu unchiul său, Eliseo, la restaurantul unui hotel. Inteligent și plin de umor, Guido se îndrăgostește de Dora, o tânără de origine nobilă. Aceasta predă ca profesoară și urmează să se logodească cu Rodolfo, un funcționar public înstărit și arogant, rival frecvent al lui Guido. Printr-o serie de întâlniri aparent întâmplătoare, Guido își manifestă interesul pentru Dora, care în cele din urmă îi răspunde sentimentelor. În ziua logodnei sale, Dora alege să plece împreună cu Guido, acesta răpind-o de la petrecere pe calul unchiului său, Robin Hood, ceea ce provoacă umilirea logodnicului și a mamei tinerei. Ulterior, cei doi se căsătoresc, au un fiu, Giosuè, și deschid o librărie. Mama Dorei îi vizitează o singură dată, cu prilejul întâlnirii cu nepotul său.
Partea a II-a
[modificare | modificare sursă]În 1944, în contextul ocupației naziste din nordul Italiei, Guido, unchiul său Eliseo și fiul său Giosuè sunt arestați chiar în ziua aniversării copilului. Împreună cu alți evrei italieni, aceștia sunt îmbarcați într-un tren cu destinația unui lagăr de concentrare. Dora, soția lui Guido, după ce află că soțul și fiul ei au fost deportați, insistă să fie urcată și ea în același tren pentru a rămâne alături de familie. Odată ajunși în lagăr, bărbații și femeile sunt separați, iar Dora nu își mai revede soțul și copilul. Guido recurge la diverse stratageme, precum folosirea difuzoarelor lagărului pentru a transmite mesaje menite să o reasigure pe Dora de siguranța lor. La scurt timp după sosire, Eliseo este ucis într-o cameră de gazare. Giosuè scapă în mod accidental de aceeași soartă, întrucât refuză să se spele și nu îi urmează pe ceilalți copii atunci când aceștia sunt trimiși să „facă duș”.
Guido îl protejează constant pe Giosuè ascunzându-i realitatea lagărului. Îl convinge că întreaga experiență face parte dintr-un joc complex, în care fiecare sarcină îndeplinită aduce puncte, iar premiul final, pentru cine acumulează o mie de puncte, este un tanc adevărat. Regulile „jocului” prevăd pierderea de puncte dacă se plânge, dacă își exprimă dorul de mamă sau dacă declară că îi este foame, în timp ce tăcerea și ascunderea de gardieni sunt răsplătite cu puncte suplimentare. Deși uneori reticent, Giosuè este în permanență încurajat de tatăl său.
Într-una dintre zile, cu prilejul vizitei unor ofițeri germani însoțiți de familiile lor, Guido profită de context pentru a-i demonstra lui Giosuè că „jocul” este real, arătându-i cum alți copii se ascund. El reușește, de asemenea, să păcălească o bonă germană, făcând-o să creadă că Giosuè se numără printre copiii aflați în grija ei, în timp ce Guido servea ofițerii la masă. Băiatul trebuia să rămână tăcut și să se conformeze, pentru a nu fi deconspirat, întrucât nu vorbea germana. Situația devine critică atunci când Giosuè rostește din greșeală un „mulțumesc” în italiană adresat unui chelner. Pentru a evita expunerea, Guido improvizează, învățându-i rapid pe copiii germani prezenți să spună „mulțumesc” în italiană, gest care îl salvează pe fiul său.
Guido continuă să întrețină iluzia „jocului” până la sfârșit. În haosul provocat de apropierea forțelor aliate și de evacuarea lagărului, el îi spune lui Giosuè să rămână ascuns până când toată lumea părăsește incinta, prezentând această acțiune drept ultima sarcină înainte de obținerea premiului final – tancul promis. Guido pleacă în căutarea Dorei, dar este capturat de un soldat german. La ordinul unui ofițer, acesta este escortat pentru a fi executat. În timp ce trece pe lângă ascunzătoarea fiului său, Guido reușește să-i facă cu ochiul, păstrând până în ultima clipă rolul din „joc”. Ulterior, este împușcat într-o alee.
În dimineața următoare, Giosuè iese din ascunzătoare exact în momentul în care tabăra este eliberată de armata americană, sosită la bordul unui tanc Sherman. Convins că a câștigat jocul, copilul este lăsat de un soldat să urce în tanc. Curând, o regăsește pe Dora în coloana celor eliberați și se reunește cu ea. Filmul se încheie cu vocea naratorului, care se dezvăluie a fi Giosuè devenit adult, evocând sacrificiul tatălui său și modul în care acesta i-a salvat viața.
Distribuție
[modificare | modificare sursă]- Roberto Benigni - Guido Orefice
- Nicoletta Braschi - Dora
- Giorgio Cantarini - Joshua
- Giustino Durano - Unchiul Eliseo
- Horst Buchholz - doctorul Lessing
- Marisa Paredes - mama Dorei
- Sergio Bustric - Ferruccio
- Amerigo Fontani - Rodolfo
Producție
[modificare | modificare sursă]Regizorul Roberto Benigni, care a scris scenariul împreună cu Vincenzo Cerami, s-a inspirat din mărturia lui Rubino Romeo Salmonì și din cartea acestuia, În cele din urmă, l-am învins pe Hitler, ce îmbină elemente de ironie și comedie neagră.[9] Salmonì, evreu italian deportat la Auschwitz, a supraviețuit și s-a reîntâlnit cu părinții săi, însă și-a pierdut frații în timpul Holocaustului. Benigni a afirmat că a dorit să îl comemoreze pe Salmonì ca pe un om care a încercat să trăiască cu demnitate.[10]
Scenariul are ca sursă de inspirație și experiențele tatălui regizorului, Luigi Benigni, membru al armatei italiene după ce Italia a devenit co-beligerantă a Aliaților în 1943. Luigi Benigni a fost prizonier timp de doi ani într-un lagăr de muncă nazist, iar pentru a-și proteja copiii, obișnuia să povestească întâmplările trăite cu umor, fapt care l-a ajutat și pe el să facă față experienței. Referindu-se la propria viziune artistică, Roberto Benigni a declarat: „a râde și a plânge vin din același punct al sufletului, nu? Sunt un povestitor: esența problemei este să ajungi la frumusețe, la poezie, nu contează dacă este comedie sau tragedie. Sunt la fel dacă ajungi la frumusețe.”[11] Numele protagoniștilor filmului au fost inspirate de rude ale actriței Nicoletta Braschi: Dora De Giovanni și Guido Vittoriano Basile. Viața Dorei De Giovanni a fost marcată de arestarea soțului său, Guido, pentru activitate antifascistă; acesta a murit în lagărul de concentrare de la Mauthausen, împărtășind astfel o soartă asemănătoare celei atribuite personajului principal din film.[12]
Muzică
[modificare | modificare sursă]Coloana sonoră originală a filmului a fost compusă de Nicola Piovani,[13] cu excepția unei piese clasice care are un rol semnificativ: barcarola „Belle nuit, ô nuit d'amour” de Jacques Offenbach. Albumul coloanei sonore a fost recompensat cu Premiul Oscar pentru cea mai bună coloană sonoră dramatică originală[14] și a primit o nominalizare la Premiul Grammy pentru cea mai bună compoziție instrumentală creată pentru film, televiziune sau alte medii vizuale.
Lansare
[modificare | modificare sursă]În Italia, filmul a fost lansat în 1997 de Cecchi Gori Distribuzione.[13] Ulterior, a fost proiectat la Festivalul de Film de la Cannes în mai 1998, fiind inclus în selecția oficială ca adăugare târzie. În Statele Unite, filmul a avut premiera pe 23 octombrie 1998,[15] prin intermediul Miramax Films.[16] Lansările internaționale au continuat: în Germania pe 12 noiembrie 1998, în Austria pe 13 noiembrie 1998 și în Regatul Unit pe 12 februarie 1999.[11] După succesul versiunii italiene subtitrate în engleză în țările vorbitoare de limbă engleză, Miramax Films a relansat filmul într-o versiune dublată în engleză, care însă a avut un succes mai redus comparativ cu varianta subtitrată.[17]
Filmului i s-a dedicat o difuzare televizatǎ pe postul italian RAI pe 22 octombrie 2001, fiind urmărit de aproximativ 16 milioane de telespectatori, ceea ce l-a făcut cel mai vizionat film italian la televiziunea din Italia.[18]
Reacții
[modificare | modificare sursă]Box-office
[modificare | modificare sursă]Viața e frumoasă a avut un succes comercial remarcabil, înregistrând încasări de 92 de miliarde de lire italiene (echivalentul a aproximativ 48,7 milioane de dolari) în Italia. Până în 2011, a fost filmul italian cu cele mai mari încasări în țara sa natală, fiind depășit ulterior de comedia Che bella giornata a lui Checco Zalone.[19] Filmul a avut succes și pe plan internațional, obținând 57,6 milioane de dolari în Statele Unite și Canada și 123,8 milioane de dolari în alte teritorii, pentru un total mondial de 230,1 milioane de dolari.[20] Aceste încasări l-au plasat înaintea filmului italian Poștașul ca fiind cel mai profitabil film străin în Statele Unite până la apariția Crouching Tiger, Hidden Dragon (2000).[21]
Receptare critică
[modificare | modificare sursă]Filmul a fost apreciat de presa italiană, Roberto Benigni fiind considerat un „erou național”.[22] Papa Ioan Paul al II-lea, care a vizionat o proiecție privată împreună cu regizorul, a inclus filmul în topul celor mai bune cinci producții cinematografice ale sale.[22] Pe site-ul de agregare a recenziilor Rotten Tomatoes, Viața e frumoasă are un rating de aprobare de 81%, bazat pe 94 de recenzii, cu un scor mediu de 7,5/10. Conform site-ului, „farmecul sincer al lui Benigni, atunci când nu devine inutil de siropos, oferă o perspectivă de speranță în fața unei orori neclintite”.[23] Metacritic i-a acordat un scor mediu ponderat de 58 din 100, bazat pe 32 de recenzii, ceea ce indică „recenzii mixte sau medii”.[24]
Roger Ebert i-a acordat filmului 3,5 din 4 stele, observând că Viața e frumoasă a provocat controverse atât în Italia, printre conservatori, cât și la Cannes, precum și în rândul unor critici de stânga, din cauza utilizării umorului în contextul Holocaustului. Ebert subliniază că filmul evită temele politice pentru a se concentra asupra ingeniozității și spiritului uman: „Filmul găsește notele potrivite pentru a aborda un subiect delicat... Îndulcește ușor Holocaustul pentru a face umorul posibil. În lagărele reale ale morții nu ar exista niciun rol pentru Guido. Dar Viața e frumoasă nu este despre naziști și fasciști, ci despre spiritul uman. Este vorba despre salvarea a tot ceea ce este bun și plin de speranță din epava viselor, despre speranța pentru viitor și despre convingerea necesară – sau iluzia – că lucrurile vor fi mai bune pentru copiii noștri.”[25]
Michael Wilmington, de la Chicago Tribune, a evaluat filmul cu 100/100, descriindu-l ca „un amestec profund emoționant de teroare rece și ilaritate extatică. Creat cu dragoste de cel mai bun comedian și cel mai popular regizor italian, este acea comedie rară care abordează un subiect îndrăzneț și ambițios și se dovedește a fi demnă de acest lucru.”[26]
Richard Schickel, pentru Time, a remarcat că „există referințe la exterminarea în masă, dar această realitate brutală nu este niciodată prezentată în mod viu” și a concluzionat că „chiar și un indiciu al adevărului despre Holocaust ar zdrobi comedia lui [Benigni]”.[27] Owen Gleiberman, de la Entertainment Weekly, i-a acordat filmului nota B−, descriindu-l ca „fără îndoială un fel de performanță – primul film despre Holocaust care provoacă lacrimi, dar te face să te simți bine. Era de mult așteptat”. În același timp, Gleiberman a adăugat că „filmat, pare un joc”.[28] Michael O'Sullivan, pentru The Washington Post, a caracterizat filmul drept „trist, amuzant și tulburător”.[29]
Nell Minow, de la Common Sense Media, i-a acordat filmului 5 din 5 stele, afirmând că „acest film magnific oferă o perspectivă asupra Holocaustului, dar este, în esență, despre dragoste și despre neînfricarea umanității, chiar și în mijlocul inumanității.”[30] Janet Maslin, în The New York Times, a apreciat filmul pentru „un tupeu colosal”, subliniind că „deoarece domnul Benigni poate fi sfâșietor fără nicio urmă de sentimentalism, asta chiar funcționează.”[16] Kenneth Turan, de la Los Angeles Times, a menționat că filmul a stârnit „o opoziție furioasă” la Cannes, dar a observat că „ceea ce este surprinzător la acest film improbabil este succesul său. Sentimentul său este inevitabil, dar sunt prezente și energie și patos autentice, iar o sinceritate generală este vizibilă.”[31]
David Rooney, de la Variety, a apreciat interpretarea lui Benigni pentru „profunzime și emoție surprinzătoare”, dar a considerat că filmul are „rezultate mixte”, criticând munca de cameră a lui Tonino Delli Colli drept „vizual destul de plată”.[13] În 2002, criticul BBC Tom Dawson a remarcat că filmul este „probabil conceput ca un tribut adus puterilor imaginației, inocenței și iubirii în cele mai chinuitoare circumstanțe”, dar a adăugat că „fantezia sentimentală a lui Benigni diminuează suferința victimelor Holocaustului”.[32] În 2006, regizorul de comedie evreo-american Mel Brooks a declarat în Der Spiegel că filmul trivializează suferința din lagărele de concentrare.[33] În contrast, laureatul Nobel Imre Kertész a susținut că cei care văd filmul ca pe o comedie, și nu ca pe o tragedie, au ratat esența sa, criticând ceea ce numește „conformismul Holocaustului” în cinematografie și respingând astfel criticile aduse filmului.[34]
Scenaristul, autorul și criticul de artă israelian Kobi Niv a publicat cartea Viața e frumoasă, dar nu pentru evrei (în 2000, în ebraică, și tradusă în engleză în 2003), în care examinează filmul dintr-o perspectivă extrem de critică, argumentând că narațiunea principală poate fi considerată dăunătoare pentru evrei.[35]
O altă analiză academică a fost realizată de Ilona Klein, care studiază succesul filmului și identifică „temele ambigue ascunse în interior”. Klein susține că unul dintre motivele popularității filmului este atracția sa pentru „optimismul sentimental”. În același timp, ea subliniază că, deși Miramax a promovat filmul ca o fabulă despre „dragoste, familie și puterea imaginației”, majoritatea victimelor evreiești ale „Soluției Finale” naziste erau părinți iubitori și devotați, însă nicio cantitate de dragoste, familie sau putere a imaginației nu a reușit să le salveze copiii din camerele de gazare.[36]
Premii
[modificare | modificare sursă]Filmul Viața e frumoasă a fost prezentat la Festivalul de Film de la Cannes în 1998, unde a câștigat Marele Premiu.[37] La primirea distincției, Roberto Benigni i-a sărutat picioarele președintelui juriului, Martin Scorsese.[31] La cea de-a 71-a ediție a Premiilor Academiei, Benigni a primit Oscarul pentru cel mai bun actor pentru interpretarea sa, iar filmul a mai obținut două premii: pentru cea mai bună coloană sonoră dramatică originală și pentru cel mai bun film străin.[14] În timpul ceremoniei, Benigni a sărit pe scaune în drum spre scenă pentru a-și ridica primul premiu și, după ce a acceptat al doilea, a declarat: „Aceasta este o greșeală teribilă pentru că mi-am folosit toată engleza pe care o știu!”[38]
Note
[modificare | modificare sursă]- 1 2 https://web.archive.org/web/20200301174238/https://www.europeanfilmawards.eu/en_EN/film/life-is-beautiful.5482. Arhivat din original la
|archive-url=necesită|archive-date=(ajutor). Accesat în . Lipsește sau este vid:|title=(ajutor) - 1 2 3 https://www.oscars.org/oscars/ceremonies/1999. Lipsește sau este vid:
|title=(ajutor) - 1 2 https://web.archive.org/web/20191009193802/https://www.europeanfilmacademy.org/European-Film-Awards-Winners-1998.75.0.html. Arhivat din original la
|archive-url=necesită|archive-date=(ajutor). Accesat în . Lipsește sau este vid:|title=(ajutor) - 1 2 https://web.archive.org/web/20191212141625/https://www.europeanfilmacademy.org/1998.96.0.html. Arhivat din original la
|archive-url=necesită|archive-date=(ajutor). Accesat în . Lipsește sau este vid:|title=(ajutor) - 1 2 „Viața e frumoasă” (în engleză). Box Office Mojo. Wikidata Q223142. Accesat în .
- ↑ „Top Grossing foreign films in US” (în engleză). RTTNews. Accesat în .
- ↑ John, Adriana (). „Top 10 Highest Grossing Non-English Movies of All Time” (în engleză). www.wonderslist.com. Accesat în .
- ↑ „1998 Archives” (în engleză). National Board of Review. Accesat în .
- ↑ Squires, Nick (). „Life Is Beautiful Nazi death camp survivor dies aged 91”. The Daily Telegraph. Arhivat din original la . Accesat în .
- ↑ Paradiso, Stefania (). „E' morto Romeo Salmonì: l'uomo che ispirò Benigni per La vita è bella”. Un Mondo di Italiani. Arhivat din original la . Accesat în .
- 1 2 Logan, Brian (). „Does this man really think the Holocaust was a big joke?”. The Guardian. Arhivat din original la . Accesat în .
- ↑ „Dora de Giovanni, un soprano cesenate per Pietro Mascagni by Franco dell'Amore - Issuu”. .
- 1 2 3 Rooney, David (). „Review: 'Life Is Beautiful'”. Variety. Arhivat din original la . Accesat în .
- 1 2 „The 71st Academy Awards (1999) Nominees and Winners”. oscars.org. Arhivat din original la . Accesat în .
- ↑ Okwu, Michael (). „'Life Is Beautiful' through Roberto Benigni's eyes”. CNN. Arhivat din original la . Accesat în .
- 1 2 Maslin, Janet (). „Giving a Human (and Humorous) Face to Rearing a Boy Under Fascism”. The New York Times. Arhivat din original la . Accesat în .
- ↑ „Benigni's 'Pinocchio' Out With Subtitles”. Plainview Herald. . Arhivat din original la . Accesat în .
- ↑ „Benigni, audience da record oltre 16 milioni di spettatori”. La Repubblica. . Arhivat din original la . Accesat în .
- ↑ „Checco Zalone supera Benigni”. tgcom24.mediaset.it. Arhivat din original la . Accesat în .
- ↑ „Life Is Beautiful”. Box Office Mojo. Arhivat din original la . Accesat în .
- ↑ „Foreign Language”. Box Office Mojo. Arhivat din original la . Accesat în .
- 1 2 Stone, Alan A. (). „Escape from Auschwitz”. Boston Review. Arhivat din original la . Accesat în .
- ↑ „Life Is Beautiful”. Rotten Tomatoes. Arhivat din original la . Accesat în .
- ↑ „Life is Beautiful”. Metacritic.
- ↑ Ebert, Roger (). „Life Is Beautiful”. Rogerebert.com. Arhivat din original la . Accesat în .
- ↑ „Life Is Beautiful”. Moviemonitor.
- ↑ „Schickel, Richard (9 noimbrie 1998)”. ISSN 0040-781X.
- ↑ „Glieberman, Owen (6 noembrie 1998)”. Arhivat din original
|archive-url=necesită|url=(ajutor) la . - ↑ O'Sullivan, Michael (). „'Life's' Surprisingly Graceful Turn'”. The Washington Post. Arhivat din original la . Accesat în .
- ↑ „Life Is Beautiful”. Common Sense Media. .
- 1 2 Turan, Kenneth (). „The Improbable Success of 'Life Is Beautiful'”. The Los Angeles Times. Arhivat din original la . Accesat în .
- ↑ Dawson, Tom (). „La Vita è Bella (Life is Beautiful) (1998)”. BBC. Arhivat din original la . Accesat în .
- ↑ Brooks, Mel (). „SPIEGEL Interview with Mel Brooks: With Comedy, We Can Rob Hitler of his Posthumous Power”. Spiegel Online. Arhivat din original la . Accesat în .
- ↑ MacKay, John; Kertész, Imre (1 April 2001). „Who Owns Auschwitz?”. The Yale Journal of Criticism (în engleză). 14 (1): 267–272. doi:10.1353/yale.2001.0010. ISSN 1080-6636. Accesat în subscription. Verificați datele pentru:
|access-date=(ajutor) - ↑ Niv, Ḳobi (). Life is beautiful, but not for Jews : another view of the film by Benigni (ed. 1st). Landham, Md.: Scarecrow Press. ISBN 0-8108-4875-9. OCLC 52312653. Arhivat din original la . Accesat în .
- ↑ Klein, Ilona (). „"Life Is Beautiful, Or Is It?" Asked Jakob the Liar”. Brigham Young University Scholars Archive Faculty Publications. 3836: 16–31.
- ↑ „La vita è bella”. festival-cannes.com. Arhivat din original la . Accesat în .
- ↑ Higgins, Bill (). „How 'Life Is Beautiful's' Roberto Benigni Stole the Oscars Show in 1999”. The Hollywood Reporter. Arhivat din original la . Accesat în .
