Russula

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Jump to navigation Jump to search


Russula
Mushroom-IMG 3300.JPG
Russula emetica
Clasificare științifică
Domeniu: Eucariote
Regn: Fungus
Diviziune: Basidiomycota
Clasă: Agaricomycetes
Ordin: Russulales
Familie: Russulaceae
Gen: Russula
Pers. (1797)
Diversitate
c.750 specii

Russula este un gen de ciuperci, numit în popor vinețică, parte unei încrengături a diviziei Basidiomycota din familia Russulaceae al cărui nume generic este derivat din cuvântul latin (latină russulus) diminutiv al adjectivului russus, ce înseamnă roșior, roșu-maro.[1] Acest gen cuprinde aproximativ 750 de specii global iar peste 90 în Europa. Fiind un simbiont micoriza (formează micorize pe rădăcinile arborilor), el se dezvoltă de acea în România, Basarabia și Bucovina de Nord - de la câmpie la munte - numai în Păduri de foioase și/sau de conifere, dar niciodată prin câmpuri, parcuri sau livezi, din (mai) iunie până în octombrie (noiembrie). Tip de specie este Russula emetica.

Istoric[modificare | modificare sursă]

Genul Russula a fost definit și descris de micologul și botanistul sudafrican Christian Hendrik Persoon, pentru prima oară în anul 1796.[2][3]

Deși s-au făcut numeroase încercări de redenumire în: Agaricus trib. Russula Fr. (1821), Macowanites Kalchbr. (1882), Russulina J.Schröt. (1889), Elasmomyces Cavara (1898), Gymnomyces Massee & Rodway (1898), Martellia Mattir. (1900), Phaeohygrocybe Henn. (1901), Dixophyllum Earle (1909), Lactarelis Earle (1909), Omphalomyces Battarra ex Earle (1909), Bucholtzia Lohwag (1924) sau Cystangium Singer & A.H.Sm. (1960),[4] aceste au fost neglijate și sunt nici măcar folosite ca sinonime. Singura taxonomie valabilă este acea a lui Persoon.[5]

Descriere[modificare | modificare sursă]

R. serotina
  • Pălăria: Ea este de mărime medie pentru ciuperci plin dezvoltate cu un diametru de aproximativ 4-10 (15) cm, inițial mereu semisferică, apoi concavă și in sfârșit plată în formă de pâlnie, în cazuri rare adâncită în centru, cu marginea întâi răsfrântă spre picior și apoi întinsă, uneori ondulată sau crestată, compactă și cărnoasa. Cuticula este netedă și lucioasă, la umezeală un pic lipicioasă. Culorile pălăriei diferă mult (vezi mai jos).
  • Lamelele: Ele sunt dese, bifurcate, bulboase, foarte fragile și în cele mai multe cazuri albe precum unite cu piciorul și puțin decurente. Sporii sunt aproape rotunzi și punctați, pulberea lor este albă.
  • Piciorul: El are o înălțime de 4-10 cm și o lățime de 1,5-5 cm, fiind cilindric și cărnos, relativ îngroșat la mijloc, și subțiat la bază de culoare în majoritate albă, înă cazuri mai rare cu tonuri galbene sau violete. Genul poartă niciodată resturi unui văl parțial sub pălărie de acea îi lipsește și o manșetă. Mai departe el nu este bulbos la bază. Piciorul se rupe cu același efect ca la un morcov sau la o bucată de cretă.
  • Carnea: Ea este densă și foarte compactă, câteodată chiar granuloasă, cu miros la soiuri comestibile imperceptibil sau de nuci și gust dulceag, iar la specii incomestibile cu miros câteodată fructuos sau de nucă de cocos și gust iute, la unele specii amar. Ea este albă, dar poate să fie colorată sub cuticulă. Cu excepția soiului 'Russula cyanoxantha (Vinețica porumbeilor) toate speciile acestui gen se decolorează cu sulfat de fier roșiatic.[6]
  • Coloritul El este foarte diferit de la alb până negricios, folosind aproape toate culorile precum nuanțele lor, schimbându-l adesea oară și în timpul dezvoltării. Un mare număr arată culori de roșu violet sau brun.[7]

Diverse specii[modificare | modificare sursă]

Delimitare[modificare | modificare sursă]

Lactarius aurantiofulvus

Aici cele mai importante deosebiri inntre genul Russula și alte genuri:[8]

  • Genul Agaricus seamănă privind speciile mai mici genului Russula, dar are o manșetă la mijlocul piciorului și lamelele nu sunt albe sau galbene ci roze, devenind adesea oară după câtva timp maro, la bătrânețe negre.
  • Genul Amanita este crescut mai mare, având fulgi pe pălărie, o manșetă la mijlocul piciorului și un bulb cu volvă la bază.
  • Genul Cortinarius, are lamele mai groase și îndepărtate. Carnea speciilor otrăvitoare este colorată așa ca și lamelele.
  • Genul Lactarius se deosebește cel mai ușor prin laptele alb, portocaliu sau roșu care se revarsă după o leziune.
  • Genul Lactifluus se deosebește cel mai ușor prin laptele alb, mulțimea acestor soiuri fiind piperați.
  • Genul Tricholoma se deosebește întotdeauna printr-o carne fibroasă, adesea oară cu un miros puternic și neplăcut.

Comestibilitate[modificare | modificare sursă]

Russula lepida sin rosea

Numai pentru genurile Russula, Lactarius și Lactifluus contează: Toți bureții fără miros neplăcut sau gust iute sunt comestibili. Chiar și unii din acei iuți ar putea fi mâncați.[9][10]

Russula emetica este otravitoare, Russula rosea sin. Russula lepida are un gust de lemn de cedru sau creion. La gătit dezvoltă un miros de terebentină, făcând fiecare fel de mâncare necomestibil.[11]

Examinați mai întâi mirosul. După acea faceți proba de iuțime care este în mod normal nepericuloasă, căci cantitățile toxice sunt minimale, dacă scuipați proba.[12]

Mai există un burete din acest gen, Russula subnigricans, care a provocat otrăviri fatale. Din păcate este de miros și gust plăcut. Dar din fericire, acesta crește numai în Asia de Est. Până astăzi nu s-a răspândit în Europa. Dar nu se știe dacă sau când s-ar putea întâmpla. De acea evitați Russulaceae cu cuticulă negricioasă.

Cel mai gustus soi acestui gen este Russula virescens = oiță, vinețică pestriță, hubuliță verde.

Confuzii cu alte specii[modificare | modificare sursă]

Culegătorul de ciuperci ar trebui să se țină de delimitările descrise mai sus, și n-ar pății nimic. Totuși se întâmpla în fiecare an intoxicații grave, și chiar mortale, pentru că, în special începători, fac greșeli fatale. Genul Russula ar putea fi confundat sub acest aspect cu: Amanita phalloides, Amanita virosa, Cortinarius largus (otrăvitor),[13] Cortinarius limonius (otrăvitor),[14] Cortinarius rubicundulus (otrăvitor),[15] Cortinarius vitellinopes (necomestibil),[16] Tricholoma equestre (poate să fie letală ca Paxillus involutus),[17] sau Tricoloma groanense (foarte otrăvitoare).[18]

Specii de genul Russula în Europa[modificare | modificare sursă]

  • Russula acrolamellata McNabb (1973)
  • Russula acrifolia Romagn. (1997)
  • Russula adusta (Pers.) Fr. (1838)
  • Russula aeruginea Lindblad ex Fr. (1863)
  • Russula albolutescens McNabb (1973)
  • Russula allochroa McNabb (1973)
  • Russula alutacea (Fr.)
  • Russula anatina Romagn.(1967)
  • Russula anthracina Romagn. (1962)
  • Russula atropurpurea (Krombh.) Britzelm. (1893)
  • Russula atroviridis Buyck (1990)
  • Russula aucklandica McNabb (1973)
  • Russula aurea Pers. (1796)
  • Russula australis McNabb (1973)
  • Russula badia Quél. (1881)
  • Russula brevipes Peck (1879)
  • Russula chloroides (Krombh.) Bres. (1900)
  • Russula claroflava Grove (1888)
  • Russula consobrina (Fr.) Fr. (1838)
  • Russula cremeoochracea McNabb (1973)
  • Russula curtipes' F.H. Møller & Jul. Schäff. (1935)
  • Russula cyanoxantha (Schaeff.) Fr. (1863)
  • Russula decipiens (Singer) Kühner & Romagn. (1985)
  • Russula delica Fr. (1838)
  • Russula drimeia Cooke (1881)
  • Russula emetica (Schaeff.: Fr.) Pers. (1796)
  • Russula erumpens Cleland & Cheel
  • Russula faginea Romagn. (1967)
  • Russula fellea Fr. (1838)
  • Russula foetens Pers. (1796)
  • Russula fragilis (Pers.) Fr. (1838)
  • Russula grata Britzelm. (1898)
  • Russula grisea (Batsch) Fr. (1838)
  • Russula griseobrunnea McNabb (1973)
  • Russula griseostipitata McNabb (1973)
  • Russula griseoviolacea McNabb (1973)
  • Russula griseoviridis McNabb (1973)
  • Russula heterophylla (Fr.) Fr. (1838)
  • Russula incarnata Morgan (1836)
  • Russula inquinata McNabb (1973)
  • Russula insignis Quél. (1888)
  • Russula integra (L.) Fr. (1838)
  • Russula laeta J. Schaeffer (1952)
  • Russula lilacea Quél., Bull. (1876)
  • Russula littoralis Romagn. (1972)
  • Russula macrocystidiata McNabb (1973)
  • Russula maculata Quél. & Roze (1877)
  • Russula medullata Romagn. (1997)
  • Russula miniata McNabb (1973)
  • Russula multicystidiata McNabb (1973)
  • Russula mustelina Fr. (1838)
  • Russula nana Killerm. (1936)
  • Russula nigricans (Bull.) Fr. (1838)
  • Russula nitida (Pers.) Fr. (1838)
  • Russula nobilis Velen. (1920)
  • Russula ochroleuca Pers. (1796)
  • Russula ochrospora Quadr. (1985)
  • Russula olivacea (Schaeff.) Fr. (1838)
  • Russula paludosa (1891) Britzelm. (1891)
  • Russula papakaiensis McNabb (1973)
  • Russula parazurea Jul. Schäff. (1931)
  • Russula pectinata Fr. (1838)
  • Russula pectinatoides Peck (1907)
  • Russula pilocystidiata McNabb (1973)
  • Russula pleurogena Buyck & E. Horak (1999)
  • Russula pseudoareolata McNabb (1973)
  • Russula pudorina McNabb (1973)
  • Russula purpureotincta McNabb (1973)
  • Russula queletii Fr. (1872)
  • Russula rimosa Murrill (1946)
  • Russula rimulosa Pennycook (2003)
  • Russula rosea Pers. (1796)
  • Russula roseopileata McNabb (1973)
  • Russula roseostipitata McNabb (1973)
  • Russula sanguinea (Bull.) Fr. (1838)
  • Russula solitaria McNabb (1973)
  • Russula sororia (Fr.) Romell (1891)
  • Russula subfoetens W.G.Sm. (1873)
  • Russula subvelutina Peck
  • Russula subvinosa McNabb (1973)
  • Russula tawai McNabb (1973)
  • Russula torulosa Bres. (1929)
  • Russula tricholomopsis McNabb (1973)
  • Russula umerensis McNabb (1973)
  • Russula vesca Fr. (1836)
  • Russula vinaceocuticulata McNabb (1973)
  • Russula vinosa Lindblad (1901)
  • Russula violeipes Quél. (1898)
  • Russula virescens (Schaeff.) Fr.
  • Russula viridis Cleland (1933)
  • Russula vivida McNabb (1973)
  • Russula xerampelina (Schaeff.) Fr.

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Helmut Genaust: „Etymologisches Wörterbuch der botanischen Pflanzennamen”, Editura Springer Basel AG, Basel 1996, p. 547-548, ISBN: 978-3-0348-9976-5
  2. ^ Christiaan Hendrik Persoon: „Observationes mycologicae”, Editura Petrum Philippum Wolf, Lipsca 1796, p. 100 pp.
  3. ^ Russula
  4. ^ Mycobank
  5. ^ Index Fungorum
  6. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1976, p. 368-369, ISBN 3-405-11774-7
  7. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1976, p. 366-417, ISBN 3-405-11774-7
  8. ^ [Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1976, p. 17-47, 68-69, ISBN 3-405-11774-7
  9. ^ J. E. și M. Lange: „BLV Bestimmungsbuch - Pilze”, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna Viena 1977, p. 196, ISBN 3-405-11568-2
  10. ^ Luce Höllthaler: „Pilzdelikatessen”, Editura Wilhelm Heyne Verlag, München 1982, p. 77-78, ISBN 3-453-40334-7
  11. ^ Linus Zeitlmayr: „Knaurs Pilzbuch”, Editura Droemer Knaur, München-Zürich 1976, p. 194-196; 202-204, ISBN 3-426-00312-0
  12. ^ [Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1976, p. 17-47, p. 69, ISBN 3-405-11774-7
  13. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 3, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 146-147, ISBN 3-405-12124-8
  14. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 202-203, ISBN 3-405-12081-0
  15. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 3, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 172-173, ISBN 3-405-12124-8
  16. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 3, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 138-139, ISBN 3-405-12124-8
  17. ^ Indice medical
  18. ^ [Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1976, p. 290-291, ISBN 3-405-11774-7

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Bruno Cetto, volumul 1-3, vezi note
  • H. Dörfelt, G. Jetschke: „Wörterbuch der Mycologie”, Editura Spektrum - Akademischer Verlag, Heidelberg-Berlin 2001, ISBN 3-8274-0920-9
  • Ernst Gäumann: „Vergleichende Morphologie der Pilze”, Editura Gustav Fischer, Jena 1926
  • Edmund Michael, Bruno Hennig, Hanns Kreisel: „Handbuch für Pilzfreunde”, vol. 5: „Blätterpilze – Milchlinge und Täublinge”, Editura Fischer, Stuttgart 1983, ISBN 3-437-30350-3.
  • Meinhard Michael Moser: „Röhrlinge und Blätterpilze - Kleine Kryptogamenflora Mitteleuropas” ediția a 5-ea, vol. 2, Editura Gustav Fischer, Stuttgart 1983

Legături externe[modificare | modificare sursă]