Vinețica nobilă

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
(Redirecționat de la Russula nobilis)
Salt la: Navigare, căutare
Russula nobilis sin. Russula mairei
Buchen-Spei-Täubling Russula nobilis.jpg
Vinețica nobilă
Clasificare științifică
Domeniu: Eucariote
Regn: Fungi
Diviziune: Basidiomycota
Clasă: Agaricomycetes
Subclasă: Agaricomycetidae
Ordin: Russulales
Familie: Russulaceae
Gen: Russula
Specie: R. nobilis
Nume binomial
Russula nobilis
Velen. (1920)
Sinonime
  • Russula fageticola Melzer (1927)
  • Russula mairei Singer (1929)

Russula nobilis, sin. Russula mairei sau Russula fageticola, denumită în popor vinețica nobilă, este o specie de ciuperci otrăvitoare a încrengăturii Basidiomycota din familia Russulaceae și genul Russula care coabitează, fiind un simbiont micoriza (formează micorize pe rădăcinile arborilor). Ea se poate găsi în România și Basarabia solitară sau în grupuri mai mici, pe sol uscat și preferat calcaros, în Păduri de foioase și de păduri mixte preferat sub fagi, dar nu sub conifere, de la câmpie la munte, din iulie până în octombrie.[1][2]

Istoric[modificare | modificare sursă]

J. Velenovský

Pentru multe decenii, această ciupercă n-a fost identificata diferită de vinețica focului respectiv declarată numai variație a ei.

Russula nobilis în purpuriu

Ciuperca a fost descrisă pentru prima oară ca specie proprie de către micologul ceh Josef Velenovský (1858-1949) în volumul 1 al lucrării sale České Houby ca Russula nobilis de abia în anul 1920.[3]

Apoi, în 1927, compatriotul lui Velenovský, micologul Václav Melzer (1878-1968), i-a dat denumirea Russula fageticola , iar micologul american Cyrus Longworth Lundell (1907-1994) a aprobat-o în 1956.[4]

În anul 1929, Rolf Singer (1906-1994), una dintre cele mai influente și productive personalități în micologia secolului al 20-lea, a denumit această ciupercă Russula mairei în onoarea botanistului și micologului francez René Maire (1878-1949),[5] nume binomial până la sfârșitul secolului al XX-lea. Atunci s-a preluat din nou denumirea Russula nobilis a lui Velenovský, actuală până în momentul de față (2016).

Descriere[modificare | modificare sursă]

Rusula nobilis decolorată
  • Pălăria: Ea are un diametru de 4-9 cm, este inițial bombată ca apoi treptat să fie plată, deseori adâncită, cu marginea netedă, în vârstă uneori ceva striată, întâi răsfrântă spre picior, apoi complet întinsă. Cuticula este netedă, catifelată și ușor lipicioasă, prezentând culori de la purpuriu la roșu aprins, uneori alb pătată, în tinerețe adesea oară rimată cu un rapăn albicios, înălbind la bătrânețe câteodată în centru. Ea poate fi îndepărtată până la jumătate. La umezeală, după ploaie poate să se decoloreze albui. Coloritul cărnii imediat sub cuticulă este roșiatic.
  • Lamelele: Ele sunt la început foarte dese și fragile, repede bombate și bifurcate precum ușor aderente la picior, fiind de culoare albă, uneori cu un reflex albăstrui. Sporii albi sunt rotunjori până elipsoidali, mai mici și mai ascuțit-reticulari și verucoși decât Russula emetica. Ei au o mărime de 7-9 x 6-6,5 microni.
  • Piciorul: El are o lungime de 3-7 cm și o grosime de 1-1,3 cm, este cilindric, câteodată puțin îngroșat la bază, plin, foarte consistent și fragil, deseori cu aspect slab zgrunțuros. Piciorul nu poartă manșetă și este de culoare albă, la bază deseori gri.
  • Carnea: Ea este albă, sub cuticulă roșie, tânără foarte compactă și tare, la maturitate fragilă, cu un miros fructuos, un pic ca de miere uscată sau nuci de cocos și gust extrem de iute.[1][2]

Buretele se decolorează cu hidroxid de potasiu imediat palid galben-maroniu, cu sulfat de fier (II) gr-roșiatic până galben-maroniu și cu tinctură de Guaiacum după zece secunde albastru închis.[1]

Toxicitate[modificare | modificare sursă]

R. emetica
R. silvicola

Toxicologia acestei ciuperci otrăvitoare nu se poate descrie exact, fiind cuprinsă sub termenul sindrom resinoidian. Nu este posibil de a detoxifica-o prin fierbere, uscare sau sărare cum se poate citi câteodată. Foarte periculos este consumul crud pentru a dovedi de exemplu cuiva suportarea iuțimii. Dacă consumat în doze mai mari (iuțimea se pierde ceva în timpul preparării), simptomele s-ar arata foarte repede, deja un sfert de oră după consum, prin slăbiciune, anxietate, amețeală care sunt atât de puternice, încât statul în picioare devine imposibil, urmat de stări de greață și vărsături, probleme acute și severe la nivel gastrointestinal cu crampe și diaree. Pentru a atenua tulburările se recomandă băut de lapte rece și comprese calde la nivelul abdomenului. Adesea oară se prezentă dificultăți respiratorii care sunt periculoase pentru bolnavi de plămâni.[6][7]

Acest burete nu este atât de otrăvitor ca vinețica focului. Chiar dacă s-ar pierde unul într-o ciulama de ciuperci, o otrăvire n-ar fi de așteptat.[8]

Confuzii[modificare | modificare sursă]

Vinețica nobilă se poate confunda cu alte soiuri otrăvitoare ca de exemplu cu Russula emetica,[9] Russula grisescens[10] și Russula silvicola sin. Russula silvestris[11] sau cu Russula luteotacta,[12] Russula mesospora sin. Russula intermedia,[13] Russula persicina,[14] Russula pseudointegra,[15] Russula rhodopus[16] respectiv Russula sanguinea.[11]

De asemenea, Russula nobilis poate fi confundată cu specii comestibile cum sunt Russula aurea, Russula decipiens,[17] Russula decolorans,[18] Russula integra,[19] Russula lepida sin. Russula rosacea,[20] Russula paludosa,[21] Russula vesca (se decolorează cu sulfat de fier portocaliu-roșu) [22] sau Russula xerampelina.[23]

Pentru genul Russula (ca și pentru soiurile Lactarius și Lactifluus) contează: Toți bureții fără miros neplăcut precum gust iute sau neconvenabil sunt comestibili. Chiar și unii din acei iuți ar putea fi mâncați. Totuși, dacă proba făcută este iute, nu o înghițiți, ci scuipați-o![24]

Ciuperci asemănătoare[modificare | modificare sursă]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ a b c Rose Marie și Sabine Maria Dähncke: „700 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau - Stuttgart 1979 și 1980, p. 511, ISBN 3-85502-0450
  2. ^ a b J. E. și M. Lange: „BLV Bestimmungsbuch - Pilze”, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna Viena 1977, p. 202-203, ISBN 3-405-11568-2
  3. ^ Josef Velenovský: „České Houby”, vol. 1, Editura V. Praze, Praga 1920, p. 138
  4. ^ Index fungorum
  5. ^ Singer: Russula mairei
  6. ^ Adam Joseph Kunkel: „Handbuch der Toxikologie”, vol. 1, Editura Gustav Fischer, Jena 1901, p. 1054
  7. ^ P. Esser: „Die Giftpflanzen Deutschlands”, Editura Springer Fachmedien, Braunschweig 1910, p. 6, ISBN 978-3-663-19900-7
  8. ^ 123-Pilze
  9. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 414-415, ISBN 3-405-12081-0
  10. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 3, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 352-353, ISBN 3-405-12124-8
  11. ^ a b Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1976, p. 390-391, ISBN 3-405-11774-7
  12. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 3, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 352-353, ISBN 3-405-12124-8
  13. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 3, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 344-345, ISBN 3-405-12124-8
  14. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 3, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 340-341, ISBN 3-405-12124-8
  15. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 3, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 360-361, ISBN 3-405-12124-8
  16. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 3, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 358-359, ISBN 3-405-12124-8
  17. ^ Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 4, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1983, p. 398-399, ISBN 88-85013-25-2
  18. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1976, p. 376-377, ISBN 3-405-11774-7
  19. ^ Linus Zeitlmayr: „Knaurs Pilzbuch”, Editura Droemer Knaur, München-Zürich 1976, pp. 197, 198, 200, ISBN 3-426-00312-0
  20. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1976, p. 396-397, ISBN 3-405-11774-7
  21. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1976, p. 378-379, ISBN 3-405-11774-7
  22. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1976, p. 404-405, ISBN 3-405-11774-7
  23. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 412-413, ISBN 3-405-12081-0
  24. ^ J. E. și M. Lange: „BLV Bestimmungsbuch - Pilze”, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna Viena 1977, p. 196, ISBN 3-405-11568-2

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Bruno Cetto, vol. 1-4 (vezi sus)
  • Rose Marie și Sabine Maria Dähncke: „Pilze”, Editura Silva, Zürich 1986
  • Jean-Louis Lamaison & Jean-Marie Polese: „Der große Pilzatlas“, Editura Tandem Verlag GmbH, Potsdam 2012, ISBN 978-3-8427-0483-1
  • Gustav Lindau, Eberhard Ulbrich: „Die höheren Pilze, Basidiomycetes, mit Ausschluss der Brand- und Rostpilze”, Editura J. Springer, Berlin 1928
  • Hans E. Laux: „Der große Pilzführer, Editura Kosmos, Halberstadt 2001, ISBN 978-3-440-14530-2

Legături externe[modificare | modificare sursă]