Pâinișoara oilor

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
(Redirecționat de la Russula rosea)
Salt la: Navigare, căutare
Russula rosea
2011-05-14 Russula lepida 146790 146793 combined.jpg
Pâinișoara oilor
Clasificare științifică
Domeniu: Eucariote
Regn: Fungi
Diviziune: Basidiomycota
Clasă: Agaricomycetes
Ordin: Russulales
Familie: Russulaceae
Gen: Russula
Specie: R. rosea
Nume binomial
Russula rosea
Pers. (1796)
Sinonime
  • Russula lepida Fr. (1836)
  • Russula rosacea Pers. ex Gray
  • Russula incarnata Quél. (1882)

Russula rosea, sin. Russula lepida sau Russula rosacea, denumită în popor pâinișoara oilor, este o specie de ciuperci comestibile de basidiomycete din familia Russulaceae și de genul Russula care coabitează, fiind un simbiont micoriza (formează micorize pe rădăcinile arborilor). Ea se poate găsi în România și Basarabia oriunde în păduri de foioase, acolo în special sub mesteceni și fagi precum în cele de conifere sub pini, de la câmpie la munte, din iunie până în octombrie.[1][2]

Istoric[modificare | modificare sursă]

Russula lepida-Cooke.jpg

Această ciupercă a fost descrisă pentru prima dată de Christian Hendrik Persoon în volumul 1 al lucrării sale Observationes mycologicae din 1796 ca Russula rosea.[3] Buretele a apărut în continuare sub o mulțime de denumiri care au fost schimbate chiar de același autor, caracterizând-o adesea oară și ca variație. Numele binomial actual este acela a lui Persoon. S-au ținut numai puțini alți sinonimi ca de exemplu Russula rosacea, nume dat de Samuel Frederick Gray în cartea sa A natural arrangement of British plants din 1821,[4] Russula lepida descrisă de Elias Magnus Fries în opera sa Anteckningar öfver de i Sverige växande ätliga Svampar[5] sau Russula incarnata a lui Lucien Quélet (1882).[6][7]

R. rosea, lamele și picior

Descriere[modificare | modificare sursă]

  • Pălăria: Ea este de mărime medie pentru ciuperci plin dezvoltate cu un diametru de aproximativ 5-14 cm, inițial semisferică cu marginea răsfrântă spre picior, apoi boltită, în sfârșit plată și regulată cu margini atunci lobate, dar nu este adâncită la centru. Cuticula este netedă, uscată și catifelată, prezintă culori de la roșu-aprins la roz-închis, în tonalități câteodată mai vii în centru. Are zone decolorate, diferite ca întindere, albe, rareori totalmente albicioase. Cuticula nu se poate îndepărta deloc.
  • Lamelele: Ele sunt foarte dese, fragile și sfărâmicioase, deseori bifurcate, nu prea înalte și ușor aderente la picior, rotunjite obtuz la margine precum îngustate spre tijă. Coloritul este pentru mult timp alb, devenind crem-deschis la bătrânețe. Spori sunt rotunjori, fin reticulari precum de culoarea unui crem palid. Ei au o mărime de 8-9 x 7-8 microni.
  • Piciorul: El are o înălțime de 4-10 cm și o lățime de 1,2-3,7 cm, fiind cilindric, cărnos, tare și plin, foarte consistent și fragil, fără manșetă, deseori cu aspect zgrunțuros și îngroșat la bază. El este de obicei alb, dar poate fi colorat și cu cărămiziu sau rozaliu.
  • Carnea: Ea este densă și foarte compactă, câteodată chiar granuloasă, cu miros de fructe și cu gust amărui. Buretele cules sub pin este în plus rășinos. Carnea este în permanență albă, necolorându-se la contact cu aerul.[1][2]

Buretele se decolorează cu sulfat de fier într-un ocru-roz palid.[8]

Confuzii[modificare | modificare sursă]

Russula amarissima

Russula rosea ar putea fi confundată între altele cu soiurile comestibile Russula aurea, Russula decipiens,[9] Russula decolorans,[10] Russula flava,[11] Russula integra,[12] Russula lepida sin. Russula rosacea,[13] Russula mustelina,[2] Russula paludosa,[14] Russula vesca[15] sau Russula xerampelina.[16]

Dar de asemenea soiul poate fi confundat cu specii iute sau otrăvitoare ca Russula emetica (cea mai toxică),[17] Russula luteotacta,[18] Russula mesospora sin. Russula intermedia,[19] Russula persicina,[20] Russula pseudointegra,[21] Russula rhodopus[22] respectiv Russula sanguinea.[23] Russula.badia sin. Russula friesii este necomestibilă din cauza mirosului (miroase ca o cutie de țigări după cedru), dar și gustul este neplăcut.[2]

Pâinișoara oilor este adesea oară confundată cu Russula amarissima sin. Russula lepida var. amara[24] care este necomestibilă din cauza mirosului (miroase ca o cutie de țigări după cedru), dar și gustului extrem de amar. Ea se dezvoltă pe soluri calcaroase precum sărace în elemente nutritive numai sub fagi.[25]

Pentru genul Russula (ca și pentru soiurile Lactarius și Lactifluus) contează: Toți bureții fără miros neplăcut precum gust iute sau neconvenabil sunt comestibili. Chiar și unii din acei iuți ar putea fi mâncați.[26][27]

Specii asemănătoare[modificare | modificare sursă]

Valorificare[modificare | modificare sursă]

Pâinișoara oilor se găsește foarte des. Deși comestibilitatea este uneori pusă sub semnul întrebării din cauza gustului amărui și rășinos, acea este dovedită și ciuperca poate fi mâncată fără îndoială. Înafara preparării împreună cu alți bureți, de exemplu într-o ciulama, se potrivesc prăjiți cu slănină sau ca papricaș de ciuperci iute cu ardei roșii[28] serviți cu mămăligă. Nu culegeți bureți acestui soi care se dezvoltă sub pini. Ei sunt rășinoși.[1]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ a b c Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1976, p. 396-397, ISBN 3-405-11774-7
  2. ^ a b c d Linus Zeitlmayr: „Knaurs Pilzbuch”, Editura Droemer Knaur, München-Zürich 1976, p. 202-204, ISBN 3-426-00312-0
  3. ^ C. H. Persoon: „Observationes mycologicae”, vol. 1, Editura Peter Phillipp Wolf, Leipzig 1796, p. 100
  4. ^ Samuel Frederick Gray: „The Natural Arrangement of British Plants”, vol. 1, Editura Baldwin, Cradock and Joy, Londra 1821, p. 618
  5. ^ Elias Magnus Fries: „Anteckningar öfver de i Sverige växande ätliga Svampar, Editura Palmblad, Sebell & C., Uppsala 1836, p. 50
  6. ^ Index fungorum
  7. ^ Mykobank
  8. ^ Rose Marie și Sabine Maria Dähncke: „700 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau - Stuttgart 1979 și 1980, p. 506, ISBN 3-85502-0450
  9. ^ Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 4, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1983, p. 398-399, ISBN 88-85013-25-2
  10. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1976, p. 376-377, ISBN 3-405-11774-7
  11. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 3, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 324-325, ISBN 3-405-12124-8
  12. ^ Linus Zeitlmayr: „Knaurs Pilzbuch”, Editura Droemer Knaur, München-Zürich 1976, pp. 197, 198, 200, ISBN 3-426-00312-0
  13. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1976, p. 396-397, ISBN 3-405-11774-7
  14. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1976, p. 378-379, ISBN 3-405-11774-7
  15. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1976, p. 404-405, ISBN 3-405-11774-7
  16. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 412-413, ISBN 3-405-12081-0
  17. ^ Linus Zeitlmayr: „Knaurs Pilzbuch”, Editura Droemer Knaur, München-Zürich 1976, p. 194-196, ISBN 3-426-00312-0
  18. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 3, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 352-353, ISBN 3-405-12124-8
  19. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 3, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 344-345, ISBN 3-405-12124-8
  20. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 3, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 340-341, ISBN 3-405-12124-8
  21. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 3, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 360-361, ISBN 3-405-12124-8
  22. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 3, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 358-359, ISBN 3-405-12124-8
  23. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1976, p. 390-391, ISBN 3-405-11774-7
  24. ^ Index fungorum 2
  25. ^ G. J. Krieglsteiner, A. Gminder, W. Winterhoff: „Die Großpilze Baden-Württembergs”, vol. 2, Editura Eugen Ulmer, Stuttgart 2000, p. 493, ISBN 3-8001-3531-0
  26. ^ J. E. și M. Lange: „BLV Bestimmungsbuch - Pilze”, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna Viena 1977, p. 196, ISBN 3-405-11568-2
  27. ^ Luce Höllthaler: „Pilzdelikatessen”, Editura Wilhelm Heyne Verlag, München 1982, p. 77-78, ISBN 3-453-40334-7
  28. ^ Fritz-Martin Engel, Fred Timber: „Pilze, kennen – sammeln – kochen”, Editura Südwest Verlag, 1969 München, p. 132, 135, 141

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Bruno Cetto, vol. 1-4 (vezi sus)
  • Rose Marie și Sabine Maria Dähncke: „Pilze”, Editura Silva, Zürich 1986
  • Jean-Louis Lamaison & Jean-Marie Polese: „Der große Pilzatlas“, Editura Tandem Verlag GmbH, Potsdam 2012, ISBN 978-3-8427-0483-1
  • J. E. și M. Lange: „BLV Bestimmungsbuch - Pilze”, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna Viena 1977, p. 116, ISBN 3-405-11568-2
  • Hans E. Laux: „Der große Pilzführer, Editura Kosmos, Halberstadt 2001, ISBN 978-3-440-14530-2
  • Gustav Lindau, Eberhard Ulbrich: „Die höheren Pilze, Basidiomycetes, mit Ausschluss der Brand- und Rostpilze”, Editura J. Springer, Berlin 1928

Legături externe[modificare | modificare sursă]