Agaricus

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Agaricus
2010-08-07 Agaricus campestris cropped.jpg
Ciupercă de bălegar
Clasificare științifică
Domeniu: Eucariote
Regn: Fungi
Diviziune: Basidiomycota
Clasă: Agaricomycetes
Ordin: Agaricales
Familie: Agaricaceae
Gen: Agaricus
L. (1753)[1]
Specia tip
Agaricus campestris
L.
Sinonime
  • Agaricus trib. Psalliota Fr. (1821)
  • Psalliota (Fr.) P.Kumm. (1871)
  • Psalliota (L.) Gillet (1874)

Agaricus sin. Psalliota este un gen de ciuperci al încrengăturii Basidiomycota în ordinul Agaricales din familia Agaricaceae. Tipul de specie este Agaricus campestris (ciuperca de bălegar). În întreaga lume există mai mult de 200 de soiuri, iar în Europa se găsesc aproximativ 60 de specii. Acolo bureții sunt aproape cu toții comestibili, cu excepția lui Agaricus placomyces (ciuperca bibilicilor)[2] și Agaricus xanthodermus[3] (ciuperca albă),[4] care nu sunt foarte grav otrăvitori sau cu necomestibilul Agaricus bernardii.[5] Din Agaricus campestris a fost cultivat apoi produsul industrial Agaricus bisporus, global cel mai consumat Agaricus, cunoscut și sub denumirea de Champignon de Paris.

Istoric[modificare | modificare sursă]

Carl von Linné

În anul 1753, renumitul om de știință suedez Carl von Linné a circumscris inițial în lucrarea sa Species plantarum un mare gen de ciuperci sub numele Agaricus.[6] Micologul german Paul Kummer l-a redenumit, în dependență de Elias Magnus Fries, în cartea sa Der Führer in die Pilzkunde din anul 1871 în Psalliota.[7]

Toate celelalte denumiri ca Amanita Dill. ex Boehm. (1760), Fungus Tourn. ex Adans. (1763), Hypophyllum Paulet (1793), Myces Paulet (1808) sau Pratella (Pers.) ex Gray (1821) pot fi neglijate.[1]

În combinație cu schimbul denumirilor de soiuri ai genului Agaricus în Psalliota de către Claude Casimir Gillet (1806-1896) în primul volum al operei sale Les Hyménomycètes, ou, Description de tous les champignons (fungi), qui croissent en France, [8] această taxonomie a jucat un rol important în anii 80 și 90 al secolului a XX-lea, când mulți micologi au schimbat numele Agaricus în Psalliota, între ei și micologul italian Bruno Cetto.[9]

Între timp, genul duce din nou vechia desemnare a lui Linné.

Filogenetică[modificare | modificare sursă]

Acest mare gen este momentan împărțit în șapte secții (precum mai multe subsecții), care sunt:

  • Agaricus ca de exemplu Agaricus campestris sau Agaricus lividonitidus[10] dar și Agaricus bisporus
  • Arvenses, ca de exemplu Agaricus arvensis, Agaricus augustus sau Agaricus silvicola[11]
  • Chitonioides, ca de exemplu deja numitul Agaricus bernardii sau Agaricus brunnescens[12]
  • Duploannulatae sau Hortenses (cu inel dublu), ca de exemplu Agaricus bitorquis sau Agaricus vaporensis[13][14]
  • Minores (foarte mici), ca de exemplu Agaricus dulcidulus, Agaricus luteomaculatus sau Agaricus semotus Fries[15]
  • Sanguinoletti (Spissicaulis), ca de exemplu Agaricus lanipes, Agaricus silvaticus sau Agaricus spissicaulis,[16]
  • Xanthodermatei, ca de exemplu Agaricus phaeolepidotus, Agaricus placomyces sau Agaricus xanthodermus, bureți otrăvitori, în baza piciorului galbeni[17]

Pentru lista completă a speciilor de gen Agaricus vezi sub rubrica Legături externe nr. 2.

Descriere[modificare | modificare sursă]

Agaricus, dezvoltare

În ciuda mulțimii de specii reprezentate de acest gen, bureții au câteva însușiri comune: Ei sunt eterogeni, de formă pileată (adică, cu pălărie și lamele). Cuticula pălăriei este netedă, adesea oară solzoasă sau cu fulgi datorit restului de văl parțial. Din aceeași pricină piciorul poartă la mijloc mereu un inel deseori bătător la ochi, simplu sau dublu. Tija albă sau albuie este întotdeauna conectată central cu pălăria. Lamelele sunt lungi, aglomerate, strâmte și libere, la început de culorit gri deschis sau roz, trecând apoi la brun-purpuriu, brun-negricios sau negru-violet în bătrânețe. Carnea este, cu excepția secției Minores, compactă, cărnoasă, pe măsura avansării în vârstă moale.[18]

În detaliu::[19][20][21][22][23]

  • Pălăria: Ea are un diametru de 3-20 cm, la Agaricus augustus sin. Agaricus perrarus până la 35 cm, fiind inițial convexă, semisferică, cu margine răsfrântă către interior, aplatizând destul de repede și devenind la bătrânețe aproape plană. Coloritul cuticulei diferă între alb, brun-roșiatic și maro.
  • Piciorul: El are o înălțime de 5-15 (20) cm, o lățime de 1-4 cm și este aproape cilindric, deseori ușor umflat, sfârșind uneori într-un bulb fără volvă. Deasupra, inelului este în multe cazuri neted, iar dedesubt, către bază, scămos, mătăsos-solzos. Tija este de culoare albă care uneori se îngălbenește sau înroșește ușor cu vârsta. Ciuperci galbene în bază sunt otrăvitoare.
  • Carnea: Ea este în mod general albă care se decolorează la soiurile cu miros de anason sau migdale în galben, la alte specii se înroșește.
  • Sporii: Ei sunt netezi, rotunjori până elipsoidali cu o dimensiune cuprinsă între 5,7–10 × 3,5–7 microni. Culoarea lor este mereu închisă: de la brun-purpuriu, spre brun-negricios până la negru-violet.
Soiurile neotrăvitoare și gustoase sunt ușor de diferențiat: Toate speciile care înroșesc, având un miros plăcut precum acele care îngălbenesc, emițând o mireasmă de anason sau migdale, sunt comestibile.[24]

Ingrediente[modificare | modificare sursă]

Șampinion alb
Șampinion brun
Agaricus subrufescens

Aceste ciuperci au un conținut de apă de 91%, în timp ce conținutul de grăsime se află sub 1%, acel de proteine la 3%, iar cantitatea de zahăr la 0,8%. Ele sunt cu drept considerate sărace în calorii: 100 g conțin numai 19 kcal. De asemenea, ele conțin aminoacizi esențiali, vitaminele B, C, D, E, K, biotină precum mineralele potasiu, fier fosfor și zinc. Aceste indicații reprezintă valori medii care se referă la bureții cultivați, disponibili în comerț. Pentru bureții sălbatici contează însă valori asemănătoare.[25][26]

Cultivare[modificare | modificare sursă]

Agaricus bisporus este cel mai important burete comestibil cultivat în întreaga lume. El a fost crescut pentru prima dată la Paris de Olivier de Serres (1539-1619) pe vremea regelui Ludovic al XIII-lea al Franței. Au urmat Agaricus bitorquis, care efectuează carne mai tare precum șampinionul brun, derivat din Agaricus silvaticus.[27][28] Agaricus subrufescens sin. Agaricus blazei este un șampinion cultivat în Orientul Îndepărtat și America de Sud datorită proprietăților medicinale vestite, ce i se atribuie din vechi timpuri, între altele împotriva cancerului. El se folosește în medicina alternativă.[29] Dar dovezi științifice lipsesc până astăzi.[30]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ a b Index fungorum
  2. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 3, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 74-55, ISBN 3-405-12124-8
  3. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 3, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 72-73, ISBN 3-405-12124-8
  4. ^ Agaricus_xanthodermus
  5. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 3, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 60-61, ISBN 3-405-12124-8
  6. ^ Carolus Linnaeus: „Species plantarum”, vol. 2, Editura Laurentius Salvius, Holmiae 1753, p. 1171-1176
  7. ^ Der Führer in die Pilzkunde: Anleitung zum methodischen, leichten und sicheren Bestimmen der in Deutschland vorkommenden Pilze mit Ausnahme der Schimmel- und allzu winzigen Schleim- und Kern-Pilzchen” (Ghid pentru știința micologiei, fără ciupercuțe de mucegai și prea mici mucoase și nucleici), cu 80 de ilustrații litografice, Editura E. Luppe, Zerbst 1871, p. 72
  8. ^ Claude Casimir Gillet: „Les Hyménomycètes, ou, Description de tous les champignons (fungi), qui croissent en France”, Editura Ch. Thomas, Alençon 1874, p. 139
  9. ^ Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 4, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1983, p. 684, ISBN 88-85013-25-2
  10. ^ Secția Agaricus
  11. ^ Secția Arvenses
  12. ^ Secția Chitonioides
  13. ^ Rolf Singer: „Diagnoses Fungorum Novorum Agaricalium”, Jurnalul Sydowia, vol. 2, Editura F. Berger, Hörn (Austria de Jos) 1948, p. 26–42
  14. ^ Secția Agaricus
  15. ^ Secția Minores
  16. ^ Secția Sanguinoletti
  17. ^ Secția Xanthodermatei
  18. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1976, p. 38-39, ISBN 3-405-11774-7
  19. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1976, p. 34-40, 50-51, 160-173 ISBN 3-405-11774-7
  20. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 64-85, ISBN 3-405-12081-0
  21. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 3, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 56-75, ISBN 3-405-12124-8
  22. ^ Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 4, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1983, p. 46-59, ISBN 88-85013-25-2
  23. ^ Linus Zeitlmayr: „Knaurs Pilzbuch”, Editura Droemer Knaur, München-Zürich 1976, p. 119-125, ISBN 3-426-00312-0
  24. ^ Comestibilitate
  25. ^ Vitamine și minerale
  26. ^ Informații nutriționale
  27. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1976, p. 34-40, 164-165, ISBN 3-405-11774-7
  28. ^ Ewald Gerhardt: „BLV-Bestimmungsbuch Pilze”. Editura Weltbild, Augsburg 2003, p. 54, ISBN 3-8289-1673-2
  29. ^ Pro Vitas Pharma
  30. ^ Jurnal lunar pentru farmaciști

Legături externe[modificare | modificare sursă]