Amanita

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Amanita
Amanita caesarea.JPG
Amanita caesarea (Burete domnesc)
Clasificare științifică
Domeniu: Eukaryota
Regn: fungi
Diviziune: Basidiomycota
Clasă: Agaricomycetes
Subclasă: Agaricomycetidae
Ordin: Agaricales
Subordin: Pluteoïde
Familie: Amanitaceae
Gen: Amanita
Pers. (1794)
Specia tip
Amanita muscaria
(L.) Lam. (1783)
Diversitate
ca.600 de specii

Amanita este un mare gen de ciuperci cu gobal aproximativ 600 de specii și variații, în Europa mai mult de 100, din familia Amanitaceae. Unele sunt otrăvitoare, din care fac parte Amanita phalloides, Amanita virosa, Amanita verna sau Amanita muscaria, altele comestibile și gustoase, ca de exemplu Amanita crocea, Amanita rubescens, Amanita vaginata precum faimoasa Amanita caesarea (burete domnesc).[1] Ciupercile cresc în România, Basarabia și Bucovina de Nord din (mai) iunie până în octombrie în păduri foioase și de conifere, preferat pe soluri calcaroase, unele și pe teren nisipos, prin pășuni, tufișuri, livezi precum în parcuri.

Descriere[modificare | modificare sursă]

Evoluția unei A. phalloides
Stipe-margine.png
A. verna tânără

Ordinul Agaricales este de diversificare foarte veche (între 178 și 139 milioane de ani), începând din timpul perioadei geologice în Jurasic în diferență de exemplu cu genul Boletus (între 44 și 34 milioane de ani).[2]

Aceste specii au cu toate un velum universale (văl universal), o membrană subțire care le învelește la începutul evoluției lor, extinzându-se de la vârful pălăriei la capătul inferior al piciorului precum un velum partiale (văl parțial) care acoperă numai părțile purtătoare de spori, astfel încât se întinde de la de marginea pălăriei la capătul superior al tijei. Scurt timp mai târziu, membranele se rup, lăsând urme de fulgi pe pălărie, un guler în jurul tijei și o rămășiță în formă de săculeț la bază, numită volva (vagin).[3]

  • Pălăria: Ea este în general, de mărime medie pentru ciuperci plin dezvoltate, cu un diametru de aproximativ 4-15 cm și este amenajată central peste picior. Culorile diferă de la alb, galben, verde roz până la maro. Marginea ei este niciodată ondulată și câteodată aceasta poate fi zimțată. Pălărie și picior sunt de obicei ușor separabile. Pălăriile amanitelor poartă cu toate fulgi albi mai mult sau mai puțin pronunțați, rest al velum universale.
  • Lamelele: Ele sunt la cei mai mulți bureți acestui gen aglomerate, bulboase de culoare albă, schimbând adesea oară la bătrânețe spre gălbui la galben, verzui sau roz. Trama (micologie) lamelelor este bilaterală. Pulberea sporilor este albă, foarte rar verzuie. Sporii sunt în mare parte elipsoizi până sferici, netezi, și incolori. Mulțimea lor sunt amiloidoze (colorându-se cu un reactiv de iod). Unul din cei mai cunoscuți bureți neamiloidozi, comestibil și bun la gust, este Amanita argentea.[4]
  • Piciorul: El este în mod general alb, rar galben sau maroniu, sfârșind într-un bulb învelit de un săculeț, rest al vălului universal. Înapoi rămâne la fructele mature o manșetă netedă sau dungată în jurul mijlocului tijei organismelor care lipsește la amanitaceele dungate (din cauza zimțuirilor de pe marginea pălăriei) din grupul Amanitopsis, ca de exemplu A. argentea, A. battarrae, A. crocea, A. submembranacea, A. umbrinolutea precum de tip Volvariella. Genul Lepiota are de asemenea un bulb, dar fără volva (de exemplu parasolul).
  • Carnea: Ea este și rămâne mereu albă sau slab roz, fiind fragedă și nefibroasă. Gustul nu est iute, acru sau amar ci plăcut, mirosul adesea oară de ciuperci sau neutral.[5][6][7][8]

Toxicitate[modificare | modificare sursă]

Amanitele otrăvitoare mențin cel puțin zece toxine diferite. Cea mai cunoscută dintre ele este muscarina care este non-letală. Mult mai periculoase, fiindcă cu efect mortal sunt celelalte, ca de exemplu falloidinele (între ele faloidina, falacidina și falisina), amanitinele α, β, γ, δ, ε precum aminopectidele, deținute de sorți tare otrăvitoare, mai departe virotaxinele care sunt compuse din șapte aminoacizi, peptide ciclice, toxice ce apar în A. phalloides, A.verna și A. virosa. În acțiunea lor, ele aseamănă faloidinei. Astfel conțin cele trei amanatide numite mai sus în material proaspăt aproximativ 20 până la 60 de miligrame falotoxine la 100 de grame masă fungidă. Din păcate aproape toate ciupercile acestui gen sunt de gust delicios sau cel puțin nu neplăcut. Astfel o probă n-ar avea rost, în plus ar fi extrem de periculoasă.[9][10] Important mai este de menționat că nici o amanită poate fi consumată crudă.

Diferențiere (selecție)[modificare | modificare sursă]

Dupa cum se poate vedea, majoritatea ciupercilor de genul Amanita sunt comestibile. Dar riscul de confuzie este mare. Din aceasta cauză Amanita citrina, Amanita eliae și Amanita excelsa au fost puse în rubrica ciupercilor necomestibile. Doar experți ar trebui să colecteze acești bureți.

Mycomorphbox Deadly.png


Tox Caution affix.svg
Mycomorphbox Poison.png
  • Amanita necomestibilă
  • Amanita citrina (prea periculos)[7]
  • Amanita eliae (prea periculos)[11]
  • Amanita excelsa[8]
  • Amanita junquillea (prea periculos)[12]


Unknown toxicity icon.png
  • Amanita de valoare necunoscută
  • Amanita aspera[11]
  • Amanita codinae[13]
  • Amanita lepiotoides[11]
  • Amanita schreiri[13]
  • Amanita valens[13]
  • Amanita valida[13]
  • Amanita vittadini[7]
  • Squamanita cettiana[13]
Mycomorphbox Choice.png

Galerie de imagini[modificare | modificare sursă]

Amanita pe timbrii[modificare | modificare sursă]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Bureți domnești
  2. ^ Bryn Dentinger: „Molecular phylogenetics of porcini mushrooms (Boletus section Boletus)”, în: Molecular Phylogenetics and Evolution, vol. 57, nr. 3,‎ Londra 2010, p. 1276–1292
  3. ^ Heinrich Dörfelt, Gottfried Jetschke (Ed.): „Wörterbuch der Mykologie”, Editura Spektrum, Heidelberg 2001, p. 336-338, ISBN 3-8274-0920-9
  4. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1976, p. 123, ISBN 3-405-11774-7
  5. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1976, p. 123, ISBN 3-405-11774-7
  6. ^ Linus Zeitlmayr: „Knaurs Pilzbuch”, Editura Droemer Knaur, München-Zürich 1976, p. 51
  7. ^ a b c d e f g h i j k l m n o p q r Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1976, p. 89-123, ISBN 3-405-11774-7
  8. ^ a b J. E. și M. Lange: „BLV Bestimmungsbuch - Pilze”, Editura BLV Verlagsgesellschaft, Münchenj, Berna Viena 1977, p. 116-126, ISBN 3-405-11568-2
  9. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1976, p. 58-78, ISBN 3-405-11774-7
  10. ^ Karl și Gretl Kronberger: „Das farbige Pilzbuch”, Editura H. G. Gachet & Co., Langen 1976, p. 14-18, ISBN 3-8068-0215-7
  11. ^ a b c d e f g h i j Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 9-31, ISBN 3-405-12081-0
  12. ^ a b c Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 4, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1983, p. 462-499, ISBN 88-85013-25-2
  13. ^ a b c d e f Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 3, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 426-439, ISBN 3-405-12124-8
  14. ^ Linus Zeitlmayr: „Knaurs Pilzbuch”, Editura Droemer Knaur, München-Zürich 1976, p. 117

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Bruno Cetto, volumele 1-4 (vezi sus)
  • Csaba Locsmándi, Gizella Vasas: „Ghidul culegătorului de ciuperci”, Editura Casa, Cluj-Napoca 2013, ISBN 9786068527147, 192 p.
  • Bruno Cetto, toate volumele, vezi note
  • H. Clémençon: „Pilze im Wandel der Jahreszeiten”, vol. 1 și 2, Editura Éditions Piantanida, Lausanne 1981
  • Axel Meixner: „Chemische Farbreaktionen von Pilzen”, Editura J. Cramer, Lehre 1975
  • Rose Marie și Sabine Maria Dähncke: „Pilze”, Editura Silva, Zürich 1986
  • Gustav Lindau, Eberhard Ulbrich: „Die höheren Pilze, Basidiomycetes, mit Ausschluss der Brand- und Rostpilze”, Editura J. Springer, Berlin 1928
  • Meinhard Moser: „Kleine Kryptogamenflora der Pilze - Partea a.: „ Höhere Phycomyceten und Ascomyceten”. Partea b: „Kleine Kryptogamenflora de Helmut Gams” Editura G. Fischer, Jena 1950

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Materiale media legate de Amanita la Wikimedia Commons