Sari la conținut

Cabinet (guvernământ)

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
(Redirecționat de la Guvernământ)
Masa Cabinetului guvernului britanic.

Un cabinet în guvernare este un grup de persoane cu sarcina constituțională sau legală de a conduce o țară sau un stat sau de a consilia un șef de stat, de obicei din ramura executivă. Membrii săi sunt cunoscuți sub numele de miniștri și secretari și sunt adesea numiți fie de șefii de stat, fie de guvern.[1]

Cabinetele sunt organul responsabil pentru gestionarea zilnică a guvernului și pentru răspunsul la evenimente bruște, în timp ce ramura legislativă și ramura judiciară funcționează într-un ritm măsurat, în sesiuni, conform unor proceduri îndelungate. Funcția unui cabinet variază: în unele țări este un organism colegial de decizie cu responsabilitate colectivă, în timp ce în altele acesta poate funcționa fie ca un organism pur consultativ, fie ca o instituție care asistă la decizia unui șef de stat sau șef al guvernului.

În unele țări, în special în cele care utilizează un sistem parlamentar (de exemplu, Regatul Unit), cabinetul decide colectiv direcția guvernului, în special în ceea ce privește legislația adoptată de parlament. În țările cu sistem prezidențial (de exemplu, Statele Unite), cabinetul nu funcționează ca o influență legislativă colectivă, ci este un consiliu consultativ oficial al șefului guvernului. În acest fel, președintele obține opinii și sfaturi cu privire la deciziile viitoare.

În țările cu sistem semiprezidențial (de exemplu, România), cabinetul funcționează într-un cadru dual de autoritate executivă, împărțit între președinte și prim-ministru. Guvernul este responsabil în principal în fața parlamentului, dar poate fi influențat politic atât de șeful statului, cât și de majoritatea parlamentară care îl susține. Cabinetul este un actor executiv intermediar, aflat între legitimitatea parlamentară și influența prezidențială, cu rolul de a implementa programul de guvernare aprobat de parlament, însă direcția politică poate fi influențată de președinte, în special în domenii precum politica externă, securitatea națională și apărarea.

Din punct de vedere juridic, varianta Westminster a unui sistem parlamentar și sistemul prezidențial, cabinetul „sfatuiește” șeful statului: diferența este că, într-un sistem parlamentar, monarhul, viceregele sau președintele ceremonial va urma aproape întotdeauna acest sfat, în timp ce, într-un sistem prezidențial, un președinte care este și șef de guvern și lider politic se poate abate de la sfatul cabinetului dacă nu este de acord cu acesta. În sistemul semi-prezidențial, cabinetul este un organ executiv cu competențe reale de guvernare, care împarte autoritatea executivă cu președintele ales direct. În funcție de contextul politic, deciziile cabinetului pot fi coordonate, negociate sau contestate de președinte.

Cabinetele și miniștrii sunt de obicei responsabili de pregătirea propunerilor legislative în cadrul ministerelor înainte de a fi transmise parlamentului. Funcționarii din cabinet administrează ramurile executive și agențiile guvernamentale. Astfel, adesea, majoritatea legislației noi provine de fapt de la cabinet și ministerele sale.

Terminologie

[modificare | modificare sursă]

Termenul provine din italianul „gabinetto”, care își are originea în latinescul „capanna”, folosit în secolul al XVI-lea pentru a desemna un dulap sau o cameră mică. De aici provine, în anii 1600, cuvântul englezesc „cabinet” sau „cabinett”, folosit pentru a desemna o cameră mică, în special în casele nobilimii sau regalității. În această perioadă, utilizarea termenului „cabinet” asociat cu consiliile mici a apărut atât în Anglia, cât și în alte locuri precum Franța și Italia. De exemplu, Francis Bacon a folosit termenul „Cabanet Counselles” în 1607.[2]

În majoritatea guvernelor, membrii cabinetului primesc titlul de „ministru” și fiecare deține un portofoliu diferit de atribuții guvernamentale („Ministrul Afacerilor Externe”, „Ministrul Sănătății” etc.). În câteva guverne, cum ar fi Mexic, Filipine, Regatul Unit, Țările de Jos și SUA, titlul de „secretar” este folosit și pentru unii membri ai cabinetului („Secretar al Educației” sau „Secretar de Stat pentru X” în Regatul Unit). În multe țări (de exemplu, Germania, Luxemburg, Franța, Spania, România etc.), un secretar (de stat) este un membru al cabinetului cu un rang inferior celui de ministru. În Finlanda, un secretar de stat este un funcționar de carieră care deservește ministrul.

Uniunea Europeană este o uniune supranațională care folosește o convenție diferită: Comisia Europeană se referă la cabinetul său executiv ca la un „colegiu”, iar înalții săi funcționari publici sunt denumiți „comisari”, în timp ce un „cabinet al Comisiei Europene” este biroul personal al unui comisar european. Deși aproape toate țările au o instituție care este în mod clar un cabinet, numele acestei instituții variază. În multe țări (cum ar fi Irlanda, Suedia și Vietnam), termenul „guvern” se referă la corpul miniștrilor executivi; organele de stat, în sens mai larg, au o altă denumire. Altele, cum ar fi Spania, Polonia și Cuba, se referă la cabinetul lor ca la un consiliu de miniștri sau la un consiliu de stat similar. Unele zone vorbitoare de limbă germană folosesc termenul „senat” (cum ar fi Senatul de la Berlin) pentru cabinetul lor, mai degrabă decât sensul mai comun de cameră superioară legislativă. Cu toate acestea, foarte multe țări își numesc pur și simplu cabinet (cum ar fi Israel, Statele Unite, Venezuela și Singapore).

Selectarea membrilor

[modificare | modificare sursă]

În sistemele prezidențiale, membrii cabinetului sunt aleși de președinte și pot fi, de asemenea, confirmați de una sau ambele camere ale legislativului (în cazul SUA, Senatul este cel care confirmă membrii cu majoritate simplă).

În funcție de țară, membrii cabinetului trebuie, nu trebuie sau pot fi membri ai parlamentului. Următoarele sunt exemple ale acestei variații:

Unele țări cu sistem prezidențial impun restricții privind cine este eligibil pentru nominalizarea în cabinet, pe baza rezultatelor electorale. De exemplu, în Filipine, candidații care au pierdut în orice alegeri din țară nu pot fi numiți în funcții de cabinet în termen de un (1) an de la alegerile respective.[3]

Candidatul la funcția de prim-ministru selectează miniștrii individuali care vor fi propuși parlamentului, care poate accepta sau respinge componența propusă a cabinetului. Spre deosebire de un sistem prezidențial, cabinetul într-un sistem parlamentar nu trebuie doar să fie confirmat, ci să se bucure și de încrederea continuă a parlamentului: un parlament poate adopta o moțiune de neîncredere pentru a înlătura un guvern sau miniștri individuali.

În unele țări precum Statele Unite ale Americii, procurorii generali fac parte și ei din cabinet, în timp ce în multe altele acest lucru este strict interzis, deoarece procurorii generali sunt considerați parte a ramurii judiciare a guvernului. În schimb, există un ministru al justiției, separat de procurorul general. În plus, în Suedia, Finlanda și Estonia, cabinetul include un cancelar al justiției, un funcționar public care acționează ca și consilier juridic al cabinetului.

În sistemele multipartite, formarea unui guvern poate necesita sprijinul mai multor partide. Astfel, se formează un guvern de coaliție. Cooperarea continuă între partidele politice participante este necesară pentru ca cabinetul să își păstreze încrederea parlamentului. Pentru aceasta, se negociază o platformă guvernamentală, pentru ca partidele participante să se conformeze și să își susțină cabinetul. Cu toate acestea, acest lucru nu este întotdeauna reușit: partidele componente ale coaliției sau membrii parlamentului pot vota în continuare împotriva guvernului, iar cabinetul se poate destrăma din cauza unui dezacord intern sau poate fi demis printr-o moțiune de neîncredere.

Originea cabinetelor

[modificare | modificare sursă]
Regina Victoria convocând primul său Consiliu Privat în ziua urcării sale pe tron, în 1837.

Un consiliu de consilieri ai unui șef de stat a fost o caracteristică comună a guvernării de-a lungul istoriei și în întreaga lume. În Egiptul Antic, preoții îi asistau pe faraoni în sarcinile administrative. În Sparta, Gerousia, sau consiliul bătrânilor, se întrunea în mod normal cu cei doi regi pentru a delibera asupra legii sau pentru a judeca cazuri. Imperiul Maurya sub împăratul Așoka era condus de un consiliu regal. În Rusia Kieveană, prințul era obligat să accepte sfatul și să primească aprobarea dumei, sau a consiliului, care era compusă din boieri sau nobilime. Un cerc interior format din câțiva membri ai dumei forma un cabinet pentru a participa și a-l consilia pe prinț în mod constant. Ruinele Chichen Itza și Mayapan din civilizația mayașă sugerează că autoritatea politică era deținută de un consiliu suprem format din lorzi de elită. În Imperiul Songhai din Africa, guvernul central era compus din cei mai importanți funcționari ai consiliului imperial. În timpul dinastiei Qing, cel mai înalt organ decizional era Consiliul Deliberativ.

[4][5][6][7][8][9][10]

În Regatul Unit și în coloniile sale, cabinetele au început ca subgrupuri mai mici ale Consiliului Privat al Angliei. Dicționarul Oxford English îi atribuie lui Francis Bacon în Eseurile sale (1605), meritul de a fi folosit pentru prima dată termenul „consiliu de cabinet” (engleză cabinet council), unde este descris ca un obiect străin, pe care îl dezaprobă: „Pentru care inconveniente, doctrina Italiei și practica Franței, în vremea unor regi, au introdus consilii de cabinet; un remediu mai rău decât boala.”[11][12] Carol I al Angliei a început un consiliu de cabinet formal de la urcarea sa pe tron în 1625 deoarece „consiliul privat” nu era destul de privat.[13][11]

Funcții

[modificare | modificare sursă]

Fiecare stat la nivel legislativ atribuie anumite funcții Cabinetului de Miniștri. În același timp, este posibil să se identifice principalele funcții inerente întregului organism executiv superior, această reglementare a relațiilor în domeniile:

  • politica externă;
  • politica internă;
  • securitatea națională;
  • apărarea națională și politica militară;
  • politica economică;
  • politica socială.

Sistemul comunist

[modificare | modificare sursă]

Statele comuniste pot fi conduse de facto de către Birou politic (Politbiro), cum ar fi Birou Politic al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. Acesta este un organ al Partidului Comunist și nu un organ de stat, dar, datorită unei guvernări unice, statul și cabinetul său (de exemplu Guvernul Uniunii Sovietice) sunt, în practică, subordonate Biroului Politic. Din punct de vedere tehnic, un Birou Politic este supravegheat și membrii săi aleși de Comitetul Central, însă în practică era adesea invers: membri puternici ai Biroului Politic ar asigura sprijinul lor în cadrul Comitetului Central prin patronaj. În China, puterea politică a fost mai mult centralizată într-o comisie permanentă a Politburo.

Note

[modificare | modificare sursă]
  1. ↑ „Cabinet | Political Definition, Government, Function, & Facts | Britannica”. www.britannica.com (în engleză). . Accesat în .
  2. ↑ Creighton, Mandell; Winsor, Justin; Gardiner, Samuel Rawson; Poole, Reginald Lane; Edwards, Sir John Goronwy (). The English Historical Review (în engleză). Oxford University Press.
  3. ↑ „THE 1987 CONSTITUTION OF THE REPUBLIC OF THE PHILIPPINES – ARTICLE IX”. Official Gazette (Philippines). Accesat în .
  4. ↑ Middleton, John, ed. (). World Monarchies and Dynasties: Volume 1–3. Routledge. p. 214. ISBN 978-0-7656-8050-1. Accesat în .
  5. ↑ Roberts, J. M.; Westad, Odd Arne (). The History of the World (ed. 6th). New York, NY: Oxford University Press. p. 302. ISBN 978-0-19-993676-2. Accesat în .
  6. ↑ Wren, Melvin C.; Stults, Taylor (). The Course of Russian History (ed. 5th). Eugene, Oregon: Wipf & Stock. p. 37. ISBN 978-1-60608-371-0. Accesat în .
  7. ↑ Sharer, Robert J.; Traxler, Loa P. (). The Ancient Maya (ed. 6th). Stanford, California: Stanford University Press. p. 580. ISBN 0-8047-4816-0. Accesat în .
  8. ↑ Currey, James (). Ki-Zerbo, Joseph; Niane, Djibril Tamsir, ed. General History of Africa: IV Africa from the Twelfth to the Sixteenth Century (ed. Abridged). Berkeley, California: University of California Press. p. 81. ISBN 0-520-06699-5. Accesat în .
  9. ↑ Rawski (). „2. The Qing empire during the Qianlong reign”. În Millward, James A.; Dunnell, Ruth W.; Elliott, Mark C.; Forêt, Philippe. New Qing Imperial History: The making of Inner Asian empire at Qing Chengde. New York, NY: RoutledgeCurzon. ISBN 978-0-415-51118-6. Accesat în .
  10. ↑ Kennell, Nigel M. (). Spartans: A New History. Wiley-Blackwell. ISBN 978-1-4051-2999-2. Accesat în .
  11. 1 2 Oxford English Dictionary: Cabinet
  12. ↑ „Of Counsel” (în engleză). Collection at Bartleby.com. .
  13. ↑ UK | UK Politics | Clarke targets 'sofa-style' Blair. BBC News (2007-03-27). Retrieved on 2013-08-24.
Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Cabinet_(guvernământ)&oldid=17698117