Bătălia de la Nicopole

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Bătălia de la Nicopole
Parte a Războaiele otomane din Europa
Nicopol final battle 1398.jpg
Bătălia de la Nicopole de Jean Froissart, 1398
Informații generale
Perioadă 25 septembrie 1396
Loc Nicopole, Bulgaria
Rezultat victorie otomană decisivă
Combatanți
 Imperiul Otoman
Grb Lazarevic.png Cnezatul Serbiei
 Regatul Franței,
Flag of the Sovereign Military Order of Malta.svg Cavalerii Ospitalieri,
Coat of Arms of Hungary.svg Regatul Ungariei,
 Republica Veneția,
Coa Romania Country Wallachia History 2 (14th century).svg Țara Românească,
contingente ale principilor germani din Sfântul Imperiu Roman,
nobili din Polonia, Boemia și Navarra
Conducători
Imperiul Otoman Baiazid I,
Grb Lazarevic.png Ștefan Lazarevici
Coat of Arms of Hungary.svg Sigismund de Luxemburg,
Regatul Franței Filip de Artois, conte d'Eu#,
Regatul Franței Jean Le Maingre#,
Regatul Franței Ioan Neînfricatul#,
Regatul Franței Enguerrand de Coucy#,
Regatul Franței Jean de Vienne†,
Regatul Franței Jean de Carrouges†,
Coa Romania Country Wallachia History 2 (14th century).svg Mircea cel Bătrân,
Ștefan al II-lea Lacković,
Vuk Branković
Efective
Puternic dezbătute, însă estimate credibil la aproximativ 12 000-15 000. Vedeți și secțiunea Efective. Puternic dezbătute, însă estimate credibil la aproximativ 7 500-16 000. Vedeți și secțiunea Efective.
Pierderi
aproximativ 35 000 aproximativ 20 000

Bătălia de la Nicopole (în limbile bulgară: Битка при Никопол, Bitka pri Nikopol; turcă: Niğbolu Savașı, maghiară: Nikápolyi Csata) a avut loc pe 25 septembrie 1396, între o armată aliată francovalahomaghiară și Imperiul Otoman, lângă fortăreața dunăreană Nicopole (Nikopol, Bulgaria). De multe ori, această bătălie mai este numită și cruciada de la Nicopole, deoarece are numeroase caracteristici ale „cruciadelorEvului Mediu. Unele surse consideră că bătălia a fost purtată pe 28 septembrie.

Contextul istoric[modificare | modificare sursă]

În cursul secolului al XIV au avut loc mai multe cruciade minore inițiate de diferiți regi sau aristocrați. Astfel, avusese loc o cruciadă împotriva Tunisiei în 1390 și în epocă era în continuă desfășurare cruciada nordică de-a lungul coastei baltice. După victoria din bătălia de la Kosovo din 1389, otomanii cuceriseră cea mai mare parte a Balcanilor, reducând teritoriul Imperiului Bizantin la regiunea din imedita vecinătate a orașului Constantinopol, care avea să fie cucerit în cele din urmă în 1453.

În 1393, țarul bulgar Ivan Șișman pierduse cetatea Nicopole – capitala sa temporară – în mâinile otomanilor, iar fratele lui, Ivan Stratismir, mai stăpânea încă Vidinul, dar statutul său politic era acela de vasal al turcilor. Frontiera dintre islam și creștinism se mutase încet spre nord spre Ungaria și Țara Românească. Regatul Ungariei era acum direct amenințată de expansionismul turcilor otomani. În plus, orașul-stat Veneția își simțea amenințată influența în Marea Adriatică.

În 1394, Papa Bonifaciu al IX-lea a proclamat organizarea unei noi cruciade împotriva turcilor, deși în acel moment schisma occidentală împărțise papalitatea în două între scaunele papale de la Avignon respectiv Roma, iar vremurile în care Sfântul Părinte avea o autoritate de necontestat erau de mult apuse. În acele timpuri, Anglia și Franța se aflau într-o perioadă de acalmie a războiului de 100 de ani, iar Richard al II-lea al Angliei și Charles al VI-lea al Franței și-au manifestat disponibilitatea pentru finanțarea în comun a unei noi cruciade. Francezii au purtat negocieri încă din 1393 cu Sigismund, regele Ungariei, pentru declanșarea unei cruciade comune.

Pregătirile de luptă[modificare | modificare sursă]

Planul cerea ca John de Gaunt, Louis de Orleans și Filip de Burgundia să plece încă din 1395, iar ca regii Charles și Richard să-i urmeze un an mai târziu. La începutul anului 1396, acest plan a fost abandonat. În schimb, Ioan de Nevers a organizat și condus o forță de aporximativ 10 000 de burgunzi, în special cavaleriști, și 1000 de englezi. Lor li s-au mai adăugat cam 6000 de oameni din Palatinat, Bavaria și Nürnberg. Sigismund comanda o forță mult mai mare de aproximativ 60 000 de oameni. Francezii au plecat din Montbéliard în aprilie 1396 și au ajuns la Viena în cursul lunilor mai și iunie, iar la Buda în iulie.

Deși era ortodox, domnul Țării Românești Mircea cel Bătrân, s-a alăturat de asemenea cu un corp de oaste la expediția cruciată. La fel ca și în cazul Ungariei, Țara Românească se afla în acel moment la granița dintre creștinism și islamism. Mircea cel Bătrân și soldații săi erau familiarizați deja cu stratagemele otomanilor, muntenii reușind să-l înfrângă pe sultanul Baiazid I în bătăliile de pe râul Argeș, de la Rovine și în cele pentru controlul Țării Cărvunei (1395).

Johann Schiltberger, un cruciat bavarez luat prizonier de turci la Nicopole, a descris în memoriile sale bătălia. El amintește de neînțelegerile ivite între conducătorii cruciaților cu privire la tactica de urmat: cea occidentală a cruciaților, cu grosul trupelor format din soldați ai cavaleriei grele, și cea a lui Mircea, care îi ceruse lui Sigismund ca mai înainte de bătătlie să i se permită să execute o misiune de recunoaștere pentru evaluarea pozițiilor otomane și pentru alegerea tacticii potrivite. Sigismund a fost de acord cu domnul valah, iar după ce cavaleria ușoară munteană și-a îndeplinit misiunea, Mircea cel Bătrân cerut să i se dea comanda asupra întregii aripi drepte cruciate, care să execute atacul din deschiderea bătăliei. Sigismund a fost imediat de acord, dar propunearea lui Mircea a fost respinsă vehement de Jean de Nevers și alți cavaleri occidentali, care nu au fost de acord cu vreo schimbare a tacticilor tradiționale vestice. În plus, se pare că Jean de Nevers dorea să i se acorde onoarea primului atac, dat fiind faptul că venise de la o mare depărtare și în plus cheltuise mulți bani pentru această expediție.

Jean de Nevers a preluat comanda forțelor reunite, (cam 100 000 de luptători), și apornit în marș spre Nicopole. Regiunea străbătută de armata cruciată a fost prădată, iar orașul Rahova a fost luat cu asalt și jefuit, iar locuitorii săi uciși sau luați prizonieri.

Asediul Nicopolelui[modificare | modificare sursă]

Nicopole era un oraș bine fortificat și bine aprovizionat, iar cruciații nu aduseseră cu ei mașini de asediu pentru a cuceri cetatea. Cruciații au rămas în zonă, așteptând forțele otomane trimise pentru despresurarea Nicopolelui. Sultanul Baiazid I era ocupat de asedierea Constantinopolului, dar și-a mobilizat armatele și a mărșăluit spre Nicopole. Aliatul otomanilor, despotul Stefan Lazarević al Serbiei, s-a alăturat pe drum suzeranului său și, pe 24 septembrie, cei aproximativ 104 000 de soldați ai sultanului au ajuns în fața Nicopolelui. Este foarte probabil ca efectivele celor două armate să fi fost mai mici, dar în mod sigur erau aproximativ egale. Baiazid I avea avantajul de a primi informații despre mișcările trupelor cruciate de la Gian Galeazzo Visconti.

Bătălia[modificare | modificare sursă]

Harta Bătăliei

În ziua de 25 septembrie, ambele armate s-au pregătit pentu bătălie. Înainte de bătălie, prizonierii luați de cruciați la Rahova au fost executați de francezi dintr-un motiv necunoscut. Francezii și englezii formau avangarda, iar Sigismund și-a împărțit trupele în trei: el comanda centrul, transilvănenii formau aripa dreaptă, iar muntenii conduși de Mircea cel Bătrân formau aripa stângă. Baiazid și-a dispus liniile cu avangarda cavaleriei protejată de o zonă de țepușe, urmată de unitățile principale de arcași și de ieniceri, iar corpul principal de oaste otoman și sârbii se ascundeau în spatele dealurilor, la ceva distanță de prima linie.

Cavaleriștii francezi îmbrăcați în armuri grele au atacat spre primele linii otomane, dar au fost nevoiți să descalece în fața liniei de țepușe. Aici au început să smulgă țepușele din pământ, în acest timp aflându-se sub tirul arcașilor turci. După ce au fost îndepărtate țepușele, cavalerii descălecați au trebuit să facă față atacului infanteriei de elită otomană – ienicerii. Francezii, superiori la capitolul armuri, au respins atacul infanteriei turce, căreia i-au provocat pierderi de aproximativ 10 000 de oameni. Francezii au atacat și cavaleria turcă și au avut din nou succes, ucigând cam 5000 de turci. Deși nu erau călare, cavalerii francezi au pornit urmărirea otomanilor care fugeau pe deal. În momentul în care au ajuns pe vârful dealului, francezii obosiți au descoperit grosul armatelor otomane, care așteptau să contraatace. În faza următoare a luptei, francezii au fost înfrânți clar. Amiralul Franței Jean de Vienne a fost ucis, în ciuda vitejiei de care a dat dovadă în timpul în care a apărat stindardul de luptă al francezilor. Jean de Nevers, Enguerrand al VII-lea de Coucy și mareșalul Jean Le Maingre, au fost luați prizonieri.

Executarea prizonierilor cruciați ca răzbunare pentru uciderea prizonierilor turci de la Rahova

Între timp, caii fără călăreți s-au reîntors în tabăra cruciată. Sigismund a atacat ca să-i sprijine pe cavalerii francezi și a dat piept cu forțele principale ale lui Baiazid pe creasta dealului. Rezultatul luptei a fost indecis până în momentul în care au sosit trupele sârbești. Sigismund a fost convins de apropiații săi să se retragă. Armata lui Hermann II of Cilli i-a ajutat pe Sigismund și cei din preajma sa să ajungă pe o corabie venețiană.

Sigismund a spus despre francezi: "Dacă m-ar fi ascultat! Aveam destui oameni să luptăm cu dușmanii noștri." În aceeași după-amiază târziu, Stefan Lazarević a condus atacul aripii stângi otomane și a încercuit trupele lui Sigismund rămase fără apărare. Târziu, în aceeași seară, s-a ajuns la o înțelegere și armata lui Sigismund s-a predat.

Urmări[modificare | modificare sursă]

Pe 26 septembrie, Baiazid a ordonat ca 3000 de prizonieri șă fie uciși drept represalii pentru uciderea prizonierilor turci din Rahova de către cruciații francezi. În plus, sultanul a fost foarte furios pentru că pierduse cam 35 000 de oameni, în special în primele faze ale bătăliei. Cruciații care au reușit să scape s-au reîntros acasă, mulți dintre ei sărăcind pe drum. Sigismund a reușit să scape cu un număr de colaboratori apropiați fugind cu o corabie pe Dunăre, Marea Neagră, Marea Egee și Marea Mediterană. Sigismund i-a suspectat pe munteni de trădare. Charles al VI-lea a fost informat în ziua de Crăciun de înfrângerea suferită de cruciați.

Cavalerii din Europa Occidentală și-au pierdut în scurtă vreme intereseul pentru cruciade. Luptele aveau să mai continue în Spania și în Marea Mediterană, împotriva păgânilor din Europa de Nord, dar Occidentul nu a mai lansat alte expediții militare de amploare după această înfrângere. Anglia și Franța au reluat după puțină vreme luptele lor. Țara Românească a continuat lupta antiotomană, reușind să oprească expediția turcilor de anul următor, ca și pe cea din 1400. Înfrângerea sultanului Baiazid de către Timur Lenk (Tamerlan) la Ankara în vara anului 1402 a deschis o perioadă de anarhie în timpul căreia Mircea cel Bătrân a preluat inițiativa și a organizat împreună cu ungurii o campanie antiotomană.

O dată cu restabilirea conducerii centralizate în Imperiul Otoman, ofensiva lor în Europa a fost reluată. Ungurii și polonezii au fost înfrânți în 1444 la Varna, iar în 1453 otomanii au cucerit Constantinopolul, iar în 1460 întreaga Moree, punând astfel capăt rezistenței grecilor în Balcani. În fața șirului de victorii otomane, occidentul nu a mai opus o altă mișcare de amploarea cruciadelor până în timpul Renașterii.

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Aziz S. Atiya, The Crusades in the Later Middle Ages. New York, 1965.
  • Aziz S. Atiya, The Crusade of Nicopolis. New York, 1978.
  • Norman Housley, Documents on the Later Crusades, 1274–1580. New York, 1996.
  • Jonathan Riley-Smith, The Oxford History of the Crusades. Oxford, 1995.
  • Jurnalul lui Johann Schiltberger Fragment disponibil on line
  • File ale istoriei militare românești, vol.I, Editura militară, București.