Bătălia de la Rovine

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Parte din Campania lui Baiazid împotriva Ungariei și Țării Românești
Localizare
Dată: 17 mai 1395 (sau 10 octombrie 1394)
Loc: Rovine (în Oltenia pe Argeș sau in Ialomita)
Rezultat: Victorie tactică română (valahă)
Pierderi grele de ambele părți
Casus belli: Cucerirea și supunerea Moldovei
Schimbări teritoriale: {{{teritoriu}}}
Combatanți
Țara Românească Imperiul Otoman
Comandanți
MirceatheElder.jpg Bayezid I by Cristofano dell'Altissimo.jpg
Mircea cel Bătrân
Baiazid I
Forțe participante
Pierderi
{{{victime1}}} {{{victime2}}}
{{{note}}}

Bătălia de la Rovine a fost una dintre cele mai importante bătălii din istoria Țării Românești și a avut loc în data 17 mai 1395.

Cadrul istoric[modificare | modificare sursă]

Unii istorici considera ca bătălia de la Rovine a avut loc pe teritoriul Craiovei de astăzi, printre aceștia se numără și Nicolae Iorga, Bogdan Petriceicu-Hasdeu, Alexandru D. Xenopol.[necesită citare] După moartea neașteptată a sultanului otoman Murad I pe câmpul de luptă de la Câmpia Mierlei (1389), fiul lui cel mare, Baiazid Ildîrîm, l-a urmat la tron. Imperiul lăsat de Murad I s-a dovedit repede fragil. Sub conducerea emirului din Karaman, principii anatolieni au profitat de evenimentele din Balcani și au pornit ofensiva împotriva otomanilor. Drept răspuns Baiazid a strâns armata la Bursa, a recucerit teritoriile pierdute și a anexat emiratele din vestul Anatoliei.[1]

În primăvara anului 1390 Ioan al VII-lea Paleologul, susținut de Baiazid, l-a detronat pe împăratul bizantin Ioan al V-lea. Deși autoritatea lui Ioan al VII-lea părea bine stabilită, Manuel al II-lea, fiul bătrânului împărat, a intervenit în septembrie 1390 alungându-l pe uzurpator.[2]

Ioan al V-lea și-a încheiat domnia ca vasal otoman în timp ce fiul său era ținut ostatic la curtea sultanului. După moartea împăratului (1391), Manuel a evadat de sub supravegherea lui Baiazid și a fost încoronat împărat la Constantinopol, rămânând totuși un vasal obligat la plata unui tribut și constrâns la serviciu militar.[3]

În acest timp otomanii își întăreau dominația în Balcani, cucerindu-i pe conducătorii locali sau atrăgându-i prin timâr-uri - pământ oferit în schimbul serviciului militar. Însă situația nu le era favorabilă pretutindeni. Regatul Ungar a întreprins câteva acțiuni de mică anvergură la granițele cu Bulgaria, Serbia și Bosnia,[4] iar Mircea cel Bătrân, voievod al Țării Românești ocupă în 1389 întreg teritoriul aflat între Dunăre și Marea Neagră, numit în titulatura sa Podunavia și mai târziu Dobrogea, de la numele lui Dobrotici cel mai vechi stăpânitor al acestui teritoriu cunoscut de turci. Ca răspuns la ofensiva otomană în Dobrogea din 1391 sub comanda lui Firuz bei, în iarna 1393/1394 Mircea a devastat cuibul de achingii de la Karînovasî.[5]

În 1391, cetele prădalnice ale lui Firuz bei reușiseră să supună Țaratul de Vidin fără luptă. Perioada următoare este caracterizată prin infiltrări ale cetelor otomane în Bulgaria țarului Șișman. Acesta este deposedat de cetăți pe rând, totul culminând cu luarea Nicopolelui prin vicleșug. Silistra a fost ferită de o soartă asemănătoare datorită vigilenței ostașilor munteni. Între timp, îngrijorat de situația din Balcani, Sigismund de Luxemburg atacă Serbia și îi învinge pe turci și pe sârbii aflați sub ascultarea lui Ștefan Lazarevici. În 1393, aflând că Șișman se aliase cu Sigismund al Ungariei, Baiazid a întreprins o campanie în Bulgaria, cucerind și prădând orașul Târnovo, luând ca robi aproape toată populația sa creștină și transformând țaratul lui Șișman – el însuși capturat – în pașalâc. În aceeași vreme este cucerită și Silistra. Așadar Balcanii, cu pozițiile strategice de la Dunăre și dinspre Serbia vasală, încăpuseră pe mâna otomanilor. Pericolul campaniilor de cucerire a Țării Românești și a posesiunilor ungare dinspre Serbia era tot mai iminent[6].

Acțiunile lui Mircea în spațiul balcanic, cât și relațiile acestuia cu regele Ungariei și cu emirii anatolieni – care primejdiuiau poziția otomană încă nesigură pe teritoriul european – l-au făcut pe Baiazid să întreprindă o expediție personală de cucerire a Țării Românești, în primăvara lui 1395[7].

Pentru a-și spori posibilitățile de acțiune, la 7 martie 1395 Mircea cel Bătrân și regele Sigismund de Luxemburg au încheiat la Brașov un tratat de cooperare militară antiotomană.

Confruntarea[modificare | modificare sursă]

Unul dintre vasalii lui Baiazid, prinţul sârb Marko Kralevici, căzut la Rovine

Cronicile nu oferă prea multe informații istorice cu privire la desfășurarea bătăliei[8]. Laonic Chalcohondil scrie că după ce a dus populația în munți, Mircea a hărțuit oastea sultanului de la Dunăre până când otomanii și-au așezat tabăra[9]. După cronicile turcești lupta s-a dat pe râul Argeș, cu pierderi mari de ambele părți. În timpul nopții cadavrele soldaților otomani au fost aruncate în râu, lăsând impresia ca oastea otomană era încă întreagă. Văzând câmpul de luptă, Mircea s-a retras.[10] Cronica bizantino-bulgară relatează un alt deznodământ: văzând râul însângerat de mulțimea cadavrelor Baiazid s-a înspăimântat și a fugit[11].


Victoria alianței valaho-ungare nu a fost una decisivă, Mircea cel Bătrân fiind nevoit să se refugieze în Transilvania[12] și să recunoască suzeranitatea otomană.[13]

Datare[modificare | modificare sursă]

În 1876 istoricul ceh Konstantin Jireček propunea pentru bătălia de la Rovine data de 10 octombrie 1394[14] după o mențiune găsită în cronicile sârbești publicate de Pavel Jozef Šafárik în 1851[15].

Cu un an mai târziu, Hasdeu observa că data morții unuia dintre vasalii lui Baiazid căzuți la Rovine, Constantin Dragaș, este pomenită într-un document contemporan, un ustav[16] de la mânastirea Hilandar, și astfel stabilea data bătăliei la 17 mai 1395. Observația lui Hasdeu a fost susținută de bizantinologul român Constantin Litzica în 1901, care pe baza unui alt document contemporan emis de mânastirea Petra din Constantinopol confirma data morții lui Dragaș în primăvara lui 1395[17].

În 1928 istoricul sârb Đorđe Spasojević Radojičić a aratăt că data de 10 octombrie apare în cele mai recente cronici sârbești aparținând unei aceleiași tradiții privind lupta de la Rovine și este așadar o interpolare târzie. De asemenea a susținut data de 17 mai cu argumentele lui Hasdeu și Litzica[18]. Argumentul său a fost adoptat, cu puține excepții[19], atât de istoriografia internațională[20], dar mai recent și de unii istorici români[21].

Alți istorici români au considerat ambele mărturii autentice, pomenind astfel două bătălii: cea de la Rovine, la 10 octombrie 1394 și o a doua la 17 mai 1395[22].

Referințe[modificare | modificare sursă]

În datarea luptei de la Rovine trebuie să se țină cont de un fapt foarte important. Turcii otomani au întreprins toate campaniile numai primăvara și vara.[necesită citare] Acest fapt era condiționat de două aspecte foarte importante.

  1. Clima în Evul Mediu era mai rece[necesită citare] astfel încât pe teritoriul României primele zăpezi începeau uneori din lunile octombrie și noiembrie.[necesită citare]
  2. Turcii otomani erau o populație ce locuia pe un teritoriu cu o climă mediteraneeană și submediteraneeană, obișnuiți mai mult cu verile călduroase decât cu iernile geroase și cu multă zăpadă. Mai mult, vestimentația otomană era formată în general din țesături subțiri specifice Asiei Mici, nu din blănuri pe care le puteau obține, la prețuri destul de mari, de la negustorii din Asia Centrală sau Europa Nordică.

Lupta de la Rovine a avut loc ca urmare a primei campanii de mare anvergură întreprinsă de turcii otomani la nord de Dunăre, campanie pe care nu o puteau începe în nici un caz în pragul iernii.

Așadar, lupta de la Rovine între oastea română condusă de Mircea cel Bătrân și cea otomană condusă de sultanul Baiazid, a avut loc în primăvara anului 1395, cel mai sigur în ziua de 17 mai.

Moștenire[modificare | modificare sursă]

O descriere epică a bătăliei apare în Scrisoarea a III-a de Mihai Eminescu.

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Vatin, pp. 41-42; Setton, p. 341.
  2. ^ Reinert, p. 272; Vatin, p. 42; Mureșan, pp. 177-178; Djurić, p. 10
  3. ^ Vatin, pp. 42-43; Mureșan, p. 178; Brezeanu, p. 319.
  4. ^ Vatin, pp. 43-44; Mureșan, p. 179; Ćirković, pp. 85-86.
  5. ^ Mureșan, p. 179.
  6. ^ Panaitescu, p. 294-295.
  7. ^ Constantiniu, p. 89.
  8. ^ Mureșan, p. 186
  9. ^ Mureșan, pp. 186-187; Diță, 17 mai, p. 52
  10. ^ Mureșan, p. 187; Diță, 17 mai, p. 56
  11. ^ Diță, 17 mai, p. 51
  12. ^ A History of the Roumanians. http://books.google.co.jp/books?id=-tI3AAAAIAAJ&pg=PA33&lpg=PA33&dq=rovine+mircea+battle+result+tribute+vassal&source=bl&ots=94j3zTiw-c&sig=0x702v5JbP2xbAZ3LqTM6VzzueQ&hl=en&sa=X&ei=anCPUKSOEIfMmgXv3YDoCQ&redir_esc=y#v=onepage&q=rovine%20mircea%20battle%20result%20tribute%20vassal&f=false. 
  13. ^ The Routledge Companion to Medieval Warfare. http://books.google.co.jp/books?id=1C54r8GgrUIC&pg=PA177&dq=Rovine+Wallachia&lr=&ie=ISO-8859-1&redir_esc=y#v=onepage&q=Rovine%20Wallachia&f=false. 
  14. ^ Jireček, p. 353
  15. ^ Diță, 17 mai, p. 42
  16. ^ regulament monahal
  17. ^ Diță, 17 mai, pp. 42-43
  18. ^ Diță, 17 mai, pp. 43, 162-163
  19. ^ Inalcik, p. 250
  20. ^ Mihailo Dinić; Ostrogorski p. 437; Setton p. 341; Sugar p. 22; Ćirković p. 86; Bradbury p. 177; Vatin, p. 45; Djurić, p. 40
  21. ^ Al. V. Diță, D. I. Mureșan
  22. ^ Papacostea, p. 185; Djuvara, pp. 91-92

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • de Josef Konstantin Jireček, Geschichte der Bulgaren, Praga, 1876
  • de Georgije Ostrogorski, Geschichte des byzantinischen Staates, München, 1952
  • en Kenneth Meyer Setton, The Papacy and the Levant 1204-1571, vol. I, The American Philosophical Society, Philadelphia, 1976
  • en Peter F. Sugar, Southeastern Europe Under Ottoman Rule, 1354-1804, University of Washington Press, 1983
  • Alexandru V. Diță, 17 mai 1395, O dată importantă în istoria universală, Roza Vânturilor, București, 1995
  • Alexandru V. Diță, "Fuga" și "restaurarea" lui Mircea cel Mare, Roza Vânturilor, București, 1995
  • fr Dan Ioan Mureșan, "Avant Nicopolis : la campagne de 1395 pour le contrôle du Bas-Danube" în Quaderni della Casa Romena 3 (2004): Studi di storia, di critica e di teoria letteraria raccolti e pubblicati da Ioan-Aurel Pop e Cristian Luca, Casa Editrice dell’Istituto Culturale Romeno, Bucarest, 2004, pp. 177-195 (online); o primă variantă (mai scurtă) a acestui articol a apărut în Revue Internationale d’Histoire Militaire, LXXXIII, Vincennes, 2003, pp. 115-132 (online)
  • en Jim Bradbury, The Routledge Companion to Medieval Warfare, Routledge, 2004
  • en Sima M. Ćirković, The Serbs, Blackwell Publishing, 2004
  • Nicolas Vatin, „Ascensiunea Otomanilor (1362-1451)” în Robert Mantran (coord.), Istoria Imperiului Otoman, Editura BIC ALL, București, 2001
  • Stelian Brezeanu, O istorie a Bizanțului, Editura Meronia, București, 2004
  • it Ivan Djurić, Il crepuscolo di Bisanzio. 1392-1448, Donzelli Editore, 2001
  • Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, ediția a III-a, Editura Univers Enciclopedic, București, 2002
  • P. P. Panaitescu, Mircea cel Bătrân, ediția a II-a, Editura Corint, București, 2000
  • Șerban Papacostea, „Țările române și primul asalt al puterii otomane (sfârșitul secolului XIV—1526)” în Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Șerban Papacostea, Pompiliu Teodor, Istoria României, Editura Enciclopedică, București, 1998
  • Neagu Djuvara, Există istorie adevărată?, Humanitas, București, 2004
  • en Stephen W. Reinert, „Fragmentation (1204 - 1453)” în Cyril Mango (ed.), The Oxford History of Byzantium, Oxford University Press, 2002
  • en Halil Inalcik, „The Ottoman Turks and the Crusades, 1329-1451” în Kenneth M. Setton, Harry W. Hazard, Norman P. Zacour (ed.), A History of the Crusades, vol. VI, 1989, pp. 222-275