Bătălia de la Pelekanon

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Bătălia de la Pelekanon
Parte a Războaielor bizantino-otomane

Informații generale
Perioadă 10/11 iunie 1329
Locație în apropriere de Nicomedia,  Turcia) (suburbia Maltepe[2][3])
41°01′N 29°09′E / 41.01°N 29.15°E / 41.01; 29.15
Rezultat Victorie otomană[1]
Beligeranți
 Imperiul Bizantin  Imperiul Otoman
Conducători
Imperiul Bizantin Andronic al III-lea Paleologul
Imperiul Bizantin Ioan al VI-lea Cantacuzino
Imperiul Otoman Orhan I
Efective
~4,000[4]
~2,000 de la Constantinopol
restul din Tracia[5]
~8,000[5]

Bătălia de Pelekanon, cunoscută și sub forma sa latinizată Bătălia de la Pelecanum, a avut loc la 10/11 iunie 1329 între o forță expediționară bizantină condusă de Andronicus al III-lea și o armată otomană condusă de sultanul Orhan Gazi. Armata bizantină a fost învinsă, într-o încercare a acesteia de a ridica asediile otomane a orașelor din Anatolia.

Cauze[modificare | modificare sursă]

După ascensiunea lui Andronic în 1328, teritoriile imperiale din Anatolia au fost pierdute, de la aproape toată din partea occidentală a Anatoliei, în urmă cu patruzeci de ani, la câteva avanposturi împrăștiate de-a lungul coastei egeene și o mică provincie în jurul Nicomediei la aproximativ 150 km de Constantinopol. Andronic a decis să atace armatele otomane care asediau Nicomedia și Niceea și spera să restabilească frontiera la o poziție stabilă.[4]

Bătălia[modificare | modificare sursă]

Alături de domestikos Ioan Cantacuzino, Andronic a condus o armată de aproximativ 4.000 de oameni[4]. La Pelekanon, o armată otomană le-a blocat drumul. Cele două armate s-au ciocnit, iar turcii au fost alungați. Cu toate acestea, cea mai mare parte a armatei turcești s-a retras în dealurile situate la nord de câmpul de luptă. Încăierări ulterioare au dus pierderi în rândul armatei otomane. A fost răspândit un zvon conform căruia împăratul a fost rănit mortal și a decedat, afectând moralul trupele, transformându-se, ulteror, în panică. Turcii i-au atacat pe bizantini, care au avut pierderi grele până ce domestikos a aranjat o retragere pe mare a armatei la Constantinopol.[4]

Consecințe[modificare | modificare sursă]

O altă campanie de recucerire a Anatoliei nu a fost luată în considerare.[4] Capitalele istorice anterioare, Nicomedia și Niceea, au ieșit de sub controlul imperial, căzând în mâinile otomanilor. Aceștia din urmă au construit o bază puternică, care în cele din urmă au distrus Imperiul Bizantin.

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Heath, Ian and Angus McBride, Byzantine Armies 1118-1461 AD, (Osprey Publishing, 1995), 8.
  2. ^ Pitcher, Donald Edgar. An Historical Geography of the Ottoman Empire from Earliest Times to the End of the Sixteenth Century, Brill Archive, 1972, p.38.
  3. ^ Shaw, Stanford J. History of the Ottoman Empire and Modern Turkey, vol 1, Cambridge University Press, 1976, p.15.
  4. ^ a b c d e Treadgold, p.761.
  5. ^ a b Bartusis, The Late Byzantine Army, p. 91 "În iunie 1329, Andronicus al III-lea și Cantancuzino au condus o importantă expediție în Asia cu 2,000 de soldați din Constantinopol, și încă un contigent asemănător din Tracia. La Pelekanos armata acestora a întâlnit forțele lui Orhan, fiul și succesorul lui Osman, aproximativ 8,000 men."

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Bartusis, Marc C. The Late Byzantine Army: Arms and Society, 1204-1453, University of Pennsylvania Press, 1997.
  • Treadgold, W. "A History of the Byzantine State and Society", Stanford University Press, 1997.