Gian Galeazzo Visconti

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Gian Galeazzo Visconti
Duce de Milano
GiovAmbrogiodePredisattribGianGaleazzoVisconti.jpg
Gian Galeazzo Visconti (portret atribuit lui Giovanni Ambrogio de Predis)
Date personale
Născut[1][2] Modificați la Wikidata
Pavia, Ducatul Milanului Modificați la Wikidata
Decedat (50 de ani)[1][2][3] Modificați la Wikidata
Melegnano, Lombardia, Italia Modificați la Wikidata
ÎnmormântatMănăstirea Cartusiană din Pavia[*][4][5] Modificați la Wikidata
Cauza decesuluicauze naturale (pestă) Modificați la Wikidata
Părinți Galeazzo II Visconti[*][[Galeazzo II Visconti (ruler of Milan (1320-1378))|​]]
Bianca de Savoia[*] Modificați la Wikidata
Frați și surori Violante Visconti[*][[Violante Visconti (House of Visconti)|​]] Modificați la Wikidata
Căsătorit cuIsabella de Valois[*] (iunie 1360–)
Caterina Visconti[*] (din ) Modificați la Wikidata
CopiiValentina Visconti
Giovanni Maria Visconti[6]
Filippo Maria Visconti
Gabriele Maria Visconti[*]
Antonio Visconti[*] Modificați la Wikidata
Ocupațiepolitician Modificați la Wikidata
Apartenență nobiliară
Titluriduce
Familie nobiliarăVisconti[*]
Duce de Milano[*] Modificați la Wikidata
Domnie –

Gian Galeazzo Visconti sau Giangaleazzo Visconti (n. 16 octombrie 1351, Pavia – d. 3 septembrie 1402, Melegnano), cel mai puternic dintre membrii familiei Visconti, a fost primul duce de Milano din 1395.[7] De asemenea el a fost, conte de Vertus și de Pavia și signor în Verona, Crema, Cremona, Bergamo, Bologna, Brescia, Belluno, Feltre, Novara, Como, Lodi, Vercelli, Alba, Asti, Pontremoli, Tortona, Alessandria, Valenza, Piacenza, Bobbio, Parma, Reggio Emilia, Vicenza, Pisa, Perugia, Siena, Assisi.

Politica de cucerire dusă de Gian Galeazzo Visconti a fost încununată de succes, el devenind stăpânul celei mai mari părți a nordului și centrului Italiei.[7]

Biografie[modificare | modificare sursă]

Gian Galeazzo Visconti a fost fiul cel mare al lui Galeazzo al II-lea Visconti și al celei de-a doua soții a sa, Bianca de Savoia. În ianuarie 1356, la vârsta de 5 ani, a primit titlul de cavaler de la împăratul romano-german Carol al IV-lea în timpul vizitei acestuia la Milano. Încă de tânăr Gian Galeazzo a dat dovadă de aptitudini militare deosebite.

După moartea tatălui său, în 1378 Gian Galeazzo a devenit conducătorul orașului Milano alături de unchiul său, Bernabò Visconti. În mai 1385 el a preluat total conducerea înlăturându-l de la putere pe unchiul său care a murit la scurt timp, probabil otrăvit.

Bernabò Visconti și soția sa Beatrice Regina della Scala (detaliu al unei fresce de Andrea di Bonaiuto, Cappella Spagnuolo, Basilica Santa Maria Novella, Florența)

În scopul de a aduce sub controlul său întregul nord al Italiei, el a cucerit Verona și Vicenza în 1387 și Padova în 1388. Împotriva coeziunii ligii inamice a reacționat construind baraje pe râul Mincio în Mantua și în sudul Toscanei. În 1399–1400 Gian Galeazzo a dobândit oficial conducerea signoriilor din Pisa, Siena și Perugia. Pentru pregătirea războiului de recucerire a Padovei, care fusese eliberată de liga inamică în 1390, a construit baraje pentru devierea râului Brenta spre râul Bacchiglione în vara anului 1402. Gian Galeazzo a respins sângeros campania din Italia a regelui romano-german Rupert în 1401– 1402 și în anii precedenți, unele intervenții armate conduse de contele Jean d'Armagnac și de Ștefan al III-lea al Bavariei, care erau înrudiți cu unchiul Bernabò Visconti pe care îl destituise în 1385.

Gian Galeazzo aflat la apogeul puterii sale, urmărindu-și planul de a uni toate teritoriile italiene într-un regat, cucerise Bologna la sfârșitul lunii iunie 1402 și amenința că va înainta peste munții Apenini spre Pistoia și Florența când a murit pe 3 septembrie 1402 la vârsta de 50 de ani.[7] Fiii săi din cea de-a doua căsătorie, Giovanni Maria Visconti și Filippo Maria Visconti, erau copii la acea vreme și au intrat sub tutela condotierului Facino Cane de Casale. Majoritatea cuceririlor sale au fost pierdute în favoarea generalilor săi. Mai mult, în acea perioadă incertă, Florența a reușit să supună Pisa, în timp ce Veneția a putut acționa liber împotriva Padovei.

Într-o perspectivă pe termen lung, lui Gian Galeazzo Visconti îi revine responsabilitatea legăturii dintre fiica sa Valentina Visconti și Ludovic de Valois, ducele de Orléans, și a prevederii din contractul de căsătorie prin care, în eventualitatea stingerii familiei Visconti pe linie masculină, moștenirea acesteia va reveni ducelui de Orléans. De aceea Franța a amenințat ulterior cu revendicarea moștenirii care cel târziu după moartea lui Filippo Maria Visconti în 1447 și a succesorului său, Francesco Sforza, căsătorit cu Bianca Maria Visconti (copil bastard legitimat de Gian Galeazzo) și care s-a finalizat cu cucerirea orașului Milano în 1499–1500.

Titlul de duce de Milano acordat lui Gian Galeazzo de regele romano-german Venceslau în 1395 contra unei plăți de 100 000 de florini florentini, poate fi privit ca o măsură de siguranță împotriva amenințării reprezentate de Franța. Comitatul Pavia a fost atribuit ducelui de Milano care a devenit astfel în 1397 duce de Lombardia. Puterea financiară a lui Gian Galeazzo era de cel puțin 1,2 milioane de guldeni rezultați din impozitele încasate, ce puteau fi uneori chiar duble.

Stăpânirile lui Gian Galeazzo Visconti în 1402 (verde deschis)

În ceea ce privește succesiunea, conform privilegiului imperial din 13 octombrie 1396, care pentru transmiterea coroanei ducale stabilise principiul primogeniturii masculine legitime, fiului său cel mare, Giovanni Maria, urma să îi îi revină Ducatul de Milano, căruia i s-au adăugat, prin dispoziție testamentară paternă, Cremona, Brescia, Bergamo, Como, Lodi, Piacenza, Parma, Reggio și Bobbio. Odată cu anexarea comitatului de Angera (25 ianuarie 1397), acest teritoriu a devenit, de asemenea, prerogativa moștenitorului tronului. Domeniile vestice și estice, precum și comitatul Pavia, îi reveneau fiului cel mic, Filippo Maria, în timp ce Gabriele Maria, fiul său natural deja legitimat, îi revenea Pisa și Crema. Sub tutela mamei, Caterina, și cu ajutorul unui Consiliu de Regență a cărui componență a fost retușată de Gian Galeazzo în articulo mortis - în care au excelat Francesco Barbavara, Carlo și Pandolfo Malatesta, Francesco Gonzaga și episcopii de Milano, Cremona și Pavia - cei trei tineri prinți urmau să fie inițiați în arta guvernării.[8]

Gian Galeazzo a fondat Catedrala din Milano, mănăstirea Ordinului Cartusian din Pavia, a construit podul peste râul Ticino, a susținut Universitatea din Pavia, a fondat Biblioteca din Pavia și a reînființat Universitatea din Piacenza. De asemenea, a finalizat somptuosul palat pe care tatăl său, Galeazzo al II-lea, începuse să-l construiască, unde a transferat biblioteca și cuprinzătoarea sa colecție de relicve religioase. Gian Galeazzo, unul dintre cei mai bogați prinți ai timpului său, a fost un conducător capabil și un excelent administrator.

Căsătorii și descendenți[modificare | modificare sursă]

În noiembrie 1360 Gian Galeazzo Visconti s-a căsătorit, conform dorinței tatălui său, cu Isabela de Valois (13481372), fiica regelui Franței, Ioan al II-lea (1350–1364) și a soției acestuia, Bona de Luxemburg, prințesa Boemiei (1315–1349). Această căsătorie i-a adus comitatul Vertus și patru copii.[9]

După moartea primei soții la nașterea celui de-al patrulea copil, Gian Galeazzo s-a căsătorit din nou pe 2 octombrie 1380 cu verișoara sa, Caterina Visconti (1360–1404), fiica unchiului său Bernabò Visconti (1323–1385) și a soției sale, Beatrice Regina della Scala (d. 1384), fiica lui Mastino al II-lea della Scala, conducătorul orașului Verona. Din această căsătorie au rezultat trei copii.

Descendenți din prima căsătorie

Descendenți din a doua căsătorie

  • o fiică (n. iunie 1385 – d. iulie 1385);
  • Giovanni Maria Visconti (n. 1388 – d. 1412), a fost al doilea duce de Milano (1402–1412), căsătorit în 1408 cu Antonia Malatesta, fiica lui Andrea Malatesta, conducătorul Cesenei, și a soției sale, Rengarda Alidosi (d. 1401), fiica lui Bertrando Alidosi (d. înainte de 1391), al patrulea conducător al Imolei din Casa Alidosi; cei doi nu au avut copii;
  • Filippo Maria Visconti (n. 1392 – d. 1447), a fost al treilea duce de Milano (1412–1447), căsătorit de două ori: în 1412 cu văduva condotierului Facino Cane, Beatrice de Ventimiglia-Lascaris (n. 1372 – decapitată ca vinovată de adulter pe 13 septembrie 1418) și în 1428 cu Maria de Savoia (1411–1469), fiica lui Amadeus al VIII-lea, primul duce de Savoia (1416–1440) devenit mai târziu antipapă sub numele Felix al V-lea (1439–1449); singurul său copil a rezultat din relația cu Agnese del Maino (d. după 13 august 1447), fiica lui Ambrosio del Maino:
    • Bianca Maria Visconti (1425–1468) a fost legitimată și ca urmare a fost considerată moștenitoarea Ducatului de Milano; s-a căsătorit în 1441 cu Francesco Sforza, duce de Milano (1450–1466), considerat strămoșul ducilor de Milano din Casa Sforza.

Descendenții din relația cu Agnese Mantegazza

  • Gabriele Maria I Visconti (n. 1385 – decapitat pe 15 decembrie 1408),[10] din 1402 conducător al orașelor Pisa, Sarzana și Crema, destituit în 1405; a avut un copil ilegitim:
  • Giacopo Visconti (n. 1405 – d. după 1446), conducătorul Tortonei și Valenzei, căsătorit cu Caterina Rossi din familia conților de San Secondo; a avut doi fii.

Descendent dintr-o relație necunoscută

  • Antonio Visconti (n. după 1414), din 1414 conducător al orașului Melegnano.

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ a b GIAN GALEAZZO Visconti, duca di Milano (în italiană) 
  2. ^ a b Gian Galeazzo Visconti, Lexiconul de istorie al Elveției, accesat în  
  3. ^ Gian Galeazzo Visconti, Genealogics 
  4. ^ https://books.google.com/books/about/The_Tomb_of_Gian_Galeazzo_Visconti_at_th.html?id=PZNengEACAAJ  Lipsește sau este vid: |title= (ajutor)
  5. ^ http://www.museo.certosadipavia.beniculturali.it/index.php?it/23/capolavori-della-chiesa-di-santa-maria-delle-grazie/38/15-monumento-funebre-di-gian-galeazzo-visconti  Lipsește sau este vid: |title= (ajutor)
  6. ^ The Peerage 
  7. ^ a b c Brockhaus Enzyklopädie, vol. 23, Mannheim 1994, ISBN 3-7653-1123-5, p. 376.
  8. ^ „GIOVANNI MARIA Visconti, duce de Milano în "Dizionario Biografico" (în italiană). www.treccani.it. Accesat în . 
  9. ^ „Giàn Galeazzo Visconti duce de Milano în Enciclopedia Treccani” (în italiană). www.treccani.it. Accesat în . 
  10. ^ „Gabriele Maria Viscónti în Enciclopedia Treccani” (în italiană). www.treccani.it. Accesat în . 

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Brockhaus Enzyklopädie., vol. 23, Mannheim 1994, ISBN: 3-7653-1123, p. 376.
  • Andrea Gamberini: Visconti, Gian Galeazzo. În: Mario Car-5avale (ed.): Dizionario Biografico degli Italiani, vol. 54, Istituto della Enciclopedia Italiana, Roma, 2000.
  • Hermann Michael Goldbrunner: Die Übergabe Perugias an Giangaleazzo Visconti (1400). Ein Beitrag zur Politik der italienischen Mächte am Ende des Trecento. In: Quellen und Forschungen aus italienischen Archiven und Bibliotheken (QFIAB) 42/43, 1963, pp. 285–369.
  • Stefan Samerski: Giangaleazzo Visconti. În: Biographisch-Bibliographisches Kirchenlexikon (BBKL). vol. 12, Editura Bautz, Herzberg 1997, ISBN: 3-88309-068-9, col. 1501–1505.
  • Francesca Maria Vaglienti: Visconti, Gian Galeazzo, în: Lexikon des Mittelalters, vol. 8, 1997, col. 1723–1724.