Civilizaţia cretană

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Acest articol conţine ghilimele "englezeşti", şi nu pe cele „româneşti”. Chiar dumneavoastră puteţi face corectările necesare.

Acest articol trebuie pus în formatul standard Ştergeţi eticheta la încheierea standardizării. Articolul a fost etichetat în luna mai 2007.

Cea mai timpurie civilizaţie europeană de nivel înalt, civilizaţia cretană, a luat naştere în bazinul oriental al Mării Mediterane, pe insula Creta. După declinul civilizaţiei cretane, locul în acest spaţiu i-a fost luat de cultura miceniană, elenofonă, "bogată în aur".

Insula Creta este situată în extremitatea sudică Mării Egee împânzite de insule, între Grecia şi Asia Mică. Este posibil ca civilizaţia cretană să fi fost rezultatul unei dezvoltări interne, dar este mult mai probabil să fi fost stimulată de legăturile comerciale şi culturale cu Asia Mică şi în măsură mai mică cu Egiptul.

Creta avea în jurul anului 1950 î.e.n. palate splendide, oraşe mari şi prospere, acestea fiind probabil rezultatul atât al producţiei pe scară mare a uleiului de măsline şi a vinurilor, cât şi urmare a comerţului practicat intens în zona de răsărit a Mării Mediterane.

Grecii au păstrat în secole ulterioare memoria grandorii cretane, dar istoria acestei civilizaţii este învăluită în legendă. Conform celei mai cunoscute dintre ele, oraşul elen Atena trimitea regelui cretan Minos în fiecare an, drept tribut, tineri şi fecioare, aceştia fiind sacrificaţi Minotaurului, monstrul jumătate om, jumătate taur, din adâncul labirintului. În cele din urmă, eroul atenian Tezeu omoară bestia şi reuşeşte să scape din labirint. Datorită legendei, adjectivul "minoic", derivat din numele Minos, este folosit în expresia "civilizaţia minoică", sinonim pentru "civilizaţia cretană".

În realitate, vor fi fost sacrificaţi tauri. Iar singurii expuşi pericolului erau acrobaţii, antrenaţi să execute salturi peste tauri, prinzându-se de coamele acestora. Frescele viu colorate, pictate pe pereţii palatului de la Knossos, ne sugereaza că membrii societăţii minoice erau optimişti, relaxaţi şi iubitori ai plăcerilor vieţii. Se pare că populaţia era paşnică şi se simţea în siguranţă, deoarece palatele şi oraşele nu erau fortificate şi secole de-a rândul soldaţii nu au purtat armuri.

Palatele erau formate dintr-un şir de încăperi complicat distribuite. Se presupune că cel mai mare palat, cel din Knossos, era reşedinţa regală, dar la fel de impresionante erau şi palatele din Phaistos, Mania şi Hagia Triada. Palatele şi oraşele aveau apeducte şi sisteme de canalizare. În jurul anului 1750 î.e.n., în urma unei catastrofe naturale, probabil un cutremur, palatele au fost avariate. Dar cultura minoică avea încă resursele necesare pentru a reconstrui totul şi mai grandios. După 1650 i.e.n. însă civilizaţia minoică, fiind trecută de apogeul dezvoltării ei, nu a mai putut face faţă unei noi catastrofe care s-a produs în jurul anului 1450 î.e.n. Aceasta din urmă a fost probabil legată de erupţia unui vulcan care a distrus mare parte a insulei Thera (astăzi Santorini) aflată la circa 110 km. Creta însăşi a fost devastată de gigantica undă postseismică. Efectele cutremurului au fost resimţite probabil în tot estul bazinului Mării Mediterane şi se presupune că distrugerea insulei Thera a dat naştere legendei continentului scufundat în ocean, Atlantida. În urma acestei catastrofe, palatele nu au mai fost reconstruite timp de câteva generaţii, iar civilizaţia minoică a dispărut.

S-au păstrat numeroase tăbliţe de lut datând din aceasta perioadă. Inscripţiile acestora sunt similare primelor scrieri în limba greacă, ceea ce a susţinut prezumţia că la vremea aceea Creta căzuse sub ocupaţia războinicilor veniţi din peninsula Pelopones (Grecia), aheii sau micenienii. Aheii erau barbari care sosiseră pe teritoriul Greciei venind dinspre nord, aproape concomitent cu naşterea civilizatiei cretane. Spre deosebire de minoici, care erau scunzi şi nu purtau barbă, aheii erau înalţi, bărboşi şi războinici iscusiţi. Ei utilizau carele de luptă, necunoscute cretanilor. Aheii şi-au întemeiat oraşe fortificate, fiecare oraş având câte o citadelă sau o fortareaţă foarte bine aparată. Majoritatea acestor oraşe se aflau în Pelopones, principala peninsulă care formează sudul Greciei. Cel mai impozant era Micene, amintit în poeme şi legende ca fiind capitala marilor regi ahei şi a bogăţiei lor în aur. Termenul "micenian" este utilizat de obicei când se face referire la ahei şi la civilizaţia lor din mileniul al II-la î.e.n.

În jurul anului 1600 î.e.n, oraşele miceniene erau înfloritoare şi îşi dezvoltau propria cultură, puternic influenţată iniţial de cultura minoică din Creta. Micenienii erau răspândiţi în aproape tot arhipelagul din Marea Egee şi, odată cu declinul Cretei, şi-au construit o reţea comercială profitabilă cuprinzând toată zona estică a Mediteranei. Pentru un timp, Micene pare să fi avut statutul unei mari puteri, capabilă să negocieze pe picior de egalitate cu imperiul hittit şi cu cel egiptean. Primele semne ale dezordinii şi declinului au apărut în secolul al XIII-lea î.e.n.

O cauză s-ar putea să fi fost suprasolicitarea forţelor proprii în razboiul împotriva Troiei. Principalele centre miceniene au decăzut definitiv în secolul al XII-lea î.e.n. Printre alte cauze probabile se numără şi sosirea unui alt trib elenofon, Dorienii. Deşi aheii şi dorienii au convieţuit şi în final au devenit un singur popor, tulburările perioadei de început au determinat migrări semnificative ale aheilor spre coasta de vest a Asiei Mici. Aproximativ în secolul al XI-lea î.e.n. scrisul s-a pierdut, iar operele de artă au disparut. Grecia, devastată de catastrofe, a intrat în perioada neagră a istoriei sale antice.