Hopa-Hop sau opt urangutani înlănțuiți

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
„Hopa-Hop sau opt urangutani înlănțuiți”
Autor Edgar Allan Poe
Titlu original „Hop-Frog; Or, the Eight Chained Ourangoutangs”
Țară Statele Unite ale Americii Statele Unite
Limbă engleză
Gen povestire horror
Publicată în The Flag of Our Union
Tip media tipăritură (periodic)
Data publicării 17 martie 1849

Hopa-Hop sau opt urangutani înlănțuiți” (în engleză Hop-Frog; Or, the Eight Chained Ourangoutangs) este o povestire a scriitorului american Edgar Allan Poe, care a fost publicată inițial în 1849. Personajul din titlu, un pitic adus cu forța din ținutul său, devine bufonul unui rege deosebit de mândru de glumele pe care le făcea. Vrând să se răzbune pe rege și pe cei șapte miniștri ai săi pentru lovirea prietenei și colegei sale, pitica Trippetta, el îi îmbracă în urangutani pentru un bal mascat. În fața oaspeților regelui, Hopa-Hop îi ucide pe toți opt dându-le foc la costume, apoi fuge cu Trippetta.

Analiza critică a sugerat că Poe a scris povestea ca o formă de răzbunare literară față de o femeie pe nume Elizabeth F. Ellet și de cercul ei.

Rezumat[modificare | modificare sursă]

Bufonul de curte Hopa-Hop, "fiind și pitic și infirm", este "nebunul" de care abuzează un rege căruia nu i se dă numele. Acest rege are un nestăpânit simț al umorului: "el părea să trăiască numai pentru a face glume". Hopa-Hop și cea mai bună prietenă a sa, dansatoarea Trippetta (la fel de mică, dar frumoasă și bine proporționată), au fost răpiți din ținutul lor și aduși la curte ca sclavi. Din cauza infirmității sale fizice, care îl împiedică să meargă pe jos în poziție dreaptă, regele l-a poreclit "Hopa-Hop" (porecla din textul original este Hop-Frog).

Hopa-Hop reacționează rău la consumul de alcool și, deși regele știe acest lucru, el îl forțează pe bufon să consume mai multe cupe pline cu vin. Trippetta îl imploră pe rege să-l lase în pace și, în fața a șapte membri ai cabinetului său, el o lovește și îi aruncă în față un pocal cu vin. Bărbații puternici râd pe seama celor doi slujitori și îi cer lui Hopa-Hop (care se dezmeticise brusc și devenise vesel) să le dea un sfat cum să se costumeze la următorul bal mascat. El le sugerează să îmbrace niște costume de urangutani, apoi să fie legați în cerc unul de altul cu lanțuri. Bărbaților le place ideea de a-și speria astfel oaspeții și sunt de acord să poarte haine mulate pe corp unse cu catran și acoperite cu in. Astfel costumați, bărbații sunt apoi legați împreună cu lanțuri și conduși în "sala mare" unde are loc balul mascat chiar după miezul nopții.

După cum se prevăzuse, oaspeții sunt șocați și mulți cred că oamenii sunt "un soi de dihănii adevărate, dacă nu chiar niște urangutani". Mulți s-au îndreptat spre uși pentru a scăpa, dar Regele insistase ca ușile să fie blocate; cheile fusese lăsate spre păstrare lui Hopa-Hop. În mijlocul haosului, Hopa-Hop atașează un lanț din tavan de lanțul cu care erau înlănțuiți cei opt bărbați costumați. Lanțul este tras apoi prin intermediul unui scripete (mânuit probabil de către Trippetta, care se ocupase de pregătirea sălii) cu mult deasupra mulțimii. Hopa-Hop orchestrează un spectacol, astfel că oaspeții consideră "totul ca o păcăleală bine ticluită." El susține că-i poate identifica pe vinovați uitându-se la ei de aproape. El urcă până la nivelul lor și ține o torță aproape de fețele oamenilor. Cei opt iau repede foc: "În mai puțin de o jumătate de minut, toți cei opt urangutani ardeau îngrozitor, în țipetele mulțimii cuprinse de spaimă care se uita la ei de jos, fără să le poată da cel mai mic ajutor." În cele din urmă, înainte de a fugi prin luminator împreună cu Trippetta în ținutul lor de origine, Hopa-Hop identifică oamenii în costume:

„Acum văd lămurit... ce fel de oameni sunt măștile acestea. E vorba de un rege mare și de cei șapte sfetnici de frunte ai săi - un rege care nu pregetă să lovească o fată fără apărare și șapte sfetnici care-l încurajează în fapta lui groaznică. Cât despre mine, eu nu sunt decât Hopa-Hop, bufonul - și aceasta e cea din urmă păcăleală a mea.”

Istoricul publicării[modificare | modificare sursă]

"Hopa-Hop sau opt urangutani înlănțuiți" a fost publicată inițial în ediția din 17 martie 1849 a The Flag of Our Union, un ziar din Boston, cu titlul întreg "Hop Frog; Or, The Eight Chained Ourangoutangs". Într-o scrisoare către prietena sa Nancy Richmond, Poe a scris: "Cele cinci pagini de proză pe care le-am finalizat ieri sunt denumite - ce crezi? - sunt sigur că nu vei ghici niciodată - Hop-Frog! Gândește-te doar la Eddy al tău scriind o povestire cu așa un nume ca "Hop-Frog"!"[1] El a explicat că, deși The Flag of Our Union nu era un ziar respectabil "din punct de vedere literar", el plătea foarte bine.[1]

Analiză[modificare | modificare sursă]

Povestirea poate fi categorizată ca una dintre povestirile de răzbunare ale lui Poe, ca și "Balerca de Amontillado". Ca și în acea povestire, criminalul pare să scape fără a fi pedepsit pentru faptele sale. În timp ce victima din "Balerca de Amontillado" poartă costum de bufon, în "Hopa-Hop" criminalul este cel ce poartă așa ceva.

Povestirea folosește scrâșnetul de dinți a lui Hopa-Hop ca un element simbolic, chiar înainte ca el să vină cu planul său de răzbunare și din nou, imediat după executarea acestuia. Poe a folosit adesea dinții ca un semn de mortalitate, ca și în buzele zbătându-se deasupra dinților unui om hipnotizat în "Faptele în cazul domnului Valdemar" și în obsesia cu privire la dinți în "Berenice".[2]

Așa cum "Balerca de Amontillado" reprezintă încercarea lui Poe de răzbunare literară pe un dușman personal [3], "Hopa-Hop" ar fi putut avea motivații similare. În timp ce Poe avea relații cu Sarah Helen Whitman și Nancy Richmond (nu se știe dacă platonice sau romantice), membrii cercului literar din New York City au răspândit bârfe și au lansat un scandal cu privire la presupusa lipsă de decență a scriitorului. În centrul scandalului a fost o femeie pe nume Elizabeth F. Ellet, a cărei relație de afecțiune fusese respinsă de Poe. Ellet poate fi reprezentată de regele însuși, cei șapte sfetnici reprezentându-i pe Margaret Fuller, Hiram Fuller (fără legătură de rudenie cu persoana anterioară), Thomas Dunn English, Anne Lynch Botta, Anna Blackwell, Ermina Jane Locke și soțul ei.[4]

Povestirea, scrisă spre sfârșitul vieții lui Poe, a fost oarecum autobiografică în anumite privințe. Bufonul Hopa-Hop, la fel ca și Poe, a fost "răpit de acasă și prezentat regelui" (bogatul său tată vitreg John Allan), "purtând un nume care nu i s-a dat prin botez, ci i s-a conferit [...] și întărâtat de vin [...] devenea nebun de furie atunci când era insultat și forțat să bea".[5] Ca și Hopa-Hop, Poe era deranjat de cei care îl îndemnau să bea, în ciuda faptului că un singur pahar de vin îl făcea să devină beat.[6]

Poe s-ar fi putut inspira și dintr-un eveniment istoric, Bal des Ardents, care a avut loc în ianuarie 1393 la curtea regelui Carol al VI-lea al Franței in January 1393. La sugestia unui scutier normand, regele și alți cinci curteni s-au costumat în satiri, îmbrăcând cinci costume foarte inflamabile, realizate cu smoală și in.[6] Patru oameni au murit în incendiu, dar regele Carol a fost salvat.

Citând-o pe Barbara Tuchman ca sursa sa, Jack Morgan de la University of Missouri-Rolla și autor al volumului The Biology of Horror, a discutat despre incidentul de la "Bal des Ardents" ca o posibilă sursă de inspirație pentru "Hopa-Hop". Incidentul a avut loc în secolul al XIV-lea, Morgan observând că "la un bal mascat", în care "regele și partenerii săi frivoli, costumați - în materiale foarte inflamabile - în creaturi simiene, s-au aprins de la o torță și au ars, regele scăpând cu greutate în situația actuală."

"Crimele din Rue Morgue" se referă tot la un urangutan, dar în această povestire este vorba de unul adevărat.

Adaptări[modificare | modificare sursă]

  • Regizorul francez Henry Desfontaines a realizat o adaptare cinematografică timpurie a povestirii "Hopa-Hop" în 1910.
  • James Ensor a realizat în 1896 o pictură aflată în prezent în colecția Muzeului Kroller Muller, precum și o ilustrație din 1898, intitulată Hop-Frog's Revenge, inspirată din această povestire.
  • O simfonie din 1926 a lui Eugene Cools a fost inspirată de povestirea Hopa-Hop, fiind denumită Hop-Frog.
  • Un subiect similar cu cel din "Hopa-Hop" a fost folosit ca intrigă a filmului The Masque of the Red Death (1964), regizat de Roger Corman și în care Vincent Price îl interpretează pe "Prințul Prospero". Hopa-Hop (denumit Hop-Toad în film) este interpretat de actorul Skip Martin care era un "pitic", dar soția sa Trippetta este interpretată de un copil cu vocea dublată de o femeie mai în vârstă.
  • În 1992, Julie Taymor a regizat un scurtmetraj intitulat Fool's Fire adaptat după "Hopa-Hop". Michael J. Anderson, cunoscut din Twin Peaks, îl interpretează pe "Hopa-Hop" și Mireille Mosse pe "Trippetta", iar Tom Hewitt este "Regele". Filmul a fost difuzat la emisiunea "American Playhouse" de la PBS și prezintă toate personajele purtând măști și costume (realizate de Taymor), fiind arătate doar fețele lui Hopa-Hop și a Trippettei. Poemele lui Poe "The Bells" și "A Dream Within A Dream" sunt și ele folosite ca parte a povestirii.
  • O producție radiofonică după "Hopa-Hop" a fost difuzată în 1998 în serialul Radio Tales de la National Public Radio. Povestirea a fost interpretată de Winifred Phillips și a inclus muzica compusă de ea.
  • Povestirea apare pe albumul dublu The Raven (2003) al lui Lou Reed's. Una dintre melodii este cântecul "Hop-Frog" al lui David Bowie.

Referințe[modificare | modificare sursă]

  1. ^ a b Quinn, Arthur Hobson. Edgar Allan Poe: A Critical Biography. Johns Hopkins University Press, 1998. p. 594. ISBN 0801857309
  2. ^ Kennedy, J. Gerald. Poe, Death, and the Life of Writing. New Haven, CT: Yale University Press, 1987. ISBN 0300037732 p. 79
  3. ^ Rust, Richard D. "Punish with Impunity: Poe, Thomas Dunn English and 'The Cask of Amontillado'" in The Edgar Allan Poe Review, Vol. II, Issue 2 - Fall, 2001, St. Joseph's University.
  4. ^ Benton, Richard P. "Friends and Enemies: Women in the Life of Edgar Allan Poe" as collected in Myths and Reality: The Mysterious Mr. Poe. Baltimore: Edgar Allan Poe Society, 1987. p. 16
  5. ^ Silverman, Kenneth. Edgar A. Poe: Mournful and Never-ending Remembrance. Harper Perennial, 1991. p. 407.
  6. ^ a b Quinn, Arthur Hobson. Edgar Allan Poe: A Critical Biography. Johns Hopkins University Press, 1998. p. 595. ISBN 0801857309

Legături externe[modificare | modificare sursă]