Pisica neagră (povestire)

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
„Pisica neagră”
Aubrey Beardsley - Edgar Poe 2.jpg
Ilustrație pentru "Pisica neagră" de Aubrey Beardsley (1894–1895)
Autor Edgar Allan Poe
Titlu original „The Black Cat”
Țară Statele Unite ale Americii Statele Unite
Limbă engleză
Gen povestire horror
Publicată în The Saturday Evening Post
Tip media tipăritură (periodic)
Data publicării 19 august 1843

Pisica neagră” (în engleză The Black Cat) este o povestire a scriitorului american Edgar Allan Poe. Ea a fost publicată în ediția din 19 august 1843 a ziarului The Saturday Evening Post. Aceasta este un studiu al psihologiei vinovăției, asociat de multe ori în analiză cu "The Tell-Tale Heart" a lui Poe.[1] În ambele, un criminal își ascunde cu grijă crima și se crede inatacabil, dar în cele din urmă eșuează și se dă singur de gol, împins de o amintire sâcâitoare a vinovăției sale.

Rezumat[modificare | modificare sursă]

Povestirea este prezentată ca o narațiune la persoana întâi, cu ajutorul unui narator care nu-i demn de încredere. El este un om condamnat de la bun început în povestire.[2] Naratorul afirmă că a iubit animalele de la o vârstă fragedă. El și soția lui au multe animale de companie: păsărele, iepurași, un peștișor auriu, un câine și o pisică mare și în întregime neagră. Naratorul dăduse acestei pisici numele de Pluto. În primă fază, această pisică este deosebit de atașată de narator și viceversa. Prietenia lor reciprocă a durat mai mulți ani, până când naratorul a devenit un alcoolic. Într-o noapte, când a venit acasă beat, el a crezut că pisica îl evită. Când a încercat să o ia în brațe, pisica speriată l-a mușcat pe narator de mână, iar acesta, într-un acces de furie, a prins animalul, a scos briceagul și i-a scos un ochi din orbită.

Din acel moment, pisica fugea înspăimântată de fiecare dată când îl vedea pe stăpânul său apropiindu-se. La început, naratorul are remușcări și regretă cruzimea săvârșită. Cu timpul, această tristețe a naratorul s-a transformat într-o furie cumplită. Acesta s-a pierdut cu totul și îl cuprinde nevoia de a ucide pisica. Așa că. într-o dimineață, el a dus pisica în grădină și a spânzurat-o de un copac, unde aceasta a murit. În acea noapte, casa lui a luat foc în mod misterios, forțându-l pe narator, pe soția sa și pe un slujitor să fugă.

A doua zi, naratorul se întoarce la ruinele casei sale, pentru a găsi imprimată pe singurul perete care rămăsese în picioare figura unei pisici gigantice, care avea o funie legată de gât.

La început, această imagine îl îngrozește pe narator, dar, treptat, el găsește o explicație logică pentru ea, că, cineva de afară a aruncat pisica moartă în dormitor pentru a-l trezi în timpul incendiului și începe să-i fie dor de Pluto. După o perioadă de timp, când se afla într-o noapte la o cârciumă, el găsește o pisică asemănătoare într-o tavernă. Aceasta este de aceeași mărime și culoare ca și Pluto, și-i lipsea chiar și un ochi. Singura diferență este o pată mare și albă aflată pe pieptul animalului. Naratorul o ia acasă, dar curând începe să o urască și chiar să se teamă de creatură. După un timp, spre groaza naratorului, pata albă de blană începe să ia forma unei spânzurători.

Apoi, într-o zi când naratorul și soția sa se aflau în pivnița noii lor case, pisica se plimba printre picioarele stăpânului, făcându-l să se împiedice de ea și aproape să cadă pe scări. Într-un gest de furie, omul apucă un topor și încearcă să omoare pisica, dar este oprit de soția sa. Înfuriat, el își targe mână din strânsoarea soției și o ucide cu toporul. Pentru a ascunde cadavrul, bărbatul a scos cărămizi dintr-o ieșitură în perete, a pus acolo trupul soției și a astupat gaura. Atunci când polițiștii au venit să investigheze dispariția, ei nu au găsit nimic și naratorul urma să fie liber. Pisica, pe care el intenționa să o omoare, dispăruse și ea.

În ultima zi a anchetei, naratorul îi însoțește pe polițiști în pivniță. Ei nu găsesc încă nimic. Apoi, complet încrezător în propria sa siguranță, naratorul comentează pe tema rezistenței clădirii șlovește cu bastonul chiar în peretele în care zidise cadavrul soției sale. Un sunet jalnic s-a auzit atunci în pivniță. După ce și-au revenit din încremenire, polițiștii au dărâmat zidul și au găsit cadavrul soției lui, iar pe capul ei, spre groaza naratorului, era pisica neagră care scosese sunetul strident. Se pare că naratorul zidise și pisica în spatele acelui perete.

Istoricul publicării[modificare | modificare sursă]

"Pisica neagră" a fost publicată prima dată în numărul din 19 august 1843 al revistei bilunare The Saturday Evening Post. În acel timp, publicația folosea titlul temporar United States Saturday Post.[3] Cititorii au răspuns imediat în mod favorabil față de publicarea povestirii, răspândind parodii printre care "The Ghost of the Grey Tadpole" de Thomas Dunn English.[4] Ea a fost inclusă, de asemenea, în volumul Tales (1845) al lui Edgar Allan Poe.

Analiză[modificare | modificare sursă]

Ca și naratorul din povestirea "The Tell-Tale Heart" a lui Poe, naratorul din "Pisica neagră" are o sănătate mentală discutabilă. La începutul povestirii, naratorul spune ca ar fi "într-adevăr nebun" dacă s-ar aștepta ca un cititor să creadă povestea, ceea ce înseamnă că el a fost deja acuzat de nebunie.[5]

Măsura în care naratorul pretinde că ar fi iubit animalele sugerează instabilitatea mentală în forma de a avea "prea mult dintr-un lucru bun". Dragostea sa pentru animale substituie "prietenia meschină și atașamentul schimbător al Omului". Deoarece soția naratorului îi împărtășește dragostea față de animale, el ar putea crede că ea este un alt animal de companie. În plus, eșecul său de a înțelege dragostea lui excesivă față de animale anunță incapacitatea sa de a-și explica motivele acțiunilor sale.[6]

Una dintre povestirile cele mai întunecate ale lui Poe, "Pisica neagră" include denunțarea puternică a alcoolului. Acțiunile perverse ale naratorului sunt cauzate de alcoolism, o "boală" și un "demon" care-i distruge și personalitatea.[7] Folosirea pisicii negre evocă diverse superstiții, inclusiv ideea exprimată de către soția naratorului că pisicile negre ar fi vrăjitoare deghizate. Pisica din poveste este numită Pluto după zeul roman al Lumii Subpământene.

Deși Pluto este un personaj neutru la începutul povestirii, el devine antagonic în ochii naratorului după ce acesta din urmă devine un alcoolic. Alcoolul îl împinge pe narator la accese de mânie nestăpânită și violență, până la punctul în care tot ceea ce-l supără - pisica Pluto, în special, care este întotdeauna de partea lui - devine în ochii lui un vrăjitor malefic, care-l bântuie chiar dacă îi evită în același timp prezența. Când naratorul îi scoate ochiul lui Pluto din orbită, acest lucru poate fi văzut ca un simbol al orbirii sale parțiale autoprovocate față de propria viziune a bunătății morale.[6]

Focul care distruge casa naratorului simbolizează "dezintegrarea morală aproape completă" a naratorului.[6] Singura rămășiță este imprimarea lui Pluto pe un perete, ceea ce reprezintă păcatul de neiertat și incorigibil al criminalului.[6]

Din punctul de vedere al unui orator, un sistem eficient de omisiune pe care îl folosește Poe este diazeugma, folosind mai multe verbe pentru un singur subiect; el omite pronumele. Diazeugma subliniază acțiunile și face narațiunea rapidă și scurtă.[8]

Adaptări[modificare | modificare sursă]

Pisica neagră (1910–1911), o pictură a lui Gino Severini

Universal Pictures a făcut două filme intitulate The Black Cat, unul în 1934, cu Bela Lugosi și Boris Karloff, și altul în 1941, cu Lugosi și Basil Rathbone. Ambele filme au pretins că au fost "sugerate de" povestirea lui Poe, dar nu au nicio asemănare cu povestirea în afară de prezența unei pisici negre.[4] Elemente din povestirea lui Poe au fost folosite, însă, în filmul Maniac (1934).[9]

Segmentul de mijloc al filmului antologic Tales of Terror (1962) al regizorului Roger Corman combină povestirea "Pisica neagră" cu o altă povestire a lui Poe, "Balerca de Amontillado."[4] În această versiune joacă Peter Lorre ca personajul principal (căruia i s-a dat numele Montresor Herringbone) și Vincent Price ca Fortunato Luchresi.

Filmul The Black Cat (1981) al scenaristului/regizorului Lucio Fulci este vag inspirat din povestirea lui Poe. Filmul Two Evil Eyes (1990) prezintă două povestiri ale lui Poe, "Faptele în cazul domnului Valdemar" și "Pisica neagră". Prima povestire a fost scrisă și regizată de George A. Romero, în timp ce a doua povestire a fost scrisă și regizată de Dario Argento. În această versiune, rolul principal a fost interpretat de Harvey Keitel.

"The Black Cat" este episodul 11 al celui de-al doilea sezon al serialului de televiziune Masters of Horror. Intriga din episod urmează firul acțiunii din povestire într-un mod semiautobiografic, cu Poe-însuși trecând printr-o serie de evenimente care implică o pisică neagră pe care le-a folosit pentru a scrie povestirea cu același nume.

În 1997, o compilație a operei lui Poe a fost lansată pe un dublu CD intitulat Closed on Account of Rabies, cu diverse celebrități interpretând vocile din povestiri. "Pisica neagră" a fost citită de interpreta avangardistă Diamanda Galás.

"Pisica neagră" a fost adaptată într-o bandă desenată de 7 pagini în Yellowjack Comics #1 (1944).

În 1970, scriitorul ceh Ludvík Vaculík a făcut multe referiri la "O pogorâre în Maelström", ca și la "Pisica neagră", în romanul său The Guinea Pigs.

În anii 1910-1911, artistul futurist Gino Severini a pictat "Pisica neagră" cu referire directă la povestirea lui Poe.

Referințe[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Meyers, Jeffrey (1992). Edgar Allan Poe: his life and legacy. New York City: Charles Scribner's Sons. p. 137. ISBN 0-8154-1038-7. OCLC 44413785 
  2. ^ Hart, James D. "The Black Cat". The Concise Oxford Companion to American Literature. Oxford UP, 1986. Oxford Reference Online. Accessed October 22, 2011.
  3. ^ Quinn, Arthur Hobson (1998). Edgar Allan Poe: a critical biography. Baltimore: Johns Hopkins University Press. p. 394. ISBN 0-8018-5730-9. OCLC 37300554 
  4. ^ a b c Sova, Dawn B. (2001). Edgar Allan Poe, A to Z: the essential reference to his life and work. New York City: Facts on File. p. 28. ISBN 0-8160-4161-X. OCLC 44885229 
  5. ^ Cleman, John (2002). „Irresistible Impulses: Edgar Allan Poe and the Insanity Defense”. in Harold Bloom. Edgar Allan Poe. New York City: Chelsea House Publishers. p. 73. ISBN 0-7910-6173-6. OCLC 48176842 
  6. ^ a b c d Gargano, James W. "The Black Cat": Perverseness Reconsidered". Texas Studies in Literature and Language 2.2 (1960): 172-78.
  7. ^ Cecil, L. Moffitt (1 decembrie 1972). „Poe's Wine List”. Poe Studies V (2): 42. http://www.eapoe.org/pstudies/ps1970/p1972204.htm. 
  8. ^ Zimmerman, Brett. Edgar Allan Poe: Rhetoric and Style. Montreal: McGill-Queen's UP, 2005.
  9. ^ Maniac - Cast, Reviews, Summary, and Awards - AllRovi

Legături externe[modificare | modificare sursă]