Clorură de aluminiu

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Clorură de aluminiu
Aluminium-trichloride-hexahydrate-white-and-yellow.jpg
Aluminium-trichloride-dimer-3D-balls.png
Nume IUPAC
Alte denumiri
Identificare
Număr CAS 7446-70-0 (anhidru);10124-27-3 (hidrate), 7784-13-6 (hexahidrat)
Cod ATC
Informații generale
Formulă chimică AlCl3
Aspect
Masă molară 133,34 g/mol
Proprietăți
Densitate
Starea de agregare solidă
Punct de topire
Punct de fierbere
Solubilitate
Solubilitate
Miros
Miros
Aciditate (pKa)
Bazicitate(pKb)
Structură cristalină
Anion
Cation
Duritate (Scara Mohs)
Presiunea vaporilor
Indice de refracție(nD)
Vâscozitate
Momentul dipol
Temperatură de aprindere
Date clinice
Statut legal
Categorie drog
Căi de administrare
Date farmacocinetice
Metabolism
Timp de înjumătățire biologic
Excreție
Pericol
Reglementări europene
Fraze R
Fraze S
Reglementări mondiale
NFPA 704

NFPA 704.svg

Sunt folosite unitățile SI și condițiile de temperatură și presiune normale dacă nu s-a specificat altfel.

Clorura de aluminiu este o sare a aluminiului cu acidului clorhidric cu formula chimică AlCl3.

Preparare[modificare | modificare sursă]

Clorura de aluminiu anhidră se bține prin acțiunea clorului gazos asupra oxidului de aluminiu și în prezență de cărbune la o temperatură de aproximativ 1000 °C:

Al2O3 + 3C + 3Cl2 = 2AlCl3 + 3CO

O altă cale de producere este sinteza dintre elemente. Sub formă de cristalohidrat (clorura de aluminiu hexahidratată) se obține prin reacția din acid clorhidric și hidroxid de aluminiu sau pulbere de aluminiu.

Proprietăți[modificare | modificare sursă]

Clorura de aluminiu este o substanță solidă, cristalină, incoloră și delicvescentă. În stare anhidră fumegă în aer, dizolvându-se în apă cu hidroliză puternică. În stare de vapori, structura moleculei este Al2Cl6, care peste temperatura de 700 °C disociază în AlCl3.

Utilizări[modificare | modificare sursă]

Clorura de aluminiu anhidră se folosește în diverse sinteze organice, cum ar fi reacția Friedel-Crafts.

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

Maria, Brezeanu (1974). Mică enciclopedie de chimie. Editura enciclopedică română. pp. 141-142