Vinețică lăptoasă

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Russula delica
Russ.del.jpg
Vinețică lăptoasă, crănțănei
Clasificare științifică
Domeniu: Eucariote
Regn: Fungi
Diviziune: Basidiomycota
Clasă: Agaricomycetes
Ordin: Russulales
Familie: Russulaceae
Gen: Russula
Specie: R. delica
Nume binomial
Russula delica
Fr. (1838)
Sinonime
  • Agaricus piperatus var. exsuccus Pers. (1801)
  • Lactarius exsuccus (Pers.) W.G. Sm. (1873)
  • Agaricus exsuccus (Pers.) Sacc. (1887)
  • Lactifluus exsuccus (Pers.) O.Kuntze (1891)
  • Russula delica var. bresadolae (Fr.) Singer (1938)

Russula delica (Elias Magnus Fries, 1838),[1] denumită în popor vinețică lăptoasă sau crănțănei,[2] este o specie de ciuperci comestibile din încrengătura Basidiomycota în familia Russulaceae și de genul Russula. Acest burete coabitează, fiind un simbiont micoriza (formează micorize pe rădăcinile arborilor). În România, Basarabia și Bucovina de Nord apară foarte des, dar numai pe soluri calcaroase sau neutrale în șiruri sau cercuri mari, în păduri de conifere mai ales sub molizi precum în cele de foioase pe lângă aluni, carpeni, fagi păducei și stejari, de la câmpie la munte, din iunie până la sfârșitul lui octombrie.[3][4]

Descriere[modificare | modificare sursă]

Bres.: Russula delica
  • Pălăria: Ea are un diametru de 5-17 (20) cm, este cărnoasă, tare dar friabilă, inițial convexă cu marginea răsfrântă spre picior, apoi din ce în ce mai plată precum adâncită în centru și la deplină maturitate ia formă de pâlnie, adesea cu pete ruginii la margine. Cuticula este netedă, mată și uscată care crapă la secete. Coloritul este de un alb murdar care devine cu avansarea în maturitate adesea ocru deschis. La atingere se colorează ocru-maroniu pe din afară, dar nu-și schimbă culoarea prin rupere.
  • Lamelele: Ele sunt inegale și bifurcate, nu prea înalte și lăcrimează la umezeală, fiind la început foarte dese și înguste, aderate la picior, apoi destul de distanțate și în bătrânețe decurente de-a lungul lui. Culoarea este albă cu o ușoară tentă albăstruie. Sporii sunt elipsoidali, verucoși, câteodată reticulați, cu o mărime de 8-11,5 x 5-8,5 microni. Pulberea lor este albicioasă până ușor crem.
  • Piciorul: El are o înălțime de 2-6 cm și o lățime de 2-5 cm, este destul scurt în relație cu pălăria, fiind robust și dur, cilindric sau ușor subțiat spre pălărie acolo adesea palid albăstrui, cu o suprafață netedă, mată, la bătrânețe lucioasă, uneori chiar ceva zgrunțuroasă. Culoarea este albă, căpătând cu timpul deseori nuanțe verzuie sau albăstruie foarte slabe.
  • Carnea: Ea este albă, tare, compactă și fragilă care nu-și schimbă coloritul la tăiere. Nu secretă nici un fel de suc/lapte. Mirosul este în tinerețe plăcut fructuos, dar la bătrânețe dezgustător de heringi și gustul la început dulceag, apoi iutișor (la exemplare tinere nu mereu).[3][4]

Buretele se decolorează cu anilină repede roșiatic, cu lactofenol violet-maroniu, cu naftolul α repede violet și cu tinctură de Guaiacum intensiv verde.[5]

Confuzii[modificare | modificare sursă]

Vinețica lăptoasă poate fi confundată în primul rând cu câțiva bureți ai genului propriu, ca de exemplu cu gemenul ei Russula chloroides care este numai foarte greu de deosebit (comestibil, în mediu mai mare, lamelele mai distanțate, trunchi foarte scurt)[6] sau cu Russula galochroa (comestibil, în mediu mai mic, coloritul cuticulei alb ca fildeșul, dar și gri deschis, sa ocru pal, în vârstă cu tonuri rozalii).[7]

Dacă nu se ia în considerare lipsa de suc/lapte alb ale acestei ciuperci, ea poate fi confundată cu specii relativ inofensive de genul Lactarius, de exemplu cu: Lactarius controversus (necomestibil fiind extrem de iute, crește sub plopi sau anini, pălărie cu zone rozalii precum lamele cu benzi palid-roșiatice),[8][9] Lactarius glaucescens, sin. Lactarius pergamenus (comestibil dar iute, se dezvoltă numai în păduri de foioase, mai mic și subțire, se decolorează după tăiere gălbui),[10] Lactarius pallidus (comestibil, nu amar și foarte puțin iute, dar de gust inferior, se dezvoltă mai ales sub fagi, cu cuticulă și carne mai gălbuie),[11] Lactarius piperatus (comestibil), [12] Lactarius pubescens (necomestibil, extrem de iute, se dezvoltă în afară de păduri prin iarbă sub mesteceni, cu cuticulă albicioasă până palid rozalie, marginea piciorului fiind neregulat ondulată precum pletoasă cu franjuri, miros de mușcată),[13] Lactarius trivialis sin. Lactarius bertillonii var. queletii (necomestibil pentru că prea iute, se dezvoltă numai sub foioase, cu mare drag sub castani, lamele foarte îndepărtate, buretele original cu cuticula colorată spre gri-roz, variația queletii însă este albă)[14] sau Lactarius vellereus (necomestibil, foarte iute, amărui și zgârcind, lamele mai depărtate deseori bifurcate, cuticulă lânos-împâslită).[15]

Specii asemănătoare[modificare | modificare sursă]

Valorificare[modificare | modificare sursă]

Buretele cu carnea lui tare și ușor iute se prăjește tradițional cu slănină și/sau presărat cu brânză de gust mai intensiv (oaie, capră), respectiv în unt cu ceapă și felii de slănină ori umplut cu, de exemplu, cașcaval și pus la cuptor precum fript la grătar.[16] Mai departe, vinețica lăptoasă poate fi marinată în diverse moduri ca și alte ciuperci.[17] Conservată în ulei sau oțet este una din cei mai gustoși sorți.[18]

Carnea buretelui are proprietăți antimicrobiene și antioxidante datorită conținutului de fenoli, acid ascorbic, β-caroten și licopen. El poate acumula uneori cantități însemnate de metale grele (în special cobalt).[19]

Pentru genul Russula (ca și pentru soiurile Lactarius și Lactifluus) contează: Toți bureții fără miros neplăcut precum gust iute sau neconvenabil sunt comestibili. Chiar și unii din acei iuți ar putea fi mâncați.[20][21]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Index Fungorum
  2. ^ Denumiri RO
  3. ^ a b Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, ed. a 5-a, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1979, p. 426-427, ISBN 3-405-12116-7
  4. ^ a b Hans E. Laux: „Der große Pilzführer, Editura Kosmos, Halberstadt 2001, p. 180-181, ISBN 978-3-440-14530-2
  5. ^ Rose Marie și Sabine Maria Dähncke: „700 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau - Stuttgart 1979 și 1980, p. 474, ISBN 3-85502-0450
  6. ^ Bruno Cetto: “I funghi dal vero”, vol. 5, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1986, p. 382-383, ISBN 88-85013-37-6
  7. ^ Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 4, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1983, p. 406-407, ISBN 88-85013-25-2
  8. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 398-399, ISBN 3-405-12081-0
  9. ^ Jean-Louis Lamaison & Jean-Marie Polese: „Der große Pilzatlas“, Editura Tandem Verlag GmbH, Potsdam 2012, p. 53, ISBN 978-3-8427-0483-1
  10. ^ I funghi dal vero, vol. 5, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1986, p. 358-359, ISBN 88-85013-37-6
  11. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 390-391, ISBN 3-405-12081-0
  12. ^ Linus Zeitlmayr: „Knaurs Pilzbuch”, Editura Droemer Knaur, München-Zürich 1976, p. 172-174, ISBN 3-426-00312-0
  13. ^ Rose Marie și Sabine Maria Dähncke: „700 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau - Stuttgart 1979 și 1980, p. 529, ISBN 3-85502-0450
  14. ^ I funghi dal vero, vol. 5, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1986, p. 356-357, ISBN 88-85013-37-6
  15. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1976, p. 362-363, ISBN 3-405-11774-7
  16. ^ Luce Höllthaler: „Pilzdelikatessen”, Editura Wilhelm Heyne Verlag, München 1982, p. 83-85, ISBN 3-453-40334-7
  17. ^ Silvia Jurcovan: „Carte de bucate”, Editura Humanitas, București 2012, p. 95, exemplu, ISBN 978-973-50-3475-7
  18. ^ Fritz Martin Engel, Fred Timber: „Pilze: kennen – sammeln – kochen”, Editura Südwest, München 1969, p. 135
  19. ^ T. Yaltirak, B. Aslim, S. Ozturk, H. Alli: „Antimicrobial and antioxidant activities of Russula delica Fr.”, insa: „Food and Chemical Toxicology”, vol. 47, Editura Elsevier B.V., Amsterdam 2009, p. 2052-2056
  20. ^ J. E. și M. Lange: „BLV Bestimmungsbuch - Pilze”, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna Viena 1977, p. 196, ISBN 3-405-11568-2
  21. ^ Luce Höllthaler: „Pilzdelikatessen”, Editura Wilhelm Heyne Verlag, München 1982, p. 77-78, ISBN 3-453-40334-7

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Marcel Bon: „Pareys Buch der Pilze”, Editura Kosmos, Halberstadt 2012, ISBN 978-3-440-13447-4
  • Giacomo Bresadola: „Iconographia Mycologica, vol. IX, Editura Società Botanica Italiana, Milano 1929
  • Bruno Cetto, vol. 1-5 (vezi sus)
  • Rose Marie și Sabine Maria Dähncke: „700 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau - Stuttgart 1979 și 1980, ISBN 3-85502-0450
  • Jean-Louis Lamaison & Jean-Marie Polese: „Der große Pilzatlas“, Editura Tandem Verlag GmbH, Potsdam 2012, ISBN 978-3-8427-0483-1
  • J. E. și M. Lange: „BLV Bestimmungsbuch - Pilze”, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna Viena 1977, ISBN 3-405-11568-2
  • Hans E. Laux: „Der große Pilzführer, Editura Kosmos, Halberstadt 2001, ISBN 978-3-440-14530-2
  • Meinhard Michael Moser: „Röhrlinge und Blätterpilze - Kleine Kryptogamenflora Mitteleuropas”, ediția a 5-ea, vol. 2, Editura Gustav Fischer, Stuttgart 1983
  • Linus Zeitlmayr: „Knaurs Pilzbuch”, Editura Droemer Knaur, München-Zürich 1976, ISBN 3-426-00312-0

Legături externe[modificare | modificare sursă]