Sari la conținut

Teatrul Național de Operetă și Musical „Ion Dacian”

44°25′27″N 26°06′40″E / 44.42407°N 26.11118°E (Teatrul Național de Operetă și Musical „Ion Dacian”)44.42407; 26.11118
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Teatrul Național de Operetă și Musical „Ion Dacian”
Opereta București, Opereta, TNOMID
ÎnființatToamna anului 1931 (teatrul de revistă Alhambra)
DesființatTeatru Alhambra : 1931-1947 ; Teatru al Armatei (devenit Teatrul Nottara) : 1947-1949 ; Teatru de Stat, în Teatrul „Regina Maria”, redenumit „Teatrul de Stat de Operetă”: 1950–1986
LocațiaBucurești, România
TipulOpera („cutie de pantofi”).
Capacitate550 locuri
ArhitectEliodor Popa
ProprietarMinisterul Culturii
Sitehttps://www.opereta.ro
Modifică text Consultați documentația formatului

Teatrul Național de Operetă și Musical „Ion Dacian” din București este o instituție culturală de rang național, reînființată în noiembrie 2016 de către Guvernul României[1]. Finanțarea sa este asigurată de Ministerul Culturii.

Aflat în centrul Capitalei, pe malul râului Dâmbovița, în zona bulevardului Octavian Goga, teatrul continuă o tradiție îndelungată și promovează un patrimoniu bogat de producții prezentate sau realizate de-a lungul secolelor. Din 2015, instituția funcționează într-un edificiu modern, construit special pentru spectacole de gen muzical.

Repertoriul său acoperă diverse forme de teatru muzical, adresându-se publicului român cu o ofertă artistică diversificată, în care, în ultimii ani, predomină musicalul, urmat de operetă. Conform uzanțelor internaționale ale genului, reprezentațiile sunt prezentate în limba națională, respectiv în limba română, cu excepția unor momente muzicale care pot fi interpretate în limba lor originală.

Originile operetei românești: sursa franceză și savoarea vieneză

[modificare | modificare sursă]

Opereta românească, așa cum a fost interpretată la începuturile sale și de-a lungul diferitelor perioade pe care le-a traversat, își are originile și influențele în cadrul celor două mari școli reprezentate de opereta franceză și opereta vieneză. Numeroși muzicieni, compozitori și libretiști, mai întâi străini, apoi autohtoni, au studiat la Paris, Berlin, Milano, Madrid sau la Viena și au introdus în mod firesc aceste culturi muzicale și teatrale mai întâi în Transilvania, apoi în Valahia. Influențele franceze și vieneze au devenit rapid predominante, în special prin influența lui Jacques Offenbach și a lui Johann Strauss. Lucrările franceze și vieneze au fost frecvent incluse în spectacolele realizate în străinătate și au fost montate cu regularitate în România, dar au constituit totodată surse de inspirație pentru creațiile românești originale începând cu 1850[2][3].

De la terasa Oteteleșanu la Teatrul de Stat de Operetă

[modificare | modificare sursă]
Theodor Aman - Sărbătoare cu violoniști (1884), ulei pe pânză, Muzeul Național de Artă al României, București
Theodor Aman - Sărbătoare cu violoniști (1884), ulei pe pânză, Muzeul Național de Artă al României, București

La începutul secolului al XX-lea, fosta grădină-cafenea cunoscută sub numele de Terasa Oteteleșanu, situată pe Calea Victoriei din București — un loc emblematic al vieții mondene și culturale interbelice — a jucat un rol esențial ca spațiu informal de difuzare a muzicii și teatrului ușor. Trupe de operetă și vodevil, precum cea condusă de tenorul Constantin Grigoriu, prezentau repertoriul genului pentru un public bucureștean din ce în ce mai receptiv, contribuind la familiarizarea acestuia cu opereta europeană[4]. Transformările urbane din anii 1930–1934 au dus la dispariția Terasei Oteteleșanu: pe locul grădinii și al cafenelei a fost construit Palatul Telefoanelor, un edificiu modern în stil Art Deco, semn al schimbărilor arhitecturale și funcționale din București. Astfel, una dintre cele mai vivace scene informale ale muzicii și spectacolului bucureștean a dispărut — dar memoria sa rămâne la rădăcina instituționalizării operetei în capitală[5][6].

În climatul postbelic, pe fundalul reconfigurării vieții teatrale din România, a fost înființat în 1950 Teatrul de Stat de Operetă, care și-a deschis porțile la 7 noiembrie, cu premiera spectacolului Vânt de libertate de Isaak Dunaevski. Această instituție a preluat moștenirea repertorială a operetei cultivate la Terasa Oteteleșanu și alte spații informale, dar oferind structură stabilă, repertoriu constant și profesioniști ai genului, devenind nucleul organizat al vieții de operetă din București[4]. Prin urmare, drumul de la sala de vară a Terasei Oteteleșanu la scena profesionistă a Teatrului de Stat de Operetă reflectă evoluția genului: de la inițiativa privată, convivială și sezonieră, la instituționalizarea operetei într-un cadru teatral permanent, recunoscut la nivel național[7][8].

„Acestea au constituit premisele formării, în spațiul românesc, a unei vieți muzicale moderne, care a atras inițial aristocrația și, ulterior, probabil, burghezia aflată în proces de consolidare. Principatele nu mai reprezentau pentru occidentali o terra incognita, cu atât mai mult cu cât itinerarele artistice ce legau Sankt Petersburg de Constantinopol traversau, de regulă, Transilvania și țările danubiene (unde au susținut concerte Fr. Liszt, Bernhard Romberg, J. Joachim, J. Brahms, J. Strauss ș.a.). Secolele al XVIII-lea și al XIX-lea consemnează un aflux de trupe teatrale și muzicale (operă, vodevil, singspiel, operetă) care, aflate în trecere sau stabilite temporar — pentru intervale mai lungi sau mai scurte — în capitalele principatelor (București, Iași) sau în alte orașe ale țării, au găsit aici un public deja receptiv, cu atât mai mult cu cât numeroși intelectuali își începuseră studiile în Occident (Paris, Viena, Budapesta, Leipzig, Roma, Milano, Praga), unii dintre ei beneficiind și de o instruire muzicală de diferite niveluri.[9]”

.

De la vodevil la influența vieneză

[modificare | modificare sursă]
A. Flechtenmacher, timbre ale poștei române.
A. Flechtenmacher, timbre ale poștei române.
Primirea „Crai Nou” la Brașov, în 1882
Primirea „Crai Nou” la Brașov, în 1882.
"Sânziana și Pepelea", Oradea, 1976
"Sânziana și Pepelea", Oradea, 1976

În România secolului al XIX-lea, stilul vienez este cel care se bucură de cea mai mare notorietate și de cel mai amplu succes. Tradiția operetei este solidă și continuă încă din anii 1830, într-un context artistic dominat la acea vreme de vodevil[10]. Acesta era caracterizat printr-o structură clasică și caricaturală: soția, soțul înșelat și „ușile care se trântesc” constituie triada esențială, personajele succedându-se rapid pe scenă, intersectându-se fără a se vedea și generând replica devenită celebră: „Ciel, mon mari!” În 1848, Baba Hârca este prima operetă creată în România, prezentată la 26 decembrie 1848 pe scena Teatrului Național din Iași. Lucrarea aparține compozitorului moldovean de origine germano-saxonă Alexandru Flechtenmacher, care urmărea definirea unui stil muzical românesc propriu[11]. Piesa reprezintă un vodevil cu un component muzical neobișnuit de dezvoltat pentru epocă. Personajul titular, Baba Hârca, provine din tradiția povestirilor populare românești: o figură fantastică, temută pentru puterile sale — poate îngheța apele, trăiește retrasă într-o grotă sau în vârful unui copac secular — dar care, în unele variante, capătă și atribute benefice, specifice basmelor românești[12].

În 1882, un alt mare succes marchează afirmarea operetei în spațiul românesc: Crai Nou, compusă de tânărul Ciprian Porumbescu pe un libret de Vasile Alecsandri[13]. Premiera a avut loc la Brașov, la 27 februarie 1882, într-un spațiu improvizat — sala de festivități a Gimnaziului Român[14]. Lucrarea, construită pe evidențierea culturii și tradițiilor românești în opoziție cu modelul vienez, are o pronunțată dimensiune patriotică, într-un moment în care Transilvania se afla sub autoritatea austro-ungară. Opereta este renumită atât prin celebrul „cor vienez”[15], cât și prin felul în care Porumbescu integrează în limbajul liric elemente autentice ale tradiției muzicale românești (Horă, Doină, dansuri țărănești, melodii vechi), armonizate cu influențe occidentale[16][17].

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, mai mulți compozitori contribuie decisiv la definirea și consolidarea genului în cultura română. Eduard Caudella, cu Harță Răzeșul (1872), George Stephănescu, cu Sânziana și Pepelea (1880) pe libret de Vasile Alecsandri și Scaiul bărbaților (1885), precum și Constantin Dimitrescu, cu Sergentul Cartuș (1895) și Nini (1897), se numără printre primii creatori de operetă autohtonă[18] care au stimulat gustul publicului pentru acest gen, menținându-l popular până în prezent[19].

Primele trupe lirice organizate montau frecvent operele „clasice” ale compozitorilor francezi Offenbach și Lecocq, dar au găsit repere importante și în interpreți români. Tenorul Constantin Grigoriu, alături de propria trupă, a prezentat aproape întreg repertoriul de operetă existent pe scenele europene, într-unul dintre cele mai animate spații culturale ale Bucureștiului — terasa Oteteleșanu[20]. Activitatea sa a contribuit la afirmarea unor artiști precum Florica Cristoforeanu, Mara d’Asti[21], Florica Florescu[22], Ion Băjenaru, George Niculescu-Basu, V. Maximilian sau Nae Leonard, dar și la colaborarea cu figuri reprezentative ale teatrului de revistă, precum Constantin Tănase și Nicolae Vlădoianu, directorii companiilor „Cărăbuș” și „Alhambra”[23][24].

Nae Leonard în "Der Bettelstudent" (Studentul cerșetor)
Nae Leonard în "Der Bettelstudent" (Studentul cerșetor)
Nae Leonard în "Studentul cerșetor"

Un artist deosebit de talentat se detașează dintre interpreții epocii: Nae Leonard. Cântăreț, actor și dansator, devenit ulterior cunoscut drept „Prințul operetei”, el a avut o carieră remarcabilă. Datorită calităților sale vocale excepționale, a fost invitat să se alăture celei mai importante trupe de operetă din țară, Compania Lirică Română condusă de Constantin Grigoriu, unde a interpretat roluri principale în La Périchole de Jacques Offenbach, fr:Le Comte de Luxembourg de Franz Lehár și fr:La Mascotte de Edmond Audran. Consacrarea definitivă i-a fost adusă în 1906, odată cu interpretarea rolului Danilo din celebra operetă Văduva veselă de Franz Lehár, un succes care i-a conferit mare notorietate[3] transformat într-o veritabilă idolatrie publică, comparabilă cu fenomenul stârnit de Rudolph Valentino. În același an, a fost angajat ca prim-tenor la Volksoper Viena pentru rolul Don José din Carmen, interpretare primită cu elogii din partea presei și a publicului. După 1918, interesul pentru operetă a început să scadă în România, iar Leonard, confruntat cu dificultăți financiare, a avut angajamente doar în străinătate. Între 1924 și 1926 a cântat la Lyon, Paris și apoi Marseille, beneficiind de un foarte bun ecou în rândul publicului francez. A susținut 120 de reprezentații ale operetei Baiadera de Emmerich Kálmán. Afectat de tuberculoză, s-a reîntors în România și a murit în orașul natal, Câmpulung, în 1928[25][26].

Epopeea companiilor Cărăbuș și Alhambra

[modificare | modificare sursă]

Moartea tenorului Nae Leonard marchează aproape dispariția operetei în România, treptat înlocuită de comediile muzicale și de spectacolele de revistă. Companiile Cărăbuș[27], fondată în 1919 de Constantin Tănase, și Alhambra, creată în 1931 de Nicolae Vlădoianu și stabilită în sala de pe strada Sărindar[28], au devenit specialiste ale genului, menținând totodată un interes constant pentru operetă. Acestea reușesc să o relanseze în anii 1930 prin montarea spectacolului La calul bălan (Im weißen Rößl) de Ralph Benatzky, prezentat în 1935 la Teatrul de revistă „Constantin Tănase” (Teatrul Cărăbuș) și apoi jucat într-un turneu național de aproape două luni[29]. Au urmat alte titluri de operetă, concurând cu producțiile Companiei Alhambra, instalat în toamna anului 1931 în sala de pe strada Sărindar, și devenită în scurt timp un reper al genului[30].

O revistă de la Alhambra în jurul anului 1930
Trupa Cărăbuș în jurul anului 1920.
O revistă la Alhambra (sus), și Trupa Cărăbuș (jos)
Nicolae Vlădoianu și Nicușor Constantinescu
Constantin Tănase.
Nicolae Vlădoianu (sus dreapta) și Constantin Tănase (jos)

În căutarea unui nou „Nae Leonard”, Nicolae Vlădoianu îl descoperă pe tânărul tenor Ion Dacian la Opera din Cluj, căruia îi oferă angajament în 1939. Dacian va deveni figura emblematică a operetei românești moderne. În 1941, interpretează roluri principale în Vânzătorul de păsări (Der Vogelhändler) de Carl Zeller, Vânt de Primăvară[31] și Sânge vienez[32] (Wiener Blut) de Johann Strauss (fiul). Între 1941 și 1944, turneele Companiei Alhambra, se desfășoară în întreaga țară, cu Dacian în rolul de tenor vedetă[33].

Scriitorul și cronicarul dramatic Mircea Ștefănescu îi dedică tenorului un elogiu rămas celebru:

„Domnul Dacian este, pentru operetă, ceea ce aruncă marea la o mie de ani. Dacă nu era domnia sa, opereta trebuia să mai aștepte reînvierea la noi, așa cum s-a așteptat-o atâta vreme. Nuntă fără mire nu se poate.”

Între 1940 și 1946, pe scena Alhambrei au avut loc peste șaisprezece premiere de operetă, constituind o veritabilă renaștere a genului în România. Majoritatea au beneficiat de turnee ample, în care Ion Dacian — devenit codirector al companiei în 1942 — a interpretat roluri principale[34]. Producțiile se remarcau printr-o calitate scenică ridicată, cu montări elaborate și decoruri somptuoase, cum s-a întâmplat în O noapte la Veneția (Eine Nacht in Venedig) și în alte spectacole apreciate pentru rafinamentul lor vizual[35].

Istoria Companiei Alhambra se încheie odată cu ultima montare, realizată în toamna anului 1946: Prințesa circului (Die Zirkusprinzessin) de compozitorul ungur Emmerich Kálmán. Deși s-a bucurat de un succes considerabil în România, producția s-a dovedit a fi un eșec comercial, din cauza costurilor foarte ridicate ale turneului întreprins în Orient în 1947. Desperat, ruinat și incapabil să gestioneze falimentul companiei — deja slăbită la sfârșitul războiului — directorul Nicolae Vlădoianu s-a sinucis în același an, marcând astfel sfârșitul definitiv al acestei epoci din istoria operetei românești[36]. Constantin Tănase dispare, la rândul său, în 1945, în culmea gloriei sale, aureolat de o popularitate imensă. Cauzele morții sale rămân incerte până în prezent[19]. Potrivit uneia dintre ipotezele neconfirmate, ar fi fost asasinat de ruși, nemulțumiți de unele dintre cântecele sale – foarte critice față de ocupația sovietică – cântece pe care acesta ar fi refuzat să le cenzureze sau să le modifice[37].

Cortina de fier cade peste scena operetei: 1946–1954

[modificare | modificare sursă]
Ziar de propagandă comunistă română „Știința și Cultura”, în 1950
Ziar de propagandă comunistă română „Știința și Cultura”, în 1950.

Prima perioadă a comunismului în România este marcată de o legătură strânsă cu Uniunea Sovietică, care ocupă țara și, în consecință, impune o cenzură și un control foarte strict. Imediat după război, în Uniunea Sovietică are loc o înăsprire a politicilor privind artele spectacolului, fenomen care se propagă în toate statele-satelit. Arta trebuie să fie, înainte de orice, o expresie a luptei pentru idealurile socialiste[38]. Consecințele asupra culturii sunt directe, deoarece aceasta suportă presiuni ideologice intense. „Atragerea maselor spre cultură” devine laitmotivul autorităților socialiste. Adaptări „mai accesibile” conduc la rezultate fade, care nu reușesc să atragă pe nimeni. Folclorul este, la rândul său, trecut prin filtrul dogmelor comuniste, fiind destructurat sau deformat după modelul orchestrelor populare și al ansamblurilor de cântece și dansuri sovietice. Principiile estetice sunt sacrificate în favoarea imperativelor politice. Obligația de a se inspira din cântecele populare și muncitorești influențează profund spectacolele[39].

Teatrul, opera și producțiile muzicale – precum opereta sau comedia muzicală – sunt deformate sau instrumentalizate de propaganda sovieto-comunistă. Artiștii aflați deja în funcție în 1945–1946 nu sunt îndepărtați, însă sunt obligați să joace rolul de susținători zeloși ai noii ideologii[40]. Realismul socialist, conceput ca metodă unică de creație, impune o viziune internaționalistă și pronunțat pro-sovietică[41]. Arta trebuie să servească ideologia, iar opereta și comedia muzicală nu fac excepție. „Cosmopolitismul” și „influențele burgheze nocive” sunt vânate, iar spectacolele sunt recalibrate în consecință[42][43].

„Simfoniile, operele, operetele, baletul, oratoriile, sonatinele, cvartetele, marșurile, corurile etc. abundă în teme sociale și socialiste. Noile creații "sunt luate în majoritate din viață, se referă la om, la lupta lui, la victorie"[44].”
Decretul de înființare a Teatrului de Stat de Operetă din București, 1950
Decretul de înființare a Teatrului de Stat de Operetă din București, 1950.

Pe de altă parte, accesul la teatre și la operă este foarte limitat. Sindicatele și organizațiile muncitorești dețin 90% din locuri. Doar 10% dintre locuri sunt deschise publicului larg și, implicit, spectatorilor obișnuiți, obligați să stea la cozi interminabile la singurul ghișeu al statului. Prin urmare, piața neagră este puternic dezvoltată. Un raport al CIA din 1954 oferă o imagine foarte clară în acest sens[45]. Producția teatrală și muzicală a României socialiste din anii 1950 reprezintă astfel o paranteză al cărei interes artistic este secundar și uneori foarte redus, dacă nu inexistent. Ea devine un simplu instrument politic, de calitate modestă, având ca obiectiv esențial modelarea Omului Nou, iar artele trebuiau, desigur, să contribuie la acest scop[46]. Activitatea artistică în domeniul spectacolelor muzicale nu este decât o deformare, uneori ridicolă, a sensului și frumuseții operetei, sub pretextul de a face vizibilă obsesia luptei de clasă în fiecare piesă[47].

În 1950, după o etapă intermediară între 1947 și 1950 la Teatrul Armatei[48], grație înființării unei secții muzicale pe strada Uranus, compozitorii și actorii de operetă își găsesc o nouă casă la Teatrul „Regina Maria”, redenumit Teatrul de Stat de Operetă la 7 noiembrie 1950[49]. Clădirea, o arhitectură remarcabilă a anilor 1920[50], situată în Piața Națiunilor Unite, avea să fie demolată de Ceaușescu în 1986. Teatrul se deschide cu adaptarea românească a piesei compozitorului sovietic Isaak Dunaevski, Vânt de libertate[51], cu toată ironia pe care un asemenea titlu o putea reprezenta pentru românii care trăiau în cea mai dură perioadă a dictaturii comuniste. Totuși, opereta românească își găsește locul prin lucrări de succes precum Ana Lugojana[52] (1950) de Filaret Barbu sau Culegătorii de stele (1954) de Florin Comișel, în care apar pescari, muncitori, ingineri și funcționari ai unei centrale hidroelectrice — o piesă uitată astăzi[53]. În fine, pentru unele lucrări cu rezonanță politică deosebită, un „public” mobilizat era invitat cu insistență de regimul comunist să stea la coadă, pentru ca autoritățile să poată revendica succesul lor popular[54].

O scenă structurată, un ansamblu stabil și un repertoriu predominant clasic: 1954-1970.

[modificare | modificare sursă]
"Lăsați-mă să cânt", Afiș din perioada
"Lăsați-mă să cânt", Afiș din perioada, 1954.
"Wiener Blut", Afiș vienez, 1873
"Wiener Blut", Afiș vienez, 1873.
„Wiener Blut”, vals de Johann Strauss II.

Data de 30 octombrie 1954 marchează un moment de referință în creația românească prin premiera operei Lăsați-mă să cânt de Gherase Dendrino, pe un libret de Erastia Sever, Liliana Delescu și Viorel Cosma. Rolul principal este interpretat de Ion Dacian, a cărui prestație este remarcată pentru intensitatea și expresivitatea sa. Lucrarea, compusă în 1953 pentru a marca centenarul nașterii lui Ciprian Porumbescu, reprezintă un omagiu adus operetei Crai Nou, finalizată de compozitor în 1882, și funcționează totodată ca o verigă simbolică ce leagă această creație de începuturile operetei românești[55]. Într-o perioadă în care genul se afla într-un evident declin pe scenele românești, premiera de la Teatrul de Stat de Operetă obține un succes deosebit, datorat în parte distribuției de mare calitate. Popularitatea lucrării depășește granițele țării, Lăsați-mă să cânt fiind prezentată și în alte state ale Blocului de Est, iar libretul fiind tradus în germană, cehă, rusă și maghiară[56].

Repertoriul instituției, consolidat într-o perioadă în care Ion Dacian — unul dintre cei mai importanți tenori ai operetei românești[57][58] — se afla la conducere, include în principal opere de referință ale operetei clasice vieneze și maghiare, contribuind decisiv la prestigiul artistic al teatrului. Printre producțiile reprezentative ale acestor ani se numără Țara surâsului (Das Land des Lächelns) de Franz Lehár (1965), Secretul lui Marco Polo de Francis Lopez (1966), Sânge vienez (Wiener Blut) de Johann Strauss (1967) și Contesa Marița (Gräfin Mariza) de Emmerich Kálmán (1967)[59].

Evaluarea calității interpretării prin critica românească este dificilă, întrucât recenziile epocii erau adesea constrânse ideologic[60]. În schimb, presa occidentală formulează aprecieri constante la adresa spectacolelor realizate de artiștii români. Trupei îi sunt consacrate numeroase turnee: în URSS (1957) și în alte state din Europa de Est — Ungaria, Bulgaria, Polonia (1965) —, dar și în Occident, inclusiv în Italia, la Festivalul de Operetă de la Trieste, unde Prințesa circului (Die Zirkusprinzessin) obține un succes notabil. În 1968, trupa susține reprezentații în Berlinul de Vest și München cu Contesa Marița (Gräfin Mariza), interpretată integral în limba germană. Turneul continuă cu spectacole de succes în Austria, Germania de Vest, Belgia, Luxemburg și Țările de Jos în 1969, revenind în RFG în 1970. Ion Dacian, conduce teatrul din 1963 și semnează numeroase regii. În 1971 este înlăturat din funcție fără explicații[61], anul în care realizează și un Medalion dedicat compozitorului Gherase Dendrino[62].

Ultima producție montată de Dacian în calitate de director și regizor este comedia muzicală fr:My Fair Lady (1969) de fr:Frederick Loewe[63]. Spectacolul reprezintă un proiect ambițios, considerat ulterior un succes atât artistic, cât și de public. Dacian este elogiat de critică atât pentru regie, cât și pentru interpretarea pe scenă, iar soprana Cleopatra Melidoneanu[64], în rolul Elizei Doolittle, se afirmă aici decisiv, dobândind o reputație națională și internațională. Producția va rămâne în repertoriu timp de 34 de ani, confirmând statutul său emblematic.

Un echilibru între repertoriul clasic și creația românească: 1971-1989

[modificare | modificare sursă]

Succesorii lui Ion Dacian au continuat să mențină un echilibru între operetele clasice austriece și maghiare — compuse de Johann Strauss, Franz Lehár, Emmerich Kálmán, Ralph Benatzky și alții — și creațiile românești contemporane. Printre lucrările autohtone remarcabile se numără Spune inimioară, spune! (1972) de Elly Roman, Mătușa mea, Faustina[65] (1973) de Liviu Cavassi și Doru Butoiescu, precum și Răspântia (1975) și Leonard (1976) de Florin Comișel. Programarea românească reflectă contribuțiile semnificative ale unor compozitori importanți pentru evoluția operetei locale, printre care se numără Gherase Dendrino (1901–1973), Filaret Barbu (1903–1984), Nicolae Kirculescu (1903–1985), Elly Roman (1905–1996), Alfred Mendelsohn (1910–1966), Viorel Doboș (1917–1985), Henry Mălineanu (1920–2000), Florin Comișel (1922–1977) și George Grigoriu (1927–1999)[66]. Această abordare a permis teatrului să îmbine tradiția internațională cu identitatea culturală românească și să mențină interesul publicului pentru genul operetei[66][67].

Teatrul Regina Maria, 1930.
Teatrul Regina Maria, 1930.

În 1977, pentru a marca centenarul independenței României, a fost montată o lucrare creată special pentru acest eveniment: Eterne iubiri, compusă de George Grigoriu pe un libret de Constantin Florea. Premiera a avut loc la 7 mai 1977 la Teatrul de Stat de Operetă din București. Lucrarea, al cărei subiect este lupta împotriva otomanilor, se înscrie pe deplin în linia propagandei naționaliste promovate de partidul comunist, care glorifica patriotismul și eroii istoriei românești. Această politică culturală național-comunistă, foarte vizibilă în perioada Ceaușescu, fusese deja inițiată în anii 1960 de Gheorghe Gheorghiu-Dej[68].

Musicalul american a figurat de asemenea în programul teatrului: Oklahoma! de Richard Rodgers (1974) și West Side Story de Leonard Bernstein, prezentată în 1978 sub titlul românesc Poveste din cartierul de vest. Acestea au atras un public nou[69].

Între 1976 și 1981, sub conducerea coregrafei Mihaela Atanasiu, a fost impulsionat un stil nou, în special prin dezvoltarea baletului modern. O nouă generație de creatori și regizori a preluat ștafeta și a modernizat producțiile clasice prezentate de mult timp la Teatrul de Operetă din București. Scena bucureșteană a devenit un veritabil laborator de creație. În anii 1978, 1979 și 1982 au fost organizate turnee ample în Italia, Sardinia și Sicilia, spectacolele fiind prezentate în aer liber, în fața a zeci de mii de spectatori, unde au fost primite cu entuziasm[70].

Începând cu 1982, situația s-a deteriorat, în acord cu declinul general din țară, condițiile financiare și materiale devenind tot mai precare. Trupa s-a împărțit în două: o parte dedicată repertoriului tradițional și o alta, mai redusă, orientată spre spectacole de divertisment la modă. În 1986, teatrul a fost demolat, în cadrul programului arhitectural faraonic și distructiv, promovat de regimul Ceaușescu, iar trupa a fost relocată în sala mică a Teatrului Național București (TNB)[4].

Libertatea recâștigată și reconstrucția unui nou teatru

[modificare | modificare sursă]

În căutarea identității (1990–2006)

[modificare | modificare sursă]

Teatrul trece printr-o perioadă de căutări, experimente și adaptare la noile condiții post-comuniste. Sub conducerea Soranei Coroamă-Stanca (1990–1992), se încearcă modernizarea repertoriului prin montarea unor spectacole de tip cabaret politic, precum Plaisir d’amour, și organizarea de concerte, printre care Stabat Mater ( Rossini) sau Concert Mozart. În 1992, sub mandatul lui Nicolae Ciubuc, teatrul este redenumit Teatrul de Operetă „Ion Dacian”, în onoarea marelui tenor și fost director[71].

Între 1994 și 1999, instituția este condusă de tenorul Dorin Teodorescu, care îi imprimă un suflu nou, sprijinit de Daniel Eufrosin (director artistic), Cleopatra Melidoneanu și Amza Săceanu. Datorită finanțării instabile între 1990 și 1997, teatrul funcționează prin spectacole colaj și spectacole-eveniment, menținând activitatea până la stabilizarea repertoriului. Din 1997, operele lui Offenbach reapar pe afiș, începând cu Frumoasa Elena (La Belle Hélène)[72]Ion Moldovan, Eugenia Mirescu & Răzvan-Ioan Dincă 2010, p. 32. </ref>. În această perioadă, spectacole precum Micuța Dorothy de Marius Țeicu, La calul bălan de Ralph Benatzky, Paganini de Franz Lehár și Lăsați-mă să cânt sunt realizate de două mari soprane și regizoare: Migry Avram Nicolau și Constanța Câmpeanu. După cinci decenii de la înființarea Teatrului de Stat în 1950, repertoriul cuprinde 18 titluri, acoperind operetă clasică, operă comică, comedie muzicală, operetă modernă și operetă pentru copii[72]. Pentru acest jubileu, pe 30 septembrie 2000, este montată Floarea din Hawaii (Die Blume von Hawaii) de Paul Abraham[72].

Pe 19 ianuarie 2001, teatrul primește statut de teatru național[73], iar sezonul este marcat de premiera Suzana (Die keusche Susanne) de Jean Gilbert, regizată de Câmpeanu și Avram Nicolau. Pe 17 iunie 2001, este prezentată o comedie muzicală americană: fr:Hello, Dolly! (1964) de fr:Jerry Herman, urmată la sfârșitul lunii noiembrie de un turneu de o săptămână în Germania, cu trei spectacole integral în limba germană: Der Zigeunerbaron (Voievodul țiganilor) de Johann Strauss, La Belle Hélène (1864) de Offenbach și un pot-pourri despre viața compozitorului fr:Robert Stolz: Medalion Robert Stolzref>Ion Moldovan, Eugenia Mirescu & Răzvan-Ioan Dincă 2010, p. 36. </ref>.

Sezonul 2002–2003 debutează cu o premieră națională: Fântâna Blanduziei, creată de Cornel Trăilescu pe un libret al poetului și dramaturgului Aurel Storin, inspirat de opera originală (1883) a marelui poet român Vasile Alecsandri. Spectacole pentru copii se joacă timp de peste cinci ani, în fiecare miercuri și joi. În 2003, începe colaborarea cu TVRM Educațional pentru promovarea activității teatrului[74], iar Lăsați-mă să cânt revine pe afiș în sezonul 2003–2004. Numărul spectacolelor crește constant până în 2005, În ciuda distrugerii sălii de către foc[75].

O nouă orientare și un succes confirmat de public: 2006–2012

[modificare | modificare sursă]
"Liliacul", 2010-2011
"Liliacul", 2010-2011.
"Rebecca", 2010-2011
"Rebecca", 2010-2011.
Răzvan-Ioan Dincă, 2022
Răzvan-Ioan Dincă, 2022.
"Romeo și Julieta", 2010-2011
"Romeo și Julieta", 2010-2011.

Între 2006 și 2012, o nouă conducere a schimbat modul de funcționare al Teatrului de Operetă, a reînnoit repertoriul și a conferit instituției o vizibilitate internațională. Director general în această perioadă a fost Răzvan-Ioan Dincă (2006–2012)[76], care ulterior a devenit director general al Operei Naționale (decembrie 2012–2015), instituție în subordinea căreia a intrat Teatrul Național de Operetă între 2013 și 2016. Pe lângă atribuțiile de conducere, Dincă a coordonat programul „SCENART” (2009–2013), finanțat de Uniunea Europeană în colaborare cu Accademia Teatro alla Scala din Milan[77], o proiect menit să sprijine formarea profesională în domeniul spectacolelor în România[78]. Această inițiativă a venit ca răspuns la dispariția centrului de formare pentru profesiile teatrale după 1989 și la lipsa unui cadru legal și tehnic adecvat pentru meseriile scenei[79]. Proiectul a reușit să creeze o mai bună organizare și un centru de formare pentru toate teatrele din România[80].

Conducerea lui Dincă a promovat, alături de operetă, dezvoltarea musicalului, fiind inițiatorul, în 2008, al Festivalului Internațional al Artelor Spectacolului Muzical „Viața e frumoasă!”, care a avut succes încă de la prima ediție[81] și a continuat anual până în 2016[82].

În perioada 2008–2012, când teatrul a beneficiat de sala Studio a TNB, publicului i s-au oferit producții de mare amploare, precum Liliacul (Die Fledermaus), premiat în 2010[83], Silvia (Die Csárdásfürstin), musicalurile Rebecca (fr:Sylvester Levay, libret fr:Michael Kunze), Romeo și Julieta (fr:Gérard Presgurvic), Fantoma de la Operă (The Phantom of the Opera) de Andrew Lloyd Webber, libret Charles Hart), precum și opereta Văduva veselă (Die lustige Witwe, Franz Lehár). A fost dezvoltat și un parteneriat artistic cu Teatrul de Operetă din Budapesta, prin spectacole coproduse.

În perioada 2006–2011, activitatea artistică a fost intensă, sălile au fost pline, iar rapoartele de activitate și conducere publicate la Ministerul Culturii în 2012[84] confirmă aceste rezultate. Teatrul a reușit să acopere 13% din bugetul propriu, un nivel neegalat ulterior[85].




O perioadă tumultoasă, cu Opera și construirea noului Teatru „Ion Dacian”: 2012–2015

[modificare | modificare sursă]
Sala teatrului.
Foaierul și barul.
Teatrul de Operetă „Ion Dacian” – interioare.

La 3 ianuarie 2005, un incendiu a distrus parțial sala care găzduia Teatrul Național de Operetă, precum și anexele sale, la Teatrul Național din București (TNB). Presa a evidențiat atunci fragilitatea, lipsa de pregătire și neadaptarea sistemelor anti incendiu din toate locațiile culturale ale capitalei[86]. Trupa condusă de Amza Săceanu (din 1998), care spera să revină rapid în locație[87], s-a trezit fără sală, costume sau decoruri. A urmat o lungă perioadă de provizorat, cu spectacole în săli închiriate și turnee naționale, care s-a întins până în 2016[88]. În 2008, după trei ani de așteptare pentru amenajarea sălii Omnia a Ministerului de Interne[89], trupa a fost în sfârșit găzduită în sala Studio a TNB, reconstruită după incendiul din 2005[90]. Aceasta a fost părăsită în 2012 din cauza unui amplu program de renovare a TNB[91]. Teatrul Național de Operetă a pornit astfel într-o serie de turnee naționale în 2012–2013[92], în așteptarea unei săli definitive dedicate operetei și spectacolelor muzicale, a cărei construcție fusese anunțată în 2012[93]. Între 2013 și 2015, trupa a fost găzduită de Palatul Național al Copiilor din București.

Paralel, mai multe conflicte interne și contestări au slăbit instituția. În 2007, artiștii și sindicatul lor au reclamat probleme legate de sala Studio, sonorizare, noua conducere și salarii[94]. În septembrie 2013, guvernul a decis, fără consultare, fuziunea Operei Naționale din București cu Teatrul Național de Operetă, decizie contestată de artiști și în instanță[95].

În contextul întârzierilor și a imposibilității de a desfășura spectacole în anumite perioade, s-a decis construirea unui nou sediu pentru teatru. Decizia a fost anunțată la 18 septembrie 2012 de directorul Răzvan-Ioan Dincă și ministrul culturii[96]. Noua clădire, estimată la 11 milioane de euro, urma să fie finalizată toamna lui 2013, cu structură metalică, suprafață de aproximativ 3.400 m² și trei niveluri. Provocările tehnice au inclus acustica sălii, fațada vitrată și elementele în console [97].

"Broadway București", 2014
"Broadway București", 2014.
"Silvia", 2015
"Silvia", 2015.

Aceasta reprezintă prima sală modernă destinată spectacolelor muzicale din România după 1989, cu o capacitate de 550 de locuri, asigurând vizibilitate optimă pentru fiecare spectator și fiind echipată cu tehnologie scenică adecvată musicalurilor. Dotat cu o scenă mare de 14 metri lățime și 20 metri adâncime, cu o sală de repetiții pentru cor și balet, un spațiu de repetiții pentru orchestră, o fosă pentru orchestră și un foaier mare cu o capacitate de 100–150 de locuri, clădirea cuprinde, de asemenea, cabine individuale de repetiție pentru muzicieni, un depozit de costume, o cizmărie, un atelier de croitorie, un depozit de partituri, precum și mai multe spații pentru servicii publice și anexe[98]. Potrivit arhitectului Cristian Mihu, clădirea nu duce lipsă de calități arhitecturale, însă nu este amplasată într-o zonă adecvată pentru un centru artistic de asemenea importanță. Distanța sa față de centrul vechi al Bucureștiului, într-o zonă complet demolată în anii 1980 și marcată de clădiri cu volume puternice și disonante între ele, este regretabilă. Mai mult decât atât, acest tip de clădire publică ar fi trebuit să facă obiectul unui concurs de arhitectură, ceea ce ar fi permis deschiderea unor dezbateri utile și abordarea unui număr de probleme de urbanism nerezolvate până în prezent[99].

Noul Teatru Național de Operetă și Musical „Ion Dacian” a fost inaugurat la 24 ianuarie 2015 cu premiera Fantoma de la Operă (The Phantom of the Opera)[100]. Evenimentul aniversar din 8 noiembrie 2015, pentru 65 de ani de la înființare[101], a fost unul dintre ultimele spectacole înainte de închiderea administrativă din noiembrie 2015, cauzată de probleme legate de recepția clădirii, avizele necesare, siguranța electrică și litigii privind terenul. Teatrul a rămas închis câțiva ani[102], redeschiderea având loc în aprilie 2018. Problema acusticii insuficiente, constatată la prima reprezentație din 2015, nu a fost rezolvată[19], artiștii fiind nevoiți să utilizeze microfoane[103].

"Fantoma de la Opera", 2015
"Fantoma de la Opera", 2015.

Conducerea și direcția artistică inițiate de Răzvan-Ioan Dincă au fost continuate de Alina Moldovan între 2013 și 2015. Repertoriul se remarcă prin diversitate în sezoanele 2012–2013 și 2013–2014:

  • Musical: Rebecca de Sylvester Levay; creații românești: Broadway-București (creație românească de referință), Supermarket, Paris, mon amour, un spectacol de foaier care se bucură de un mare succes și va fi jucat în toată România și pe parcursul mai multor ani[104], fără a omite Romeo și Julieta, de Gérard Presgurvic, care a fost prezentată pentru prima dată în 2009 (premiera la Paris având loc în 2001).
  • Operete: Liliacul (Die Fledermaus), Silvia (Die Csárdásfürstin), Voievodul țiganilor (Der Zigeunerbaron), Contesa Marița (Gräfin Mariza) și Văduva veselă (Die lustige Witwe).
  • Teatru-dans: fr:María de Buenos Aires, opereta-tango de Astor Piazzolla, Royal Fashion și Urban Kiss (creații proprii).
  • Concerte și evenimente: Festivalul Internațional al Artelor Spectacolului Muzical „Viața e frumoasă!” (edițiile 2012 și 2013); turneu național 2012–2013; Zilele Monteorului în iulie 2012 și 2013, la Sărata Monteoru (județul Buzău).); Zilele Culturii Româno-Maghiare – Aiud, 6–8 iulie 2012; Gala Internațională de Operetă și Musical – Kiev, 31 martie 2012; Invitație la Vals, concerte de primăvară și de romanțe în 2014.
  • Spectacole pentru copii și magie: Kids Magic Show, HAZARD, Cocoșelul neascultător, Frumoasa din pădurea adormită, Micuța Dorothy de Marius Țeicu, spectacol interactive pentru copii din medii defavorizate, decembrie 2013.

Pentru sezonul 2014–2015, programul a continuat repertoriul anterior: Contesa Marița, Liliacul, Silvia, Văduva veselă, Voievodul țiganilor; comedii muzicale: Dolce Vita, Fantoma de la Operă, Paris, mon amour, Rebecca, Romeo și Julieta; teatru-dans: Anais, María de Buenos Aires, gale, recitaluri precum și operete pentru copii (Cocoșelul neascultător, Frumoasa din pădurea adormită)[105].

O instituție haotică: 2015-2022

[modificare | modificare sursă]
"Victoria și al ei husar", 2017
"Victoria și al ei husar", 2017
Secretul lui Marco Polo, 2022
Voievodul țiganilor, 2022
Spectacolele sezonului 2022-2023

Suspendarea în 2015 de către Ministerul Culturii a mandatului Alinei Moldovan, ca urmare a unei declarații de avere incomplete[106], a pus capăt direcției noi inițiate în 2006. Deși a fost ulterior exonerată și a revenit la conducerea teatrului după trei ani, Alina Moldovan, constatând demantelarea a tot ceea ce fusese construit în cei 13 ani anteriori, a demisionat la doar o săptămână de la reintegrarea sa, în 2018[85]. Între timp, festivalul foarte apreciat Viața e frumoasă! a dispărut în 2017, fiind aparent înlocuit de Festivalul „Ion Dacian”[107].

Festivalul Internațional al Artelor Spectacolului Muzical „Viața e frumoasă!” a fost oprit prin decizia directoarei interimare Bianca Ionescu-Ballo[108] și înlocuit cu Festivalul „Ion Dacian”, un eveniment fără ecou semnificativ în presă, sugerând un festival minor[109], lipsit de anvergura predecesorului său Viața e frumoasă!.

Pe de altă parte, fuziunea dintre Opera Națională București și Teatrul Național de Operetă s-a dovedit o asociere forțată și nereușită, fără rezultate notabile; un nou guvern a revenit la situația anterioară, iar Teatrul de Operetă și-a recăpătat independența în noiembrie 2016[110].

„Valsul“ directorilor a contribuit, de asemenea, la perturbările profunde din cadrul instituției. Între 2015 și 2023, șapte conduceri s-au succedat pe fondul contestărilor interne, litigiilor, demisiilor bruște, problemelor administrative la nivel ministerial, dar și al scandalurilor și conflictelor interminabile de la Opera Națională București[111], instituția-mamă a Teatrului de Operetă în perioada 2013–2016[112].

După separarea mult dorită de artiști, utilizarea fondurilor publice și performanțele artistice au relevat o lipsă aproape totală de rezultate, continuând să afecteze imaginea instituției, gestionată deficitar atât de ministerul tutelar, cât și de conducerea proprie[113][85]. Între 2017 și 2018, teatrul a fost găzduit provizoriu în Palatul Național al Copiilor. Indicatorii de performanță publicați în Caietul de obiective al Concursului de Management 2018 (câștigat de Bianca Ionescu-Ballo) arată rezultate deosebit de slabe pentru anii 2017 și 2018[114]. Perioada 2016–2018 a semănat mai degrabă cu o vacanță prelungită, presărată doar cu rare zile de activitate, având în vedere numărul redus de spectacole: niciun spectacol în 2016, 27 în 2017 și 36 în 2018 – adică mai puțin de un spectacol pe săptămână chiar și în cel mai bun an, 2018. Situația se explică printr-o combinație între o nouă relocare, haosul de la Opera Națională din 2016 și schimbarea statutului instituției, care și-a recăpătat independența legală în noiembrie 2016, dar efectivă abia în cursul anului 2017.

Pentru stagiunea 2015–2016, scena a prezentat Fantoma de la Operă (The Phantom of the Opera), Romeo și Julieta (versiunea lui Gérard Presgurvic), Silvia (Die Csárdásfürstin) de Emmerich Kálmán, Dolce Vita și Anais.

Stagiunea 2016–2017 a fost amputată de anul 2016 — marcat de o lipsă totală de activitate —, iar în 2017 au fost jucate Victoria și-al ei husar (Viktoria und ihr Husar) de Paul Abraham, Liliacul (Die Fledermaus), comedia muzicală London – A New Story (de Bianca Ionescu-Ballo) și Bonjour, bonne nuit Paris! — spectacol conceput inițial sub titlul Paris, Mon Amour de Răzvan Ioan Dincă în 2010[104], ulterior modificat substanțial de Bianca Ionescu-Ballo într-un colaj eterogen.

Între 2018 și 2023, pe lângă numeroasele colaje, repertoriul a inclus constant titluri clasice de operetă precum Țara surâsului (Das Land des Lächelns), Voievodul țiganilor (Der Zigeunerbaron), Victoria și-al ei husar (Viktoria und ihr Husar), Liliacul (Die Fledermaus), Candide, Secretul lui Marco Polo. Musicalurile propuse publicului au inclus My Fair Lady, en:Kiss Me, Kate, Jack, între dragoste și nebunie, creație a teatrului[115] și Rebecca[116]. De asemenea, au fost prezentate câteva balete de scurtă durată și operete pentru copii, în parteneriat cu asociații artistice: Frumoasa din pădurea adormită, Cenușăreasa, Alice în Țara Minunilor, Ileana cea vitează, o creație românească.

Conducerile Teatrului Național de Operetă începând din 1990

[modificare | modificare sursă]
Perioadă Director
1990 - 1992Sorana Coroamă-Stanca
1992 - 1994Nicolae Ciubuc[117]
1994 - 1999Dorin Teodorescu
2001 - 2006Amza Săceanu[118]
2006 - 2012Răzvan-Ioan Dincă
2013 - 2015Alina Moldovan
- În septembrie 2013, teatrul de operetă trece sub tutela Operei Naționale din București -
2015 - 2016George Călin
2016 (mai puțin de o săptămână la începutul lunii aprilie)Tiberiu Soare
2016 (8-19 aprilie)Vladimir Vlad Conta
2016 (mai)Beatrice Rancea
2016 - 2018Bianca Ionescu-Ballo (interimar)
- În noiembrie 2016, teatrul de operetă redevine independent -
2018 (o săptămână)Alina Moldovan
2018 - 2023 (noiembrie)Bianca Ionescu-Ballo (mandat de cinci ani)
2023 (noiembrie) - 2024 (decembrie)Radu Petrovici (interimar)[119]
2025 - 2029Radu Petrovici (mandat de cinci ani)
Meșterul Manole, 2024
Prințesa circului, 2024
Meșterul Manole și Prințesa circului in 2024

Situația Teatrului „Ion Dacian” la sfârșitul anului 2024

[modificare | modificare sursă]
Opereta Lounge "Operetele mele"
Opereta Lounge "Tango passion"
Opereta Lounge "Tango passion" și publicul său
„Opereta Lounge” de la Teatrul Ion Dacian

Elementele de informare din acest capitol au ca sursă rapoartele de activitate publicate pe site-ul Ministerului Culturii din România[120], caietele de obiective pentru concursurile de proiecte de management din 2018 și 2014[121], precum și proiectul de management depus la concursul din 2024 pentru conducerea instituției[122].

Stagiunea 2023–2024, sub coordonarea noului director interimar Radu Petrovici, se remarcă printr-o concentrare asupra unor producții majore, precum Meșterul Manole (operă rock), inspirată dintr-un proiect al trupei Phoenix, și Prințesa circului (Die Zirkusprinzessin) de Emmerich Kálmán.

Publicul și aprecierea sa

[modificare | modificare sursă]

Stagiunea teatrală se desfășoară, de regulă, între lunile octombrie (anul n) și iunie (anul n+1).

Instituția a realizat sondaje de opinie în rândul spectatorilor, cu scopul de a urmări evoluția profilului publicului actual în perioada 2021–2023. Aceste sondaje au fost completate de datele statistice furnizate de pagina oficială de Facebook. Deși rezultatele sunt incomplete și prezintă o coerență perfectibilă, publicul teatrului se află într-un proces de transformare, iar câteva tendințe clare pot fi identificate[123]:

  • Categoria de vârstă 20–26 de ani înregistrează o creștere constantă: de la 13,33% în 2021 la 23,50% în 2023, compensând diminuarea segmentului seniorilor (peste 60 de ani), care scade de la 18,88% în 2021 la 9,13% în 2023.
  • Principala motivație a scăderii participării publicului este legată de calitatea prestațiilor artistice, ponderea acestor răspunsuri fiind în creștere de la 24,44% în 2021 la 33,33% în 2023.
  • Preferințele publicului TNOMID se orientează în special către musical, cu o medie de 31,52% în perioada 2021–2023, urmat de operetă cu 24,19%.
  • Opera se dovedește un gen din ce în ce mai apreciat, cu o medie de 14,17%, în creștere de la 14,18% în 2021 la 18,03% în 2023.

În 2025, cea mai importantă categorie de public se regăsește în segmentul de vârstă până în 35 de ani (43,71%), revitalizarea instituției atrăgând un important segment de public nou: 30,13%, iar media notelor acordate de public este de 9,65/10[124].

Imagine și comunicare

[modificare | modificare sursă]

Considerată învechită și lipsit de originalitate, identitatea vizuală a fost înlocuită în martie 2025. Noul logo reprezintă o metaforă minimalistă a volumetriei clădirii teatrului.

În ceea ce privește comunicarea, principala prezență publică rămâne rețeaua socială Facebook. Site-ul web, aflat în proces de reconfigurare din februarie 2025, reflectă schimbarea de viziune, punând în prim plan informațiile utile publicului, respectiv lista spectacolelor viitoare, însoțită de linkuri către agențiile de bilete online.

Artiști și calitatea spectacolelor

[modificare | modificare sursă]

Calitatea spectacolelor a fost slabă în anii haotici (2016-2019), iar colajele – combinații de extrase din mai multe lucrări – care umpleau golurile programului insuficient, au persistat până în stagiunea 2022-2023. În perioada 2021-2023, multe premiere au avut un succes redus. Au fost prezentate spectacole precum Candide, celebra operetă de Leonard Bernstein, My Fair Lady regizată de Ion Caramitru, Voievodul țiganilor și Secretul lui Marco Polo, titluri din repertoriul clasic de operetă, precum și un prim musical în 2022, Jack, între dragoste și nebunie (Jack, between love and madness), de Diego Mecchi, și mai multe premiere de balet și dans contemporan (Vitraliul unei vieți, Fluturi). Multiplicarea spectacolelor de tip colaj, prin alăturarea fragmentelor din diverse operete sau comedii muzicale, a compensat eșecul unora dintre premiere cu costuri minime. Spectacolul Candide a fost oprit rapid după a doua reprezentație, afectat de pandemie,iar celelalte premiere nu au depășit, în medie, un număr de 1,5 reprezentații pe parcursul a trei ani[125].

Numirea unui nou director interimar în 2024, Radu Petrovici, a fost marcată de un musical bazat pe o compoziție originală românească, Meșterul Manole, care s-a dovedit un mare succes și s-a jucat cu casa închisă[126], urmată de un turneu național. Programele pentru al doilea semestru al anului 2024 au folosit producțiile existente, prezentând spectacolele cele mai bine realizate[127].

Finanțe fragile, aflate în curs de redresare

[modificare | modificare sursă]

Perioada precedentă mutării definitive a instituției în noul său teatru (aprilie 2018) a fost puternic afectată de instabilitate, atât în ceea ce privește independența, organizarea, cât și posibilitatea de a dispune de o sală adecvată.

Ca urmare, performanța primelor două ani (2017 și 2018) în noul sediu a fost foarte slabă, iar costurile per spectator au fost excesive: 4.300 lei (aproximativ 924 euro), de două ori mai mari decât costul echivalent la Metropolitan Opera din New York. Vânzarea de bilete a atins un minim istoric de 4.600 de bilete pe întreaga perioadă a anului 2017, sezon caracterizat de doar 12 spectacole și 27 de reprezentații[128]. Prioritatea managementului în primul mandat oficial (2018–2023) a fost salvarea instituției. În 2023, numărul spectatorilor plătitori a depășit 30.000 pentru 77 de reprezentații, iar costul per spectator a scăzut la aproximativ 1.000 lei (aproximativ 202 euro), apropiindu-se de un nivel normal. Cu toate acestea, situația financiară a teatrului rămâne precară[129].

De asemenea, instituția reînființată în 2016, nu a reușit să păstreze drepturile de prezentare pentru comedia muzicală Fantoma de la Operă, deși reprezentațiile din 2015 avuseseră un succes deosebit. Titlul a fost scos din repertoriu fără a fi amortizat financiar, chiar în perioada în care se bucura de popularitate.

În 2025, revirimentul financiar este spectaculos, veniturile proprii atingând un maxim istoric de 4 milioane lei, cu 78% mai mult decât în anul 2023, în condițiile celei mai mici finanțări publice din perioada 2017-2025.

Proiectul 2025–2029

[modificare | modificare sursă]
Radu Petrovici, manager în 2025
Radu Petrovici, manager în 2025.

Elementele de informare din acest capitol se bazează pe proiectul de management 2024–2029[122].

Potrivit lui Radu Petrovici, noul director al instituției din 2025[130]:

„Opereta nu este „ruda mai săracă a operei”, iar musicalul nu este „vulgarizarea operetei”, ci sunt surorile mai tinere și mai vesele ale teatrului, operei și ale muzicii clasice, sunt sufletul unei petreceri cu muzică rafinată și complexă. Opereta și musicalul, alături de operă și de muzica clasică, sunt importante pentru România pentru că îi atestă și îi certifică în plan cultural identitatea europeană.[131].”

Strategie și politică artistică 2025–2029

[modificare | modificare sursă]

Potrivit proiectului de management al Teatrului Național de Operetă și Musical „Ion Dacian” pentru perioada 2024–2029[122], TNOMID beneficiază de un public fidel, atașat de spectacolele muzicale. Sondajele realizate în ultimii ani subliniază necesitatea unor intervenții asupra ofertei de spectacole pe mai multe planuri: reducerea evenimentelor de tip gală, colaje sau concerte, concentrarea asupra îmbunătățirii calității spectacolelor existente sau viitoare și abordarea altor genuri muzicale, precum opera-comică (singspiel) și teatrul muzical.

Un nou tip de eveniment-spectacol a fost lansat în 2024: Opereta Lounge[132], care utilizează foaierul teatrului ca scenă deschisă publicului, eliminând separarea tradițională scenă-public și favorizând interacțiunea între acestea. Salonul găzduiește concerte live, recitaluri de muzică clasică, expoziții de artă, seri de dans, lectură sau poezie[133].

Conform conducerii teatrului, pe de o parte, să crească rentabilitatea spectacolelor prin multiplicarea reprezentațiilor aceluiași titlu pe scenă și, pe de altă parte, să promoveze musicalurile moderne. Calitatea artistică superioară este urmărită prin persistența titlurilor în repertoriu, permițând mai multe repetiții.

Programarea sezonului 2024–2025 include comedii muzicale precum Romeo și Julieta (Roméo et Juliette, de la haine à l’amour), apreciată de critici și al cărei succes a permis extinderea numărului de reprezentații la 20, în perioada martie - iunie 2025[134], My Fair Lady, Meșterul Manole, Jack, între dragoste și nebunie și Rebecca dar și operete precum Voievodul Țiganilor (Der Zigeunerbaron), Liliacul (Die Fledermaus), Prințesa Circului (Die Zirkusprinzessin)[135], Victoria și-al ei husar (Viktoria und ihr Husar), Țara surâsului (Das Land des Lächelns).

La aceste două genuri se adaugă concertele Opereta Lounge: Operetele mele – Recital Emmerich Kálmán, gale (Musical Evolution), colaje (Bonjour, bonne nuit, Paris), un spectacol de Crăciun (Joyful Christmas) și o dramă lirică: Vocea Umană ('' La Voix humaine) de Francis Poulenc pe versurile lui Jean Cocteau[136].

Teatrul de Operetă din București este singurul teatru specializat în operetă din întreaga Europă, celelalte instituții similare fie s-au închis, fie s-au reconvertit. În comparație cu peisajul sinistru al spectacolului liric francez descris de Christiane Stutzmann în 2017[137], România mai păstrează flacăra unei scene dedicate operetei, dar și musicalului. TNOMID produce în principal adaptări ale unor lucrări străine și propune ocazional creații românești.

Conform diferitelor rapoarte de activitate publicate de teatru din 2008, publicul operetei este în mod clar senior (peste șaizeci de ani reprezintă 80%), în timp ce cel al musicalului este mult mai tânăr (20-45 de ani reprezintă 80%). Teatrul înmulțește producțiile de comedii muzicale pentru a atrage publicul tânăr, ceea ce îi va permite să crească veniturile (prețul unui bilet la comedia muzicală fiind mai mare decât cel al unei operete) și să fidelizeze un nou segment de spectatori.

Astfel, o nouă operă-rock, inspirat de un succes răsunător al muzicii rock românești din anii 1970, al grupului legendar Phoenix – Cantafabule – a fost anunțat de directorul teatrului pe 9 mai 2025 pentru stagiunea 2025-2026. Producția va fi o creație integral românească, realizată în colaborare cu fostul solist, compozitor și muzician al formației, Josef Kappl[138].

Note

[modificare | modificare sursă]
  1. ↑ Guvernul României (). „Teatrul Național de Operetă și Musical „Ion Dacian" din Capitală se reînființează, prin reorganizarea Operei Naționale București - ONB”. gov.ro. Accesat în .
  2. ↑ fr Gheorghe Firca 2006, pp. 6-8, La Roumanie. Culture musicale au fil de l’histoire.
  3. 1 2 Inga Postolache 2022, p. 90, Premisele apariției musicalului românesc: pagini de istorie.
  4. 1 2 3 TNOMID (). „pagina "Istoric"”. opereta.ro (Teatrul Național de Operetă și Musical Ion Dacian). Accesat în .
  5. ↑ Inga Postolache 2022, pp. 90-91, Premisele apariției musicalului românesc: pagini de istorie.
  6. ↑ Ion Moldovan, Eugenia Mirescu & Răzvan-Ioan Dincă 2010, p. 10.
  7. ↑ fr Gheorghe Firca 2006, La Roumanie. Culture musicale au fil de l’histoire.
  8. ↑ en Inga Postolache 2023, p. 351, Genres of Non-academic Musical Theater in Romania : Pages of History.
  9. ↑ fr Gheorghe Firca 2006, p. 6-7, La Roumanie. Culture musicale au fil de l’histoire.
  10. ↑ Un gen teatral definit prin comicul de situație și prin numeroase răsturnări de situație, adesea cu accente licențioase.
  11. ↑ fr Gheorghe Firca 2006, p. 7, La Roumanie. Culture musicale au fil de l’histoire.
  12. ↑ Elena Panait (). „Baba Hârca – unul dintre personajele mitologice românești și „vrăjitoarea" ce l-a inspirat pe Matei Millo să scrie prima operetă românească”. micaromnie.com. Accesat în .
  13. ↑ Eugen Marola (). „La 169 de ani de la nașterea lui Ciprian Porumbescu, ONB prezintă la Alba Iulia opereta "Crai Nou"”. romania-muzical.ro (Radio România Muzical). Accesat în .
  14. ↑ Maria Morariu (). „"Crai nou, crai nou, crai nou"”. literaturadeazi.ro (Literatura de azi). Accesat în .
  15. ↑ Corul Conservatorului Ciprian Porumbescu 1995, Ciprian Porumbescu - Crai nou, Cor- Aria Dochitei- Hora.
  16. ↑ Rosina Caterina Filimon 2019, Ciprian Porumbescu și valorificarea folclorului în creația muzical-dramatică.
  17. ↑ en Inga Postolache 2023, p. 349-350, Genres of Non-academic Musical Theater in Romania : Pages of History.
  18. ↑ en Inga Postolache 2023, p. 350, Genres of Non-academic Musical Theater in Romania : Pages of History.
  19. 1 2 3 În decembrie 2025.
  20. ↑ Eugen Marola. „Terasa Oteteleșanu și Hotel Frascatti: academii boierești de șpriț și bere”. historia.ro (Historia). Accesat în .
  21. ↑ Ashot Arakelyan (). „Forgotten Opera Singers: Mara (Maria) d'Asty (Dimitrescu/Demetrescu) (Soprano)” (în engleză). forgottenoperasingers.blogspot.com (Forgotten Opera Singers). Accesat în .
  22. ↑ „Florica Florescu - o regină a operetei de altădată”. De Ieri si de azi. Accesat în .
  23. ↑ en Oana Ilie 2018, p. 69-89, The story of a story: the Grigoriu Theatre Company.
  24. ↑ Oana Ilie 2018, p. 121-144, Trupa de la „Grigoriu”.
  25. ↑ Radio România Cultural & Daniela Ivanov 2022, Nicolae Leonard și Hariclea Darclée.
  26. ↑ Muzeului Național de Istorie a României (MNIR). „Nicolae Leonard”. galeriaportretelor.ro. Accesat în .
  27. ↑ Constantin Tănase & 1920-1945, Anthologie de couplets de la période de l’entre-deux-guerres.
  28. ↑ Daniela Gheorghe 2020, p. 8, Din istoria scenelor bucureștene: Sala din Sărindar (II).
  29. ↑ Ion Moldovan, Eugenia Mirescu & Răzvan-Ioan Dincă 2010, p. 13.
  30. ↑ Este acum „Teatrul Mic” pe strada renumită „strada Constantin Mille”.
  31. ↑ Ion Dacian & circa 1960, Aria din opereta „Vânzătorul de păsări”.
  32. ↑ Sau și Un vals vienez.
  33. ↑ Articole de presă din ziarul „Credința” din Arad (între 1941 și 1943):
  34. ↑ Daniela Gheorghe 2020, p. 11, Din istoria scenelor bucureștene: Sala din Sărindar (II).
  35. ↑ Ion Moldovan, Eugenia Mirescu & Răzvan-Ioan Dincă 2010, p. 15.
  36. ↑ Daniela Gheorghe 2020, p. 11, Din istoria scenelor bucureștene: Sala din Sărindar (II).
  37. ↑ Stellarium 2023, Cum a murit marele Constantin Tanase.
  38. ↑ fr François de Liencourt 1961, p. 187-192, Le théâtre, le pouvoir et le spectateur soviétiques.
  39. ↑ fr Gheorghe Firca 2006, p. 12-13, La Roumanie. Culture musicale au fil de l’histoire.
  40. ↑ Victor Eskenasy (). „Din Arhiva Europei Libere: Mărturii despre lumea Operei române în anii '50”. Radio Europa Liberă, Modolva. Accesat în .
  41. ↑ Monica Chiorpec (). „Noua politică culturală din România între 1965 și 1974”. rri.ro (Radio România Internațional). Accesat în .
  42. ↑ en Valentina Sandu-Dediu 2020, p. 205-215, "The New Romanian Operetta” of the 1950s. An Instrument in the Building of Socialism.
  43. ↑ Cătălin Pena (). „După instalarea guvernului Dr. Petru Groza la 6 martie 1945, și opereta a fost pusă în slujba mărețelor idealuri ale oamenilor muncii”. evz.ro (Evenimentul zilei). Accesat în .
  44. ↑ Gabriel Catalan 2009, p. 218, Teatrul și muzica din România in primii ani de comunism (II).
  45. ↑ en CIA Information report 1954, / Rumania / Theaters, Opera, and Cinemas.
  46. ↑ fr Lavinia Betea 1954, p. 123-129, L’homme nouveau.
  47. ↑ Gabriel Catalan 2009, p. 187-203, Teatrul și muzica din România în primii ani de comunism (I).
  48. ↑ Inaugurat în 1950, situat pe Calea 13 Septembrie, devenită Bulevardul Gheorghe Magheru - Cristian Frisk (). „Istoria Teatrului Nottara, fostul teatru al Armatei”. presamil.ro (Agenția Media a Armatei). Accesat în .
  49. ↑ Andrei Slavuteanul (). „Fragment de Istorie: 70 de ani de la inaugurarea Teatrului de Stat de Operetă din București”. bucurestiivechisinoi.ro (București vechi și noi). Accesat în .
  50. ↑ Case de muzicieni (). „"Teatrul de Operetă „Ion Dacian""”. casedemuzicieni.ro (Case de muzicieni). Accesat în .
  51. ↑ Ion Dacian 1968, Vânt de libertate, Duetul Stela-Mario, Stela, numai tu luminezi drumul.
  52. ↑ Două arii din operetă:
  53. ↑ en Valentina Sandu-Dediu 2020, p. 214, "The New Romanian Operetta” of the 1950s. An Instrument in the Building of Socialism.
  54. ↑ en Valentina Sandu-Dediu 2020, p. 209, "The New Romanian Operetta” of the 1950s. An Instrument in the Building of Socialism.
  55. ↑ Ion Dacian 1966, Ion Dacian si Corul Operetei Bucuresti-Mugurel de cantec romanesc (din opereta "Lasati-ma sa cant").
  56. ↑ en Tatiana Oltean 2019, p. 79, Lăsați-mă să cânt! [Let me sing!] – a Romanian operetta by Gherase Dendrino: links between the ethical, aesthetic and political content.
  57. ↑ Inga Postolache 2022, p. 94, Premisele apariției musicalului românesc: pagini de istorie.
  58. ↑ Harry Negrin 1984.
  59. ↑ Ion Moldovan, Eugenia Mirescu & Răzvan-Ioan Dincă 2010, pp. 18-21.
  60. ↑ Gabriel Catalan 2009, Teatrul și muzica din România în primii ani de comunism (II). and Gabriel Catalan 2009, Teatrul și muzica din România în primii ani de comunism (II).
  61. ↑ Ion Moldovan, Eugenia Mirescu & Răzvan-Ioan Dincă 2010, p. 18-20.
  62. ↑ Ion Dacian 1971, Sărmane lăutar pribeag.
  63. ↑ Ion Dacian & Cleopatra Melidoneanu 1970, MY FAIR LADY highlights.
  64. ↑ Biografie a sopranei pe blogul Prof. Stephan Poen, musicolog - Stephan Poen (). „CLEOPATRA MELIDONEANU ... vise ... ale lumii-ndrăznețe ...vise ... pline de frumusețe ..”. poenmuzicologie.blogspot.com. Accesat în .
  65. ↑ Cleopatra Melidoneanu 1973, Înregistrare a operetei „Mătușa mea, Faustina”.
  66. 1 2 en Inga Postolache 2023, p. 351-353, Genres of Non-academic Musical Theater in Romania : Pages of History.
  67. ↑ Ion Moldovan, Eugenia Mirescu & Răzvan-Ioan Dincă 2010, p. 26-28.
  68. ↑ fr Irina Gridan 2011, p. 113-127, "Du communisme national au national-communisme - Réactions à la soviétisation dans la Roumanie des années 1960".
  69. ↑ Ion Moldovan, Eugenia Mirescu & Răzvan-Ioan Dincă 2010, p. 25.
  70. ↑ Ion Moldovan, Eugenia Mirescu & Răzvan-Ioan Dincă 2010, p. 26-27.
  71. ↑ Ministerul Culturii (). „Hotărâre nr. 527 din 4 septembrie 1992 de reorganizare a unor instituții publice subordonate Ministerului Culturii - Articol 3”. legislatie.just.ro (Portalul legislativ). Accesat în .
  72. 1 2 3 Ion Moldovan, Eugenia Mirescu & Răzvan-Ioan Dincă 2010, p. 32.
  73. ↑ Guvernul României (). „ORDONANȚĂ DE URGENȚĂ privind unele măsuri în domeniile culturii si artei, cultelor, cinematografiei si dreptului de autor - Art 19”. legislatie.just.ro. Accesat în .
  74. ↑ Ion Moldovan, Eugenia Mirescu & Răzvan-Ioan Dincă 2010, p. 37-41.
  75. ↑ Ion Moldovan, Eugenia Mirescu & Răzvan-Ioan Dincă 2010, p. 41-44.
  76. ↑ International Federation of Musicians (). „Răzvan Ioan Dincă – Romania” (în engleză). ioc.fim-musicians.org (International Federation of Musicians). Accesat în .
  77. ↑ TNOMID (). „SCENART – Sprijin pentru competențe în artele spectacolului din România”. opereta.ro (Teatrul Național de Operetă și Musical Ion Dacian). Accesat în .
  78. ↑ Jurnalul (). „Proiectul "Scenart" trece la etapa a doua”. jurnalul.ro (Jurnalul). Accesat în .
  79. ↑ Articole despre proiectul Scenart:
  80. ↑ Rezultatele concludente ale proiectului Scenart după un an de derulare:
  81. ↑ Articole și interviuri din perioada 2008–2013:
  82. ↑ TNOMID (). „Gala de Operetă „Viața e frumoasă" la Muzeul Național Cotroceni”. onlinegallery.ro (Onlinegallery.ro). Accesat în .
  83. ↑ Premiul pentru cel mai bun spectacol muzical al anului la Gala VIP a Artelor Spectacolului: Cristina Sârbu (). „MUZICĂ. Viața e frumoasă – ediția a III-a”.
    „Acum sînt tentată să plasez premiera Liliacului în regia lui Răzvan Dincă pe locul I într-o competiție, amicală dar serioasă, cu doar două alte spectacole de operetă, dar fiecare dintre acestea, un exemplu de punere în scenă și reușită muzicală: Baiadera, regia: KERO, (Teatrul de Operetă și Musical din Budapesta) și Vînzătorul de păsări, regia: Yury Alexandrov (Teatrul de Stat de Comedie Muzicală din Sankt Petersburg). Motivul? Ingeniozitatea, curajul, spectaculosul, strălucirea punerii în scenă, viziunea regizorală căreia buni și foarte buni cîntăreți actori i-au dat glas și viață – interpreta Adelei, soprana Irina Ioana Baianț, a fost distinsă de curînd cu Premiul VIP pentru debut în operetă, iar la aceeași gală, acest Liliac a fost desemnat drept cel mai bun spectacol al anului, regizorului Răzvan Dincă revenindu-i și Premiul VIP pentru montarea scenică.”
    . observatorcultural.ro (Observator cultural). Accesat în .
  84. ↑ Răzvan-Ioan Dincă 2012.
  85. 1 2 3 Alexandru Pătrașcu (). „Cultură proastă pentru toți (I)”.
    „Coerent cu ideologia social-democrată, PSD guvernează cultura într-un singur sens: accesibilitate mărită, dar cu costul renunțării la calitatea actului artistic. Mult, ieftin și prost. Spectacolele gratuite în piețe publice, în care muzica clasică și opera sunt vulgarizate, au devenit o normă, în timp ce instituțiile muzicale coboară standardele artistice tot mai mult în fiecare an, deși bugetul lor cumulat depășește jumătate din finanțarea publică pe care o acordă ministerul.”
    . despreopera.com (Despre Opera). Accesat în .
  86. ↑ Adevărul (). „Incendiul de la Teatrul de Opereta se poate repeta si in alte teatre din București”. adevarul.ro (Adevărul). Accesat în .
  87. ↑ Jurnalul (). „Directorul Operetei nu se lasa copleșit”. jurnalul.ro (Jurnalul). Accesat în .
  88. ↑ Anca Floreaa, Muzicolog (). „„Lăsați-mă să cânt!"”. adevarul.ro (Adevărul). Accesat în .
  89. ↑ Discuții conflictuale și acord pentru găsirea unei noi săli la Teatrul Național de Operetă:
  90. ↑ Oana-Maria Baltoc (). „Revoluție la Operetă!”. jurnalul.ro (Jurnalul). Accesat în .
  91. ↑
  92. ↑ Sebastian S. Eduard (). „Opereta pleacă un an în turneu”. jurnalul.ro (Jurnalul). Accesat în .
  93. ↑ Articole despre proiectul de construire a unui nou Teatru de Operetă la București:
  94. ↑ Adam Popescu (). „Scandal la Opereta”. evz.ro (EVZ). Accesat în .
  95. ↑ O fuziune contestată între Opera și Opereta:
  96. ↑ Economica.net (). „Noul sediu al Teatrului de Operetă din Capitală, gata anul viitor. Câți bani s-au investit”. economica.net (Economica.net). Accesat în .
  97. ↑ Două articole despre arhitectura clădirii:
  98. ↑ Monica Ion (). „Noua sală de spectacole a Teatrului de Operetă și Musical ,,Ion Dacian" prima clădire destinată artelor spectacolului muzical construită în România după anul 1989”. rador.ro (Radio România - Agenția de Presă RADOR). Accesat în .
  99. ↑ Cristian Mihu (). „Despre noul Teatru de Opereta. O analiza”. contributors.ro (Contributors.ro). Accesat în .
  100. ↑ Redacția Hotnews (). „Noua sala de spectacole a Teatrului de Opereta si Musical ,"Ion Dacian" inaugurata pe 24 ianuarie cu ,"Fantoma de la Opera"”. hotnews.ro (Hotnews). Accesat în .
  101. ↑ A.C (). „Teatrul de Operetă a aniversat 65 de ani printr-un eveniment-maraton”. rador.ro (Radio România - Agenția de Presă RADOR). Accesat în .
  102. ↑ Închiderea teatrului și numeroasele sale probleme tehnice sau juridice:
  103. ↑ Alexandru Pătrașcu (). „Despre… Operetă”. despreopera.com (Despre Opera). Accesat în .
  104. 1 2 Două articole de presă: unul anunțând premiera și al doilea evocând succesul piesei:
  105. ↑ TNOMID (). „Spectacole - Stagiunea 2014-2015”. opereta.ro (Teatrul Național de Operetă și Musical Ion Dacian). Arhivat din original în . Accesat în .
  106. ↑ Mediafax (). „Ministerul Culturii: Alina Moldovan, înlăturată de la conducerea Operei Naționale București până la încheierea procesului în care este vizată”. mediafax.ro (Mediafax). Accesat în .
  107. ↑ Radio România Cultural (). „Festivalul „Ion Dacian", la Teatrul Național de Operetă și Musical”. radioromaniacultural.ro (Radio România Cultural). Accesat în .
  108. ↑ O cântăreață implicată în politică în cadrul Partidului România Mare în 2010, un partid naționalist provocator, creat și condus de poetul lingușitor și cântăreț al lui Ceaușescu Corneliu Vadim Tudor:
  109. ↑ Un articol despre cel din 2024 - Magdalena Popa Buluc (). „Program Teatrul Național de Operetă și Musical Ion Dacian – luna NOIEMBRIE”. jurnalul.ro (Jurnalul). Accesat în .
  110. ↑ ONB și TNO o căsătorie forțată și eșuată:
  111. ↑ Carmen Avram (2017). In premiera - Fantomele de la Opera. documentar. Antena 3. https://www.youtube.com/watch?v=z1Z2-zlfW1s. „Documentar TV (Antena 3) despre criza din 2016 la Opera Națională București. Haosul de la ONB, pe fondul neîncrederii și xenofobiei unui grup de artiști români față de alți artiști străini de prim rang angajați de instituție, a avut un ecou internațional. Pe lângă faptul că imaginea instituției a fost considerabil pătată pe termen lung, opera a pierdut cei mai buni membri, ajungând în haos și incertitudine. -- 30 min”
  112. ↑ Cronologia scandalurilor, demisiilor și a loviturilor de teatru politico-juridice între 2006 și 2021:
  113. ↑ Despre Opera, Cronici de Alexandru Pătrașcu, un critic respectat în lumea Operei și a artei lirice, despre „performanțele” TNOMID:
  114. ↑ Ministerul culturii și identității naționale 2018, p. 9.
  115. ↑ Michelle Debra (). „"Jack, entre folie et amour", création à Bucarest” [Jack, între dragoste și nebunie]. crescendo-magazine.be (Crescendo Magazine/Belgique) (în franceză). Accesat în .
  116. ↑ Musicalul Rebecca de Sylvester Levay la Teatrul National de Opereta "Ion Dacian" Bucuresti 2022.
  117. ↑ Regizor de teatru, decedat în 2014 - Radio România Muzical (). „S-a stins din viață regizorul Nicolae Ciubuc”. romania-muzical.ro (Radio România Muzical). Accesat în .
  118. ↑ Decedat la 3 februarie 2007.
  119. ↑ Radio România Cultural (). „Radu Petrovici este noul manager interimar al Teatrului Național de Operetă și Musical „Ion Dacian"”. radioromaniacultural.ro (Radio România Cultural). Accesat în .
  120. ↑ "Transparență - Managementul instituțiilor subordonate - Rapoarte de activitate" 2025.
  121. ↑ "Transparență - Managementul instituțiilor subordonate - Anunțuri management" 2025.
  122. 1 2 3 Radu Petrovici 2024.
  123. ↑ Radu Petrovici 2024, p. 8.
  124. ↑ TNOMID - chestionar distribuit publicului a 8 spectacole diferite (4 operete și 4 comedii muzicale) în Octombrie / Noiembrie 2025.
  125. ↑ Bianca Ionescu-Ballo 2012.
  126. ↑
  127. ↑ Radio România Muzical (). „Teatrul Național de Operetă și Musical Ion Dacian prezintă "Meșterul Manole" și "Voievodul Țiganilor" la Ziua Timișoarei”. romania-muzical.ro (Radio România Muzical). Accesat în .
  128. ↑ Criteriile oficiale de performanță sunt, într-adevăr, foarte slabe: Ministerul culturii și identității naționale 2018, p. 9.
  129. ↑ Criteriile oficiale de performanță devenite acceptabile în 2024: Ministerul culturii 2024, p. 15.
  130. ↑ AGERPRES (). „Radu Petrovici - declarat câștigător, în urma finalizării concursului de management pentru Teatrul de Operetă Ion Dacian”. agerpres.ro (Agerpres). Accesat în .
  131. ↑ Radu Petrovici 2024, p. 3.
  132. ↑ TNOMID (septembrie 2024). „Opereta Lounge”. opereta.ro (TNOMID). Accesat în .
  133. ↑ Fragmente din „Opereta Lounges” propuse de TNOMID pentru sezonul 2023-2024:
  134. ↑ Articole și critici despre Romeo și Julieta produs la TNOMID în martie 2025:
  135. ↑ Printesa Circului 2024.
  136. ↑ Articole de presă și fragment din spectacol:
  137. ↑ fr Christiane Dupuy-Stutzmann & 2016-2017, p. 443-456, L'opérette est-elle amenée à disparaître ?.
  138. ↑ Agerpress (). „Radu Petrovici, managerul Teatrului Național de Operetă: Pentru anul viitor - un musical bazat pe albumul 'Cantafabule'”. agerpres.ro (Agerpress). Accesat în .

Bibliografie

[modificare | modificare sursă]

Filmografie, emisiuni radiofonice și arii de operetă

[modificare | modificare sursă]

Arii de operetă și reviste muzicale

[modificare | modificare sursă]

Rapoarte de activități, Caietele cu obiectivele concursurilor de conducere și proiecte de management prezentate la concursuri

[modificare | modificare sursă]

Legături externe

[modificare | modificare sursă]
Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Teatrul_Național_de_Operetă_și_Musical_„Ion_Dacian”&oldid=17679949