Palatul Dogilor din Veneția

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare

Coordonate: 45°26′02″N 12°20′25″E / 45.433843°N 12.34028°E / 45.433843; 12.34028

Palatul Dogilor din Veneţia

Palatul Ducal (în italiană Palazzo Ducale), denumit anterior Palatul Dogilor (în italiană Palazzo Dogale) pentru că acolo era sediul dogilor, simbol al orașului Veneția și capodoperă a goticului venețian, este o clădire monumentală care se află în Piața San Marco, în sestiere San Marco[1], între piazzetta omonimă și molo di Palazzo Ducale, lângă Bazilica San Marco.

Caracterizat printr-un stil inspirat de arhitectura și bizantină și de cea orientală ca urmare a intenselor relații comerciale și culturale dintre Republica Venețiană și alte țări europene, el este de o frumusețe bazată pe un paradox estetic inteligent și fizic, legat de faptul că masa grea a corpului principal este susținut de coloane zvelte încrustate. Interiorul, acum parțial privat de operel care-l decorau odată, păstrează încă o galerie de artă, ce cuprinde lucrări realizate de cei mai renumiți maeștri venețieni, printre care Jacopo și Domenico Tintoretto, Tiziano Vecellio, Francesco Bassano, Paolo Veronese, Giambattista Zelotti, Jacopo Palma cel Tânăr, Andrea Vicentino și Antonio Vassilacchi.

Vechi sediu al dogilor și al magistraturii venețiene, fondat după 812, avariat de mai multe ori de incendii și reconstruit, a urmat istoria Serenissimei de la început și până la final. După anexarea Veneției la Regatul Italiei, clădirea a trecut clădire sub jurisdicția statului și a devenit muzeu, păstrându-și această ultimă funcție până astăzi; ea găzduiește sediul Muzeului civic al Palatului Ducal, parte a Fondazione Musei Civici di Venezia (MUVE), vizitat în 2012 de 1 319 527 persoane.[2]

Istoric[modificare | modificare sursă]

Primele clădiri[modificare | modificare sursă]

Otto al III-lea, reprezentat pe Evanghelia împăratului, conservată la Bayerische Staatsbibliothek, München

Primul Palat Ducal, din care nu s-a mai păstrat nimic, a fost construit la Heraclia[3][4] și acolo s-a stabilit, în jurul anului 700, primul doge al Republicii Venețiene, Paolo Lucio Anafesto. Acestuia i-au urmat Marcello Tegalliano și Orso Ipato, a cărui asasinare în 737 a dus la crearea unui magister militum ales anual.[4] Ca urmare a restaurării în 752 a sediului ducal, a fost construit în mandatul noului doge, Teodato Ipato, un sediu nou în orașul Metamaucum[4], fiind transferat la rândul său în 812 la Rivoaltus, vechiul Rialto, din dispoziția lui Angelo Partecipazio. În acest oraș, considerat mai sigur[5], a fost înălțată o clădire nouă[6], având aspectul unui castel[7][6][8], pe un teren deținut chiar de doge, în zona ocupată astăzi de Palatul Ducal. Clădirea a fost construită sub Pietro IV Candiano; era o structură destul de solidă[9], deoarece a rezistat revoltei populare din 976.[10]

În 998 împăratul Otto al III-lea, care a mers la Veneția pentru a-l întâlni pe dogele Pietro al II-lea Orseolo[11], a fost găzduit în turnul oriental al palatului[12], rămânând impresionat de luxul din interior.[13] În palat au fost găzduiți, de asemenea, împărații Henric al IV-lea, când a venit în 1094 la Veneția pentru a vedea relicvele Sfântului Evanghelist Marcu[14], și Henric al V-lea în 1116, după o renovare, neconsemnată de istoricii timpului[15], ce a urmat după două incendii[14] izbucnite în oraș în 1105.

Extinderi[modificare | modificare sursă]

Prima renovare majoră în stil bizantin, coordonată probabil de Nicolò Barattiero[16], care ridicase coloanele sfinților Marcu și Teodor și realizase o formă primară a podului Rialto[16], are loc în timpul dogelui Sebastiano Ziani[6], fiind însoțită de o reorganizare generală a zonei monumentale a pieței San Marco[17] în perioada 1173-1177[18] cu scopul de a construi un sediu pentru difertele procurații.[6] Lucrarea a constat probabil în construcția aripii cu vedere la rio di Palazzo pe terenurile achiziționate de la maicile de la San Zaccaria[19] și în extinderea zonelor marginale ale clădirii, determinând o reducere substanțială a digului (molo). La încheierea lucrărilor, papa Alexandru al III-lea și Frederic Barbarossa, care grație intervenției dogelui au semnat un tratat de pace[18], au sosit la Veneția, unde împăratul a rămas ca invitat la palat timp de două luni.[18]

Enrico Dandolo pe un grosso de 26 de dinari

Cu toate acestea, palatul nu a mai fost renovat până în 1301[20], când au avut loc mai multe intervenții: o capelă dedicată Sfântului Nicolae[21] a fost construită de Pietro Ziani prin donația lui Enrico Dandolo, descrierile luptei între Biserică și papalitate au fost pictate în Sala del Maggior Consiglio[22], iar în timpul dogilor Renier Zen, Lorenzo Tiepolo și Giovanni Dandolo a fost pietruită piața[23], a fost introdusă ceremonia de încoronare, a fost construită o loggie la baza campanilei[24] și a fost readus digul la vechile sale dimensiuni.[25]

Pietro Gradenigo a emis un ordin[26] care a produs o creștere bruscă a numărului de consilieri (de la 317 în 1264 la 1017 în 1311)[27] și, prin urmare, a necesitat transferul Maggior Consiglio în jurul anului 1301 în Sala Senatului.[28][29] În 1309, imediat după această restructurare ai cărei autori ar fi putut fi Pietro Basejo[30][31] sau arhitectul Montagnana, citat de Sansovino[32] și de Temanza[33] sala s-a dovedit prea mică[34] și s-a deschis un șantier în aripa de sud[35], care a fost imediat demolată și apoi restaurată în 1340.[36] Prosperitatea economică din timpul dogelui Giovanni Soranzo a dat un mare impuls lucrărilor de construcție[37] coordonate de Pietro Basejo, cu ajutorul lui Filippo Calendario.[38][37]

Francesco Foscari într-un tablou de Lazzaro Bastiani păstrat la Museo Civico Correr, a doua jumătate a secolului al XV-lea

De asemenea, ca parte a acestei restructurări, capela Sf. Nicolae a fost extinsă și decorată cu momente din timpul papei Alexandru al III-lea, realizate poate de Guariento sau de un oarecare Paolo[39], la parter a fost făcută o cușcă de lei și celule noi[40] și în 1332 au fost introduse fântâni în curtea interioară.[41] Un document privind realizarea unui leu marcian sugerează că accesul monumental în palat în această perioadă era asemănător cu cel din prezent.[41] În 1340 s-a dispus finalizarea celui de-al doilea etaj al aripii de sud[42][43], în care, sub conducerea lui Calendario și Basejo[44], după o altă extindere de mici dimensiuni, s-a lucrat de-a lungul fațadei interioare a Sălii del Maggior Consiglio[42], prin construirea unei scări și a unei uși. Din cauza participării mai multor lucrători la conspirația lui Marin Falier și a unei epidemii de ciumă, lucrarea a fost suspendată în jurul anului 1355[45], fiind reluată de Lorenzo Celsi, puternic criticat pentru decizia sa.[46] În timpul lui Marco Corner a fost decorată Sala del Maggior Consiglio de către Guariento și Pisanello[47], dar, din cauza unei serii de războaie care a slăbit punct de vedere economic Republica, lucrările au fost din nou întrerupte până ce i s-a comandat lui Michele Sten să le reia.[48]

După ce în 1404 a fost construit balconul care are vedere la lagună[48] Tommaso Mocenigo a reușit cu greu să renoveze fațada dinspre Piazzetta San Marco:[49] lucrările au început în 1424[50], după ce Maggior Consiglio își recăpătase poziția inițială.[51] Noua restaurare a fost realizată sub Francesco Foscari, prin activitatea lui Bon: a fost construită cu diferite întârzieri Porta della Carta[52], al cărei șantier a fost închis abia în 1452.[53] În timpul lui Pasquale Malipiero a fost finalizată fațada dinspre Piazzetta și au fost pictate poveștile lui Pippin și o hartă a lumii[54][55], în timp ce sub Cristoforo Moro a fost construit Arcul Foscari, tot sub coordonarea lui Bon și cu o întârziere considerabilă.[54] În 1468 sala care va fi numită apoi sala dello Scrutinio a fost numită sala della Libreria, pentru că au fost amplasate operele donate de cardinalul Bessarion[54], în timp ce în 1473 s-a hotărât înlocuirea unora dintre lucrările din Sala del Maggior Consiglio, distruse de infiltrații: lucrările, care au durat până în 1495, au cuprins printre altele opere de Giovanni și Gentile Bellini, Giorgione, Tiziano, Tintoretto și Paolo Veronese.[56]

Cele trei incendii[modificare | modificare sursă]

Fațada dinspre rio di Palazzo

După ce un incendiu a devastat în 1483 aripa de est[57], lucrările de reconstrucție au fost încredințate lui Antonio Rizzo[58], care a ordonat dărâmarea zonelor afectate de incendiu, construirea porticului și reconstrucția Scala dei Giganti[44] pentru a da clădirii un aspect uniform.[59] Șantierul a fost redeschis în 1493[60], dar Rizzo, acuzat de furt din banii publici, a fugit[61], iar lucrarea aproape finalizată a fost încredințată ad interim lui Pietro Lombardo.[62] Fațada curții senatorilor este dificil de atribuit și de datat.[63] Lucrarea a continuat lent pe parcursul domniei dogelui Leonardo Loredan[64], perioadă în care s-a lucrat de-a lungul Canalului[65], iar din cauza unor probleme structurale s-a decis să se intervină în Sala Senatului[66] și să se demoleze o capelă mică:[67] pentru a permite desfășurarea în paralel a lucrărilor și a activităților instituționale, multe birouri au fost transferate și s-au deschis pasaje[68], nu fără a crea un deranj.[69] După ce Sala dello Scrutinio a dobândit aspectul actual în 1531[70], a fost amplasat un orologiu pe peretele dintre Anticollegio și Senat[71] și a fost distrus un mic turn de veghe.[72] În timpul lui Pietro Lando au fost decorate sălile de consiliu și în timpul lui Francesco Donà a fost un punct decisiv de cotitură în evoluția șantierului, încredințat lui Antonio Abbondi[73], cu finalizarea fațadei estice și a balcoanelor interioare din Sala del Maggior Consiglio.[74] În 1566 au fost amplasate două statui realizate de Jacopo Sansovino, Marte și Neptun.[75]

Andrea Palladio

În 1574 a izbucnit un al doilea incendiu care[76], controlat, nu a provoca pagube structurale semnificative, dar a distrus mai multe opere de artă.[77][78] Director al lucrărilor a fost ales Antonio da Ponte[79], care a colaborat cu Cristoforo Sorte, Andrea Palladio și Vincenzo Scamozzi.[79][80] Lucrarea a durat mult mai mult decât perioada prevăzută[81] , încheindu-se abia la începutul secolului al XVII-lea în principal din cauza ciumei.[82]

Al treilea incendiu de proporții a izbucnit la 20 decembrie 1577 în Sala dello Scrutinio: au fost distruse mai multe opere de artă, iar acoperișul de plumb s-a topit.[83] După ce diferitele instituții guvernamentale au trebuit să-și găasească un nou sediu[84], cei mai mulți arhitecți chestionați, printre care Palladio, Francesco Sansovino și Rusconi, au evidențiat probleme structurale dificile, în principal pe colțul dinspre Ponte della Paglia.[85] Opiniile contradictorii[86] au dus la o restructurare ce a durat patru ani și a constat în înlocuirea unor structuri[87], reușind stabilizarea clădirii și reluarea activității în Sala del Maggior Consiglio în 1578.[88]

Plafoanele au fost proiectate de Cristoforo Sorte și de Antonio da Ponte, în timp ce designul noii serii de picturi a fost încredințat la trei experți printre care Gerolamo de Bardi: pe pereți au fost reprezentate chipurile dogilor și momentele din viața papei Alexandru al III-lea[89], în timp ce plafoanele au tratat teme de război, fapte ale cetățenilor și alegorii.[90] Printre cei mai cunoscuți artiști contactați au fost Paolo Caliari, Jacopo Robusti, Jacopo Palma cel Tânăr, Francesco Bassano și Antonio Aliense: toate șantierele au fost închise în secolul al XVI-lea.[91]

În secolele al XVII-lea și al XVIII-lea[modificare | modificare sursă]

Prigioni Nuove de-a lungul malului riva degli Schiavoni

La sfârșitul secolului al XVI-lea și începutul secolului următor au avut loc alte două lucrări de renovare; s-a reamenajat parterul și s-au construit închisorile noi (Prigioni Nuove)[92], lucrările fiind încredințate lui Bartolomeo Manopola, care a construit latura nordică a curții[93] și a completat decorațiunile Arcului Foscari[94], respectiv lui Antonio da Ponte și Antonio Contin, care au finalizat noua clădire începută în 1602.[95]

Sub Antonio Priuli a fost realizată o extindere mare a apartamentului dogal într-o clădire adiacentă, ulterior distrusă.[96] A fost amplasată în curte o statuie a lui Francesco Maria I Della Rovere[97], a fost decorată sala din spatele Porta del Frumento[98], a fost ridicat în Sala dello Scrutinio un arc de triumf dedicat lui Francesco Morosini, a fost restaurată Scala dei Giganti[99], s-au realizat cele cinci ferestre cu vedere în curtea interioară[100] și s-au restaurat mai multe picturi.[101]

După căderea Serenissimei[modificare | modificare sursă]

După căderea Republicii Venețiene, palatul a devenit un sediu administrativ[102] și a fost privat de multe opere de artă:[103] din 1807 sediu al Curții de Apel, devine în 1811 sediu al Bibliotecii Marciana[102] și este transferată acolo colecția arheologică.[102] Birourile, biblioteca și muzeul au fost mutate respectiv în 1821[104], în 1904 și în 1918:[102] au fost efectuate alte renovări de mică amploare[105], care au precedat transformarea clădirii în muzeu și atribuirea complexului către municipalitate[106] ce a urmat anexării la Regatul Italiei.

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Brusegan p. 121.
  2. ^ Annuario turismo 2012 - Comune di Venezia - Assessorato al Turismo.
  3. ^ Zanotto p. 4.
  4. ^ a b c Zanotto p. 5.
  5. ^ Zanotto p. 8.
  6. ^ a b c d Brusegan p. 123.
  7. ^ Zanotto p. 10
  8. ^ Boulton e Catling p. 84.
  9. ^ Zanotto p. 13.
  10. ^ Zanotto p. 12.
  11. ^ Zanotto p. 15.
  12. ^ Zanotto p. 16.
  13. ^ Sagornino p. 116.
  14. ^ a b Zanotto p. 19.
  15. ^ Zanotto p. 20.
  16. ^ a b Zanotto p. 26.
  17. ^ Zanotto p. 23.
  18. ^ a b c Zanotto p. 28.
  19. ^ Zanotto p. 25.
  20. ^ Zanotto p. 34-35
  21. ^ Zanotto p. 29
  22. ^ Zanotto p. 30.
  23. ^ Zanotto p. 36.
  24. ^ Zanotto p. 37.
  25. ^ Zanotto p. 38.
  26. ^ Zanotto p. 41.
  27. ^ Cappelletti III, p. 140 și urm.
  28. ^ G. C. Sivos. Vite di tutti li Dogi di Venezia, fino V anno 1631, divisa in quattro parti. II 
  29. ^ Sansovino p. 324.
  30. ^ Cadorin p. 127.
  31. ^ Zanotto p. 43.
  32. ^ Sansovino p. 294.
  33. ^ Temanza p. 104.
  34. ^ Sansovino p. 325.
  35. ^ Zanotto p. 45.
  36. ^ Zanotto p. 50.
  37. ^ a b Zanotto p. 51.
  38. ^ Egnazio p. 275.
  39. ^ Cadorin p. 159.
  40. ^ Zanetti p. 53.
  41. ^ a b Zanetti p. 54.
  42. ^ a b Zanotto p. 59.
  43. ^ Brusegan p. 126.
  44. ^ a b Brusegan p. 127.
  45. ^ Zanotto p. 61.
  46. ^ Zanotto p. 63.
  47. ^ Zanotto p. 64.
  48. ^ a b Zanotto p. 65.
  49. ^ Cadorin p. 130.
  50. ^ Sanudo col. 974.
  51. ^ Sanudo col. 968.
  52. ^ Zanotto p. 76.
  53. ^ Sanudo col. 1144.
  54. ^ a b c Zanotto p. 79.
  55. ^ Zanetti p. 331.
  56. ^ Zanotto p. 80.
  57. ^ Marin Sanudo cel Tânăr (1829). Commentarii della guerra di Ferrara. Picotti 
  58. ^ Cadorin p. 155.
  59. ^ Zanotto p. 89.
  60. ^ Cadorin p. 164.
  61. ^ Zanotto p. 90.
  62. ^ Cadorin p. 145.
  63. ^ Zanotto p. 92.
  64. ^ Zanotto p. 94.
  65. ^ Zanotto p. 100.
  66. ^ Sanudo, Diarii XXXV, p. 120, 20 novembre 1523.
  67. ^ Sanudo, Diarii XXXV, p. 178, 6 dicembre 1523.
  68. ^ Sanudo, Diarii XXXIX, p. 516, 15 settembre 1525.
  69. ^ Sanudo, Diarii LVII, p. 287, 16 dicembre 1532.
  70. ^ Zanotto p. 102.
  71. ^ Sanudo, Diarii LV, p. 8, 4 ottobre 1531.
  72. ^ Sanudo, Diarii LVI, p. 165, 28 maggio 1532.
  73. ^ Zanotto p. 106.
  74. ^ Zanotto p. 108.
  75. ^ Zanotto p. 107.
  76. ^ Zanotto p. 119.
  77. ^ Sansovino p. 518.
  78. ^ Zanotto p. 120.
  79. ^ a b Zanotto p. 121.
  80. ^ Palatul Dogilor din Veneția”. CISA - Centro internazionale di studi di architettura Andrea Palladio. http://mediateca.palladiomuseum.org/palladio/opera.php?id=20. 
  81. ^ Cicognara tav. 45-48.
  82. ^ Gallicciolli pp. 215 e segg.
  83. ^ Zanotto p. 129.
  84. ^ Zanotto p. 132.
  85. ^ Zanotto p. 146.
  86. ^ Zanotto p. 140.
  87. ^ Zanotto p. 143.
  88. ^ Molino 30 settembre 1578.
  89. ^ Zanotto p. 148.
  90. ^ Bardi p. 2 e segg.
  91. ^ Zanotto p. 152.
  92. ^ Zanotto p. 158.
  93. ^ Zanotto p. 165.
  94. ^ Zanotto p. 166.
  95. ^ Zanotto p. 161.
  96. ^ Zanotto p. 172.
  97. ^ Zanotto p. 175.
  98. ^ Zanotto p. 178.
  99. ^ Zanotto p. 179.
  100. ^ Zanotto p. 180.
  101. ^ Zanotto p. 181.
  102. ^ a b c d Brusegan p. 128.
  103. ^ Zanotto p. 185.
  104. ^ Zanotto p. 186.
  105. ^ Zanotto pp. 186-188.
  106. ^ La sede e la storia. http://palazzoducale.visitmuve.it/it/il-museo/la-sede-e-la-storia/sede/. Accesat la 13 iulie 2014. 

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

Surse primare
  • de Bardi, Gerolamo (1587). Dichiaratione di tutte le istorie che si contengono nei quadri posti novamente nelle sale dello Scrutinio et del gran Consiglio del Palagio Ducale della Serenissima Republica di Vinegia, nella quale si ha piena intelligenza delle più segnalate vittorie, conseguite di varie nationi del mondo dai Vinitiani. Venezia: Felice Valgrisio 
  • Cadorin, Giuseppe (1838). Pareri di XV architetti e notizie storiche intorno al palazzo ducale di Venezia. Venezia 
  • Le fabbriche e i monumenti cospicui di Venezia. Antonelli. 1840 
  • De exemplis illustrium virorum Venetae civitatis atque aliarum gentium. VIII. 1554 
  • Gallicciolli, Giovanni Battista (1795). Delle Memorie Venete Antiche Profane Ed Ecclesiastiche. II. Fracasso 
  • Magrini, Antonio (1845). Memorie intorno la vita e le opere di Andrea Palladio. Padova: Tipografia del Seminario 
  • Memorie delle cose successe a' suoi tempi dal 1558 al 1598 
  • Operette. I. Venezia. 1820 
  • Le meraviglie dell'arte. 2. Padova. 1648. http://books.google.it/books?id=zYMZAAAAYAAJ&pg=PA429&dq=Gerolamo+gambarato&hl=it&sa=X&ei=xCUBUeKaHqKl4AT0woCYCA&ved=0CDcQuwUwAQ#v=onepage&q=Gerolamo%20gambarato&f=false 
  • Sagornino, Johanni (1765). Chronicon Venetum Omnium Quae Circum Feruntur Vetustissimum. Venezia 
  • Sansovino, Francesco (1663). Venetia, location nobilissima et singolare. Venezia: Stefano Curti 
  • Vite dei Dogi 
  • Diarii 
  • Sulla architettura e scultura in Venezia. 1847 
  • Temanza, Tommaso (1778). Vite de' più celebri Architetti e Scultori Veneziani che fiorirono nel secolo decimosesto. I. Venezia: C. Palese 
  • Zanetti, Anton Maria (1771). Della pittura Veneziana e delle opere pubbliche de Veneziani maestri. I. Venezia: Giambatista Albrizzi 
Surse secundare
  • Bianchi, Eugenia; Righi, Nadia; Terzaghi, Maria Cristina (1997). Il Palazzo Ducale di Venezia. Milano. ISBN 88-435-5921-4 
  • Boulton, Susie; Catling, Christopher. Venezia e il Veneto. Mondadori. ISBN 978-88-04-43092-6 
  • Brusegan, Marcello (2007). I palazzi di Venezia. Roma: Newton & Compton. ISBN 978-88-541-0820-2 
  • Storia della Repubblica di Venezia. Antonelli. 1853 
  • Devitini, Alessia; Zuffi, Stefano; Castria, Francesca. Venezia. Electa. ISBN 978-88-370-2149-8 
  • Franzoi, Umberto (1983). Itinerari segreti nel Palazzo Ducale di Venezia. Treviso 
  • Franzoi, Umberto (1997). Le Prigioni di Palazzo Ducale a Venezia. Milano. ISBN 978-88-435-6238-1 
  • Franzoi, Umberto (1982). Storia e leggenda del Palazzo Ducale di Venezia. Venezia. ISBN 978-88-7666-037-5 
  • Franzoi, Umberto; Pignatti, T.; Wolters, W. (1990). Il Palazzo Ducale di Venezia. Treviso. ISBN 978-88-7666-065-8 
  • Knezevich, Michela (1993). Il Palazzo Ducale di Venezia. Milano. ISBN 978-88-435-4464-6 
  • Myear, Antonio (1996). Palazzo ducale guida al Museo dell'Opera. Venezia. ISBN 88-86502-37-0 
  • Mariacher, Giovanni (1950). Il Palazzo Ducale di Venezia. Firenze: Del Turco 
  • Morgagni, Alessandra (1997). Venezia. Electa. ISBN 978-88-435-5953-4 
  • Serra, Luigi (1933). Il Palazzo Ducale di Venezia. Roma: Libreria dello Stato 
  • . Venezia: Antonelli. 1853. https://archive.org/details/ilpalazzoducaled01zano 

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Commons
Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Palatul Dogilor din Veneția