Nicu Stănescu

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Nicu Stănescu
Nicu Stanescu.JPG
Fotografie de pe coperta vinilului EPD 1110, înregistrat și lansat la casa de discuri Electrecord în 1965.
Date personale
Nume la naștere Stănescu Nicolae
Născut România 20 mai 1904, Ploiești, județul Prahova
Decedat România 17 aprilie 1971 (67 de ani), București
Cetățenie Flag of Romania (1965-1989).svg România Modificați la Wikidata
Ocupație violonist, orchestrator, dirijor, compozitor
Activitate
Gen muzical populară, prelucrări folclorice, café-concert, romanțe, clasică
Instrument(e) vioară

Nicu Stănescu (n. 20 mai 1903, Ploiești – d. 17 aprilie 1971, București) a fost un reputat dirijor, compozitor, aranjor și violonist virtuoz român, important pentru formarea Orchestrei „Ciocârlia” (în 1946), și pentru conducerea timp de 20 de ani (în paralel cu Ionel Budișteanu), a Orchestrei „Barbu Lăutaru” din București (din 1949 până în 1970).

Biografie[modificare | modificare sursă]

S-a născut în ziua de 20 mai 1903 la Ploiești, într-o veche familie de lăutari. Atât tatăl său, cât și bunicul, au fost membrii ai vestitului taraf al lui Dobrică Marinescu. Începe să învețe vioara de la tatăl său, Gheorghe Stănescu, acesta fiindu-i și primul profesor.

Studiile muzicale[modificare | modificare sursă]

În perioada Primului Război Mondial învață de la fratele său, Gheorghe, care l-a pregătit pentru examenul de admitere la Conservatorul din București. Învață teorie muzicală cu Boris Koffler în Ploiești.[1]

„Sfătuit de maestrul George Enescu care ocazional m-a ascultat, am intrat în Conservatorul de Muzică din București pe care l-am absolvit cu premiul I”
—notează Nicu Stănescu într-o autobiografie predată lui Viorel Cosma pentru lexiconul interpreților români din anii '60.[2]

Studiază vioara cu George Enescu între anii 1920 și 1924, iar apoi, la recomandarea acestuia, trece la clasa de vioară a profesoarei Cecilia Nițulescu-Lupu.[2]

În cadrul Conservatorului studiază cu Faust Nicolescu (teorie-solfegiu) cu Ion Nonna Otescu (armonie).[2] Beneficiază apoi și de îndrumarea lui Mihail Andricu (muzică de cameră), acesta fiind numit la catedră în ziua de 1 septembrie 1926, când Nicu Stănescu se afla în ultimul an de studii.[3]

În 1927 termină Conservatorul și este angajat la Filarmonica București recomandat de George Enacovici, pe atunci unul din primii concert-maeștrii ai țării.[4]

Activitatea artistică[modificare | modificare sursă]

Începe să cânte ca solist în diverse restaurante, alcătuindu-și apoi propria formație. Cântă la restaurantul Berbec din Poliești, dar și la cele din Capitală ca Bufet, Presei și Parcul Millea, la cel din urmă câștigându-și faima, cântând împreună cu clarinetistul Iliuță Rudăreanu.[4]

Începând cu 1939 începe să cânte alături de Grigoraș Dinicu la diferite evenimente, restaurante sau serate muzicale, relevantă fiind înregistrarea Horei staccato realizată de Grigoraș Dinicu, unde Nicu Stănescu apare ca vioară a II-a. Debutează discografic în același an, la casa de discuri His Master's Voice, cu piesele Sârba din căruță și Din spre ziuă.

În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial (1942-1945), transmisiile radio îi popularizează numele alături de cele ale altor șefi de orchestră ca Grigoraș Dinicu, Petrică Moțoi, Ion Matache, Costică Tandin, Vasile Julea, Fănică Luca, Jean Marcu, Ionel Budișteanu, Victor Predescu ș.a.

În 1947 preia conducerea Orchestrei „Ciocârlia” a Sindicatului Artiștilor Instrumentiști, iar mai apoi Orchestra „Barbu Lăutaru a Institutulu ide Folklor (1949-1970) și Orchestra populară a Comitetului Radio (1949-1953).

În 1949 realizează la Electrecord primele sale înregistrări proprii pentru această casă de discuri. Printre înregistrările sale se numără sârbe, jocuri, cântece de dragoste, „Hora lui Nicu Stănescu” și melodia țigănească „I-auzi lele popa toacă”.

Sub bagheta sa au evoluat importanți muzicanți precum: cântăreții Maria Tănase, Angela Moldovan, Maria Lătărețu, Ileana Sărăroiu, Ion Luican, Ioana Radu, Mia Braia, Maria Pietraru, Alexandru Grozuță, Gică Petrescu, Dona Siminică, Constantin Eftimiu, Ștefan Lăzărescu, Emil Gavriș, Dan Moisescu; naiștii Fănică Luca, Damian Luca, Radu Simion; clarinetiștii Luță Ioviță și Iliuță Rudăreanu; țambaliștii Mihai Ion Shină, Iancu Fieraru, Gheorghe Pandele, Andrei Pavel, Stela Marinescu-Ciuciu; cobzarii Ion Zlotea și Ion Păturică; acordeoniștii Marcel Budală, Ilie Udilă, Nicolae Crăciunescu; fluieriștii Ion Văduva, Damian Cârlănaru, Ion Vădeanu; taragotiștii Haralamb Ioviță și Ion Luță Ioviță etc.[5]

Repertoriul și stilul[modificare | modificare sursă]

Repertoriul lui Nicu Stănescu a însumat toate piesele „clasice lăutărești”, moștenite din secolul trecut, cât și melodii, romanțe și jocuri populare culese și prelucrate chiar de el, fie pentru instrument, fie pentru orchestră (de exemplu Hora Furtună).[6]

Din repertoriul său făceau piese culese de la reprezentanții muzicii populare și lăutărești a mahalalelor orășenești precum: Căruța poștei, Sârba de loc, Doina Jiului, Brâul pe șase, Geamparalele, Cimpoiul, Hora Pizzicato, Doina Oltului, Ciocârlia până la propriile lucrări ca Sârba de concert, Hora Miorița, Hora spiccată, Ceasornicul, Sârba de la Praga, Amintiri din Orient, la care se adăugau piesele lui Anton Pann, George Cavadia, Nicu Buică, George Boulanger, Grigoraș Dinicu, Marioara Fărcășanu, Alexandru Leon, Ionel Fernic etc.[6]

Compoziții și prelucrări[modificare | modificare sursă]

Talentul său componistic i-au permis prelucrări de anvergură orchestrală necunoscute în trecut. Având la dispoziție formații ample, de 50-70 de instrumentiști, dar mai ales bazându-se pe instrumentiști cu experiență adunați din toate zonele țării, Nicu Stănescu a încercat să împrumute lucrărilor populare o statură „simfonică” nouă.[7] Modifică mai multe melodii pentru a le propune o nouă sonoritate a jocului timbrelor, dialogurilor între partidele orchestrale, momentelor de solo-uri alternate cu cele de ansamblu (Hora Șapte scări, Ceasornicul, Anicuța neichii dragă, Căruța poștei, Suita de melodii ardelenești, Brâul, Ciuleandra, Fedeleșul, Mugur, mugurel).[7]

Turnee artistice[modificare | modificare sursă]

Susține numeroase turnee în Cehoslovacia, Polonia, URSS, Bulgaria, Ungaria, Turcia, Irak, Siria, Austria, Iugoslavia, China, Anglia, RPD Coreeană, Elveția, Finlanda, Albania, India, Egipt, SUA, Italia, RD Germană, Franța, Belgia etc.[8]

La 5 octombrie 1970 la Sala Pleyel din Paris, Nicu Stănescu susține un program de muzică populară românească (împreună cu naistul Damian Luca) alături de fanfara Scot Guard și ansamblul rus de balalaici Ciaika (laureate cu Chitara de aur și de argint). Aici are bucuria să obțină Chitara de bronz la concursul internațional al Asiociației Franceze de Muzică Recreativă. Trecuseră aproape două decenii de la primul său premiu internațional dobândit la Praga (1949).[9]

Decesul[modificare | modificare sursă]

Moare la data de 14 aprilie 1971 la București, la vârsta de 68 de ani. Sicriul său a fost depus în holul Teatrului de Revistă Constantin Tănase de pe Calea Victoriei, unde a avut loc adunarea de doliu. Presa a publicat un comunicat oficial semnat de Ministerul Culturii, Filarmonica de Stat George Enescu, Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor și Institutul de Etnografie și Folclor.[10]

Este înmormântat în cimitirul Reînvierea (fostul Pătrunjel) din Colentina, alături alți lăutari bucureșteni precum Costică Pompieru, Sava Pădureanu, Cristache Ciolac, Angheluș Dinicu, Ion Dinicu, Gheorghe Dinicu sau Grigoraș Dinicu.[11]

Distincții[modificare | modificare sursă]

A fost distins și încununat cu o suită de premii, decorații și titluri cucerite de-a lungul bogatei sale activități artistice:

  • Premiul I la concursul pe țară al orchestrelor de muzică populară (1947)
  • Laureat al Premiului de Stat, clasa I (pe anii 1950-1951)[12]
  • titul de Artist emerit al R.P.R. (1954)
  • medalia Ordinul „Muncii”, clasa a III-a (1954)[13]
  • titlul de Maestru Emerit al Artei din Republica Populară Romînă „pentru merite deosebite în activitatea desfășurată în domeniul teatrului, muzicii, artelor plastice și cinematografiei”.[14]
  • Ordinul „Meritul Cultural”, clasa a II-a (1968)[15]
  • Medalia „Chitara de bronz”, decernată de Academia Franceză de Muzică de Divertisment din Paris (1970).[9]

Dincolo de aceste distincții, primește numeroase elogii și aprecieri din partea unor mari personalități de talie internațională precum Yehudi Menuhin, David Oistrah, Sviatoslav Richter, Igor Oistrah, Jacques Thibaud sau Fritz Kreisler, personalități în preajma cărora s-a aflat de nenumărate ori.[16]

Aprecieri[modificare | modificare sursă]

„Domnului Nicu Stănescu. Spre amintire de la Craiova, 10 decembrie 1936.,George Enescu”
George Enescu - violonist și compozitor.[1]


„Nicu Stănescu - un distins violonist, șef de orchestră, care provine din orașul Ploiești, a terminat Consrvatorul la clasa Cecilia Nizulescu-Lupu în anul 1927.
De atunci și până-n prezent, Nicu Stănescu împreună cu frații săi sunt atracția permanentă pentru restaurantul unde ei cântă. Are pe cei doi frați, unul pianist care execută foarte frumos multe cântece specifice pentru vioară, de exemplu «Ciocârlia», iar celălalt frate a terminat studiile de violoncel la clasa maestrului Dimitrie Gh. Dinicu (actualul profesor la Conservatorul de Stat).”
Grigoraș Dinicu - violonist, dirijor și compozitor.[17]


„Ceasurile pe care le-am petrecut în stricta intimitate a lui Yehudi Menuhin și a lui Nicu Stănescu, când marele violonist american se interesa îndeaproape de muzica noastră populară și de modalitățile ei de interpretare, s-au agravat puternic în amintirea noastră.[18]
Virtuoz al viorii, înzestrat totodată cum o mare sensibilitate, a contribuit mult la păstrarea și popularizarea tezaurului de cântece al poporului nostru.[19]
Jean Victor Pandelescu (necrolog publicat în revista Muzica nr. 6 din iunie 1971) - ziarist și critic literar.

Discografie[modificare | modificare sursă]

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Cosma, Viorel: Lăutarii de ieri și de azi, ediția a II-a, Editura "Du Style", București, 1996, pp. 293-314, ISBN 973-9246-05-2
  • Cosma, Viorel: București. Citadela seculară a lăutarilor români, Fundația culturală Gheorghe Marin Sepeteanu, București, 2009, pp. 329-338, ISBN 978-973-88609-7-1
  • Cosma, Viorel: Comori ale muzicii lăutărești – Nicu Stănescu – Vioară (booklet CD), Electrecord EDC 1070, București, 2013
  • Pandelescu, Jean-Victor: Însemnările unui critic muzical, București, Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor din R.S.R., 1982, pp. 124-125

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ a b Cosma, Lăutarii de ieri și de azi, p. 293
  2. ^ a b c Cosma, Lăutarii de ieri și de azi, p. 294
  3. ^ Cosma, Lăutarii de ieri și de azi, pp. 294-295
  4. ^ a b Cosma, Lăutarii de ieri și de azi, p. 296
  5. ^ Cosma, Lăutarii de ieri și de azi, p. 302
  6. ^ a b Cosma, Lăutarii de ieri și de azi, p. 304
  7. ^ a b Cosma, Lăutarii de ieri și de azi, p. 306
  8. ^ Cosma, Lăutarii de ieri și de azi, pp. 306-308
  9. ^ a b Cosma, Lăutarii de ieri și de azi, p. 310
  10. ^ Cosma, Lăutarii de ieri și de azi, pp. 310-313
  11. ^ Cosma, Lăutarii de ieri și de azi, p. 313
  12. ^ Cosma, București. Citadela seculară a lăutarilor români, p. 319
  13. ^ Cosma, București. Citadela seculară a lăutarilor români, pp. 318-319
  14. ^ Decretul nr. 514 din 18 august 1964 al Consiliului de Stat al Republicii Populare Romîne, pentru conferirea de titluri unor cadre artistice, publicat în Buletinul Oficial nr. 12 din 27 august 1964.
  15. ^ Decretul nr. 797/1968 privind conferirea ordinului și medaliei Meritul Cultural unor membri ai colectivelor artistice din instituțiile muzicale de concerte și spectacole.
  16. ^ Cosma, Lăutarii de ieri și de azi, p. 337
  17. ^ Cosma, Lăutarii de ieri și de azi, p. 300
  18. ^ Pandelescu, Însemnările unui critic muzical, p. 124
  19. ^ Pandelescu, Însemnările unui critic muzical, p. 125
Commons
Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Nicu Stănescu