Petrică Moțoi

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Petrică Moțoi
Petrică Moțoi.jpg
Violonistul și compozitorul Petrică Moțoi.
Date personale
Nume la naștere Moțoi Petre
Născut România 2 februarie 1897, București
Decedat România 8 octombrie 1946, București
Cetățenie Flag of Romania.svg România Modificați la Wikidata
Activitate
Gen muzical populară, clasică, café-concert
Instrument(e) vioară
Case de discuri His Master's Voice, Edison Bell Electron, Electrecord

Petrică Moțoi, (n. 2 februarie 1897, București — d. 8 octombrie 1946, București) a fost un violonist român din galeria lăutarilor din prima jumătate a sec. XX, așezat între violoniștii și șefii de orchestră valoroși, a căror moștenire artistică a intrat în anonimatul specific virtuozilor de muzică populară și lăutărească. Deși rar menționat (pe mai puțin de 10 discuri), arcușul său rămâne o patină inconfundabilă ce a influențat școala bucureșteană de vioară de la începutul anilor `30 până astăzi.[1]

Biografie[modificare | modificare sursă]

S-a născut la data de 2 februarie 1897, în București, într-o familie de lăutari ce locuia pe Strada Sfinții Voievozi (vestitul cartier de muzicanți).[2] Din 1904 începe să învețe vioara de la tatăl său, dar și de la fratele său mai mare, Gheorghe Moțoi.[3]

Studii și debutul artistic[modificare | modificare sursă]

În 1905 are prima ieșire în public, în taraful fratelui său, unde cântă ca solist vocal și vioară a doua.[2] Din 1906, odată cu plecarea fratelui său în armată, acesta preia conducerea grupului și începe cucerirea muzicală a capitalei.[4]

În 1907 se înscrie la Conservator și este primit în clasa profesorului Robert Klenck. Aici îi care ca profesori pe D. G. Kiriac (teorie-solfegiu) și Dimitrie Dinicu (muzică de cameră).[5] În paralel se angajează la restaurantul „Pisica Neagră” de lângă Ateneu pentru a-și putea continua studiile.

În 1912 este angajat de către flautistul și impresarul Georgescu în cadrul orchestrei Teatrului „Amicitia”.[6]

Celebrul disc al lui N. Leonard, unde acompaniază orchestra lui Moțoi

În 1914, cu ajutorul și susținerea dirijorului rus Boris Kopgreger, ajunge concert-maestru al orchestrei „Companiei Lirice Române”, condusă de Constantin Grigoriu, unde cânta cel mai mare tenor al României pre-belice Leonard Nicolae.[5]

În perioada 1916-1918 cântă pe front, pentru soldații români, adus în linia a treia de către dr. Alexandrescu-Dresca din Botoșani.[5][7] Din 1918, în cadrul Conservatorului, trece la clasă de vioară a profesorului și compozitorului George Enacovici.[8][7]

Activitatea artistică[modificare | modificare sursă]

În 1920 primește oferta de a forma o orchestră de 8 instrumentiști la „Terasa Otetileșanu”.[7] În 1922 înregistrează ultima parte a operetei „Contesa Maritza” (duetul „Zi-i țigane!” alături de Nicolae Leonard) care vinde în numai doi ani, peste 2000 de exemplare.[9]

Din 1930 Petrică Moțoi conduce una dintre cele mai bune orchestre din capitală, fiind invitat să concerteze cu regularitate la postul de Radio.[10] În orchestra sa se numărau: violonistul Ionel Budișteanu, pianistul Grigore Dinicu (fiul violonistului Grigoraș Dinicu) și țambalistul Mitică Ciuciu. Soliștii vocali ai grupului erau Alexandru Grozuță, Ion Luican, Liana Mihăilescu, Lili Stănculescu, Eugenia Frunză etc.[11][12]

În 1935, când avea angajamente la restaurantul „Poiana Carpaților”, postul național de Radio transmitea în direct „concertul nocturn” din cadrul acestui stabiliment, odată pe săptămână. În această perioadă începe să cânte piese scrise de Ion Vasilescu sau Elly Roman, dar și de Ciprian Porumbescu sau Tiberiu Brediceanu.

În anul 1937, alături de interpretul de muzică ușoară Titi Botez, apare în producția cinematografică „Doamna de la etajul II”, unde lansează două șlagăre scrise de compozitorul Max Halm, Doua inimioare și patru pereți și Te iubesc.

În 1940 are prima încercare de a forma un ansamblu folcloric mai mare de 60 instrumentiști (o bună parte din acești instrumentiști rromi, scăpând astfel de deportarea în Transnistria prin acte false prin care erau prezentați drept etnici români). Alcătuiește un ansamblu de 70 de instrumentiști țigani și români pe lângă Marele Stat major și, împreună cu o altă formație condusă de Victor Predescu, susține o suită de concerte de mare răsunet.[13][14]

În data de 4 februarie 1945 orchestra „Doina Românească”, ce număra 72 de membri, are primul său concert la Sala Dalles. În zilele de 25 martie și 25 mai 1945 orchestra lăutarilor bucureșteni condusă de Moțoi devine realitate, triumfând din nou în aceeași sală Dalles.[15] Din „Doina Românească” a lui Petrică Moțoi a luat ființă Orchestra „Barbu Lăutaru”[13], preluată de Sindicatul Artiștilor Instrumentiști.

Repertoriul muzical[modificare | modificare sursă]

Din repertoriul său făceau parte șlagărele de muzică ușoară ale marilor creatori ai acestui gen, precum: Ion Vasilescu, Elly Roman, Gherase Dendrino, Mihail Daia, Nello Manzatti, Petre Andreescu, Ionel Fernic, Anghel Midescu, Richard Stein, Alexandru Leon, Theodor Sibiceanu, George Corologos, Ion Postupa, Walter Vogel, Iosif Paschiil, Martin Vereșan sau Bosinceanu.[11] Tot din repertoriul său făceau parte romanțele din secolul al XIX-lea de George Cavadia, Iancu Filip, Dimitrie Florescu sau piesele clasice precum Serenada de Toselli, Ideale de Tosti, Serenada de Drdla, Balada de Ciprian Porumbescu etc.[16]

Din repertoriul popular (prezentat în aproape toate transmisiile sale radiofonice) făceau parte Romanțe și arii naționale sau Jocuri din toate ținuturile României Mari. Repertoriul său nu a cunoscut granițe între horele și sârbele din Oltenia și Muntenia, între învârtitele din Ardeal și jocurile cu strigături din Banat: Tărășelul, Ca la Breaza și Doina de la Sibiu, De doi ca-n Banat, Învărtita din Făgăraș, Țarina ca la Abrud, Sârba din Moldova, Hora boierească, Horă și sârbă muntenească etc.[16] Nu lipseau nici creațiile celorlalți lăutari, precum Sârba lui Pompieru (Costică Pompieru), Sârba lui Bârlan (Ion D. Bârlan), Hora lui Dobrică (Ioan Constantin Dobrică) sau Țiganul de Stelian Mâță s.a., precum și propriile lucrări în stil țărănesc Hora lui Moțoi, Sârba lui Moțoi, De la Brașov la Sibiu - potpuriu ardelenesc, Doine și jocuri din Ardeal - potpuriu etc.[16]

Decesul[modificare | modificare sursă]

Moare în ziua de 8 octombrie 1946, internat în Sanatoriul Filaret, bolnav de TBC.[15] Pe ultimul drum l-a condus propria orchestră, devenită „Barbu Lăutaru” și dirijată de Nicu Stănescu.[13]

Discografie[modificare | modificare sursă]

Înregistrările violonistului Petrică Moțoi au fost realizate în perioada 1928-1943, la București, la diferite case de discuri, dar și la Radio România.

Discuri His Master's Voice[17][modificare | modificare sursă]

An Număr de catalog Format Piese Acompaniament
1928 AM 1977 ebonită, single, 25 cm 1. Hora lui Barbu Ciolacu
2. Sârba de la Nămoaia
orchestra Petre Moțoi
1928 AM 1978 ebonită, single, 25 cm 1. Hora lui Moțoi (c. Petre Moțoi - arr. Alex. Leon)
2. Sârba lui Bârlan
orchestra Petre Moțoi
1928 AM 1979 ebonită, single, 25 cm 1. Hora lui Niculiță
2. Sârbă Ploieșteancă
orchestra Petre Moțoi
1928 AM 1980 ebonită, single, 25 cm 1. Hora lui Ispas
2. Calu Bălan și o bibilică
orchestra Petre Moțoi
1928 AM 1981 ebonită, single, 25 cm 1. Hora lui Plesneanu
2. Hora lui Tilifan
orchestra Petre Moțoi
1928 AM 1982 ebonită, single, 25 cm 1. Hora Săbărească
2. Hora lui Dobrică
orchestra Petre Moțoi

Discuri Edison Bell[modificare | modificare sursă]

An Număr de catalog Format Piese Acompaniament
1928 R 1131 ebonită, single, 25 cm 1. Hora lui Moțoi [horă]
2. Pe sub fereastră [romanță]
orchestra Petre Moțoi

Discuri Electrecord[modificare | modificare sursă]

An Număr de catalog Format Piese Acompaniament
1937 1122 ebonită, single, single, 25 cm Doine și jocuri din Ardeal
Anicuța neichii dragă
orchestra Petre Moțoi

Înregistrări Radio România[modificare | modificare sursă]

An Format Piese Acompaniament
1943 disc de ebonită Țigăneasca și Hărmăsărelu orchestra Petrică Moțoi

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • ***: Marile succese și ultimile Noutăți pe plăci „Electrecord”, Tipografia Zidire Nouă, București, 1943, p. 7
  • Cosma, Viorel: București. Citadela seculară a lăutarilor români, Editura Fundației Culturale Gheorghe Marin Speteanu, București, 2009, pp. 321-329, ISBN 978-973-88609-7-1
  • Cosma, Viorel: Lăutarii de ieri și de azi, ediția a II-a, Editura „Du Style”, București, 1996, pp. 285-292, ISBN 973-9246-05-2

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Cosma, Lăutarii de ieri și de azi, pp. 291-292
  2. ^ a b Cosma, Lăutarii de ieri și de azi, p. 286
  3. ^ Cosma, București. Citadela seculară a lăutarilor români, p. 321
  4. ^ Cosma, București. Citadela seculară a lăutarilor români, pp. 321-322
  5. ^ a b c Cosma, Lăutarii de ieri și de azi, p. 287
  6. ^ Cosma, București. Citadela seculară a lăutarilor români, p. 323
  7. ^ a b c Cosma, București. Citadela seculară a lăutarilor români, p. 324
  8. ^ Cosma, Lăutarii de ieri și de azi, pp. 287-188
  9. ^ Cosma, Lăutarii de ieri și de azi, p. 288
  10. ^ Cosma, București. Citadela seculară a lăutarilor români, p. 326
  11. ^ a b Cosma, Lăutarii de ieri și de azi, p. 289
  12. ^ Cosma, București. Citadela seculară a lăutarilor români, p. 327
  13. ^ a b c Cosma, Lăutarii de ieri și de azi, p. 291
  14. ^ Cosma, București. Citadela seculară a lăutarilor români, p. 328
  15. ^ a b Cosma, București. Citadela seculară a lăutarilor români, p. 329
  16. ^ a b c Cosma, Lăutarii de ieri și de azi, p. 290
  17. ^ Cosma, Lăutarii de ieri și de azi, p. 292