Nicolae Vasilescu-Karpen

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Jump to navigation Jump to search
Nicolae Vasilescu-Karpen
Nicolae Vasilescu-Karpen.jpg
Date personale
Născut Modificați la Wikidata
Craiova, România Modificați la Wikidata
Decedat (93 de ani) Modificați la Wikidata
București, Republica Populară Română Modificați la Wikidata
CetățenieFlag of Romania (1952-1965).svg România Modificați la Wikidata
Ocupațiefizician
inginer Modificați la Wikidata
Activitate
InstituțieUniversitatea Lille I  Modificați la Wikidata
Alma MaterUniversitatea din Paris  Modificați la Wikidata
OrganizațiiUniversitatea Lille I  Modificați la Wikidata
Logo of the Romanian Academy.png Membru titular al Academiei Române

Nicolae Vasilescu Karpen (n. 10 decembrie 1870, Craiova — d. 2 martie 1964, București), [1][2] a fost un om de știință, inginer, fizician și inventator român. A efectuat o importantă muncă de pionierat în domeniul elasticității, termodinamicii, electrochimiei și ingineriei civile.[3] A fost membru titular al Academiei Române (din 1923).[4]

A studiat și realizat pilele cunoscute sub denumirea de pile Karpen, care funcționeză folosind căldura din mediul ambiant.[5][3]

Viața[modificare | modificare sursă]

S-a născut în Craiova la 10 decembrie 1870 (22 decembrie stil nou). Aici urmează cursurile școlii primare și Colegiul Național Carol I. După terminarea liceului, urmează cursurile Școlii Naționale de Poduri și Șosele din București[6] absolvind-o în anul 1891, ca șef de promoție,[5] pe când nici nu împlinise vârsta de 21 de ani.

Timp de trei ani a activat ca inginer în Ministerul Lucrărilor Publice,[5] unde a lucrat în domeniul căilor de comunicație.

Atras de domeniul electrotehnicii, tânărul inginer român a plecat la Paris. Aici a frecventat cursurile Școlii Superioare de Electricitate, avându-l ca profesor pe Paul Janet și obținând diploma în anul 1900. În paralel, a frecventat și cursurile Universității, devenind licențiat în științe fizice în anul 1902.[5] A rămas la Paris pentru a-și face doctoratul în fizică. După doi ani, în 1904, a obținut titlul de doctor cu teza Recherches sur l'effect magnétique des corps électrisés en mouvement,[6] susținută în fața unei comisii formată din Gabriel Lippmann, Henri Poincaré și Henri Moissan.[5]

Nicolae Vasilescu Karpen a fost numit profesor la catedra de electrotehnică a Universității din Lille, unde a activat timp de un an.[5] În anul 1905 s-a întors în țară și a inaugurat cursul de electricitate și electrotehnică la catedra cu acest profil proaspăt înființată în cadrul Școlii Naționale de Poduri și Șosele din București. La izbucnirea primului Război Mondial (1914) este înrolat și construiește la Băneasa primul telegraf fără fir din estul Europei, antena acestuia având o rază de acțiune de peste 2000 km.[7] Ca director al Școlii Naționale de Poduri și Șosele, are meritul de a fi elaborat - pe baza unui studiu amplu, documentat și realist - proiectul de transformare a acesteia în Școală Politehnică. Numit rector al noii universități, N. Vasilescu Karpen a deținut această funcție timp de 20 de ani, până în 1940.[5][6]În 1948 a fost exclus din Academia Republicii Populare Române, fiind repus în drepturi abia în 1955.[8]

A murit în 2 martie 1964, la venerabila vârstă de 94 ani.

Activitatea[modificare | modificare sursă]

Și-a desfășurat activitatea de cercetare în domenii precum: elasticitate, aerodinamică, fizică atomică, termodinamică, electrostatică, teoria cinetică a gazelor, electromagnetism, chimie fizică, electrochimie și pile electrice. A efectuat studii asupra aderenței fierului la beton și a făcut cercetări asupra presiunii interne a lichidelor și mecanismului presiunii osmotice.[5]

În anul 1909, a propus pentru prima oară în lume, printr-o notă adresată Academiei de Științe din Paris, folosirea curenților purtători de înaltă frecvență pentru telefonia prin cablu la mare distanță.[5][3][6]

A scris și a participat la proiecte de centrale electrice și la proiecte de electrificare a orașelor (Câmpina, Constanța).[5]

A fost membru de onoare al Societății Franceze a Electricienilor, doctor honoris causa al Institutului Politehnic din București și membru al Academiei Române (membru corespondent din 5 iunie 1919, membru titular din 6 iunie 1923, vicepreședinte între 1930-1932 și 1942-1944, președinte al secțiunii științifice între 1945-1948).[5][6]

În 1928 a fost ales președinte al Comitetului Electrotehnic Român.

În 1931 a fost numit în funcția de ministru al Comerțului și Industriei în cabinetul Iorga.[7]

Lucrări importante[modificare | modificare sursă]

În sursele științifice sunt citate[9] aproape 140 de lucrări publicate, dintre cele mai importante fiind:

  • 1904 - Recherches sur l'effect magnétique des corps électrisés en mouvement (teza de doctorat, Paris, 1904)
  • 1925 - Manual de electrotehnică generală
  • 1934 - Pila electrică care folosește energia oxidantă din alcool
  • 1942 - Electricitate
  • 1953 - Pila electrică cu clorură de argint
  • 1953 - Pila electrică cu concentrație de oxigen și termodinamica (despre legătura dintre această pilă și termodinamică)
  • 1957 - Fenomene și teorii noi în electrochimie și chimie fizică

Contribuții în electrochimie și termodinamică[modificare | modificare sursă]

În lucrarea din 1957[10] creatorul pilei explică modul de funcționare a pilelor create în contextul general valabil prezentat pentru toate pilele electrochimice. Autorul arată rolul esențial al electronilor în funcționarea tuturor pilelor electrochimice și compară energia electrică furnizată de destinderea izotermă a electronilor, de la concentrații mari la concentrații mici, cu energia destinderii, tot izoterme, a unui (mol de) gaz ideal, de la presiune mai mari la unele mai mici, cu preluare de căldură din mediul ambiant.

În pilele electrochimice obișnuite, tip Volta, Daniel, concentrația diferită a electronilor în vecinătatea electrozilor este menținută prin intermediul reacțiilor chimice de încărcare-descărcare. Autorul prezintă comparativ aspecte legate de reacțiile produse direct în afara dispozitivelor electrochimice și aceleași reacții prin dispozitivele electrochimice, cum ar fi atacul direct al zincului de sulfatul de cupru. Reacțiile directe prezintă necompensarea căldurii de reacție prin eliberare de energie electrică în exteriorul sistemului reactiv. Căldura de reacție necompensată a reacțiilor directe produce abateri de la izotermicitatea sistemului de reacție zinc-sulfat de cupru. Autorul mai analizează mecanismul efectului Volta și construirea unei pile cu vid între două lame metalice. Este descris și potențialul standard de electrod al unui metal (numit prescurtat de autor potențial electrolitic) ca egal numeric cu căldura de neutralizare a ionului său sau echivalent cu afinitatea pentru electron a ionului metalic[11].

În pilele K cu electrozi metale inerte chimic, menținerea concentrației diferite a electronilor se datorează diferenței energiei de interacție electron-aur, respectiv platină, .

Nicolae Vasilescu Karpen menționează în această carte[12] și unele obiecții care se pot face unor concepte din electrochimie, pe care le consideră cu caracter formalist, precum electrodul gazos.

Volumul are și o expunere sintetică[13] a unor considerente legate de abaterile de la principiul al doilea al termodinamicii, constatate de el însuși la dispozitive electrochimice și publicate în articole științifice anterioare. El arată că principiul al II-lea al termodinamicii nu e la fel de evident și clar ca primul principiu al termodinamicii, iar gazul electronic (din metalele electrozi) considerat ca agent de lucru în funcționarea motoarelor termice conform cerințelor principiului al doilea nu participă la procese ciclice biterme, în consecință restricția privind transformarea izotermă a căldurii în alte forme de energie folosind motoare termice nu se aplică la pilele Karpen.

Contribuțiile lui Nicolae Vasilescu Karpen în aceste domenii sunt comentate critic tangențial de fizicianul Cristian Presură[14], acesta arătând că savantul vine cu o propunere îndrăzneață împotriva principiului al doilea al termodinamicii, demers similar cu al unui alt fizician cu propuneri îndrăznețe într-un alt domeniu al fizicii teoretice, și anume Niels Bohr.

Citate[modificare | modificare sursă]

„Renunțarea la noțiuni datorate unor învățați iluștri, noțiuni cu care sîntem obișnuiți, chiar dacă știm că ele nu corespund realității și adoptarea altora conforme cu realitatea, necesită un efort pe care puțini sînt dispuși să-l facă.”
[15]
„ Este vorba deci de o credință, oarecum mistică, în principiul în chestiune, credință împărtășită și azi de aproape unanimitatea fizicienilor care declară imposibilă — fără examinare — orice abatere de la acest principiu.”
[16]

Bibliografie - lucrări despre Nicolae Vasilescu Karpen[modificare | modificare sursă]

  • G. G. Semenescu, Viziune la nivel microscopic asupra fenomenelor de interfață; interfața solid-, lichid - electrolit de la modelele clasice de strat dublu electric la modelul structural; modelul structural al interfeței cu electrolitul. Context științific general. Perspective, (cap 10), Editura Ilex, 2007
  • A. Nicolaide, Significance of the Scientific Research of Nicolae Vasilescu Karpen, Editura A.G.I.R., 2006
  • Dicționarul Personalități românești ale științelor naturii și tehnicii a folosit pentru articolul despre el surse precum:[5]
    • Șt. Procopiu, Profesorii noștri: N. Vasilescu-Karpen, Revista Științifică V. Adamachi, 1948
    • M. Marinescu, Viața și opera inginerului N. Vasilescu-Karpen, Anal. Acad. RSR, 1970
    • I. Antoniu, N. Vasilescu-Karpen și învățământul tehnic superior, Anal. Acad. RSR, 1970
    • C. Dinculescu, N. Vasilescu-Karpen – inginerul, Anal. Acad. RSR, 1970
    • Al. Popescu, Inginerul N. Vasilescu-Karpen ca profesor, Anal. Acad. RSR, 1970
    • Maurice Magnien, Sur l'importance scientifique de la thèse de doctorat à la Sorbona de N. Vasilescu-Karpen, Revue générale de l'électricité, 1979

Referințe[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Arhivele Naționale ale României - Serviciul Județean Dolj - actul de naștere înregistrat la Primăria Orașului Craiova sub nr. 18 din 12 ianuarie 1870.
  2. ^ A. Nicolaide, Significance of the Scientific Research of Nicolae Vasilescu Karpen, Editura A.G.I.R., 2006
  3. ^ a b c Academia RPR, Dicționar Enciclopedic Român, București, Editura Politică, 1962-1966
  4. ^ Membrii Academiei Române din 1866 până în prezent – V
  5. ^ a b c d e f g h i j k l Personalități românești ale științelor naturii și tehnicii - Dicționar, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1982, pp. 400-401
  6. ^ a b c d e Mihai Olteneanu, Nicolae Vasilescu - Karpen 1870 - 1964, Univers Ingineresc, nr. 1/2005 (335), accesat 2012-11-11
  7. ^ a b Pilele Karpen, sistemul producător de energie electrică fără să consume ceva în schimb, 7 decembrie 2013, Reportajele Telejurnalului, TVR1
  8. ^ Dan Berindei, Academia Română și revoluția din decembrie 1989, în Memoriile Secției de Științe Istorice, Volume 33/2008, p. 157
  9. ^ Dănuț Șerban, Nicolae Vasilescu Karpen în Galeria personalităților - Muzeul Virtual al Științei și Tehnicii Românești, accesat 2014-06-03
  10. ^ Nicolae Vasilescu Karpen, Fenomene și teorii noi în electrochimie și chimie fizică, cap IV, p. 48 cap. XVI, p. 170, Editura Academiei Române, 1957
  11. ^ Nicolae Vasilescu Karpen, Fenomene și teorii noi în electrochimie și chimie fizică, p. 48-53, Editura Academiei Române, 1957
  12. ^ Nicolae Vasilescu Karpen, Fenomene și teorii noi în electrochimie și chimie fizică, p. 4, Editura Academiei Române, 1957
  13. ^ Nicolae Vasilescu Karpen, Fenomene și teorii noi în electrochimie și chimie fizică, cap. XIX - Reflecții asupra principiilor termodinamicii, p. 206, Editura Academiei Române, 1957
  14. ^ Cristian Presură, Statul paralel cu știința, sau povestea pilelor Karpen, pe contributors.ro, 17 aprilie 2018 (accesat la 17 aprilie 2018)
  15. ^ Nicolae Vasilescu Karpen, Fenomene și teorii noi în electrochimie și chimie fizică, p. 5, Editura Academiei Române, 1957
  16. ^ Nicolae Vasilescu Karpen, Fenomene și teorii noi în electrochimie și chimie fizică, p. 207, Editura Academiei Române, 1957

Legături externe[modificare | modificare sursă]


Predecesor:
-
Rectorul Universității Politehnica București
10 februarie 19209 octombrie 1940

Succesor:
Eugen Chirnoagă