Joseph Schubert

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Joseph Schubert
Joseph Schubert.jpg
Date personale
Născut Modificați la Wikidata
București, România Modificați la Wikidata
Decedat (78 de ani) Modificați la Wikidata
München, RFG Modificați la Wikidata
Cetățenie Flag of Romania (1965-1989).svg România Modificați la Wikidata
Religie Biserica Romano-Catolică Modificați la Wikidata
Ocupație preot catolic[*] Modificați la Wikidata
Afiliere religioasă Episcop romano-catolic
Funcția episcopală
Sediul București
Titlul Administrator apostolic al Arhidiecezei de București
Perioada 1950 - 1951
Predecesor Alexandru Cisar
Succesor Ioan Robu
Cariera religioasă
Hirotonire episcopală 30 noiembrie 1948, București
Episcop consacrator Gerald Patrick Aloysius O'Hara
Titluri precedente Episcop de Ceramussa (Episcopus Ceramussae)

Joseph Schubert (n. 6 iulie 1890, București - d. 4 aprilie 1969, München) a fost un cleric romano-catolic din București, care a fost consacrat în clandestinitate ca episcop auxiliar romano-catolic.

Studii și slujire[modificare | modificare sursă]

Episcopul Joseph Schubert s-a născut la data de 6 iulie 1890, în orașul București, din părinți de origine germană. Studiază în Seminarul arhiepiscopal din București și la Universitatea din Innsbruck, unde a fost sfințit preot romano-catolic la 15 iulie 1916. A activat în diferite parohii: paroh de Popești Leordeni (1919-1924) etc.

Pr. Joseph Schubert a îndeplinit în perioada 1932-1951 funcția de preot-paroh al Catedralei „Sf. Iosif” din București. Ulterior este numit canonic mitropolitan. S-a remarcat ca un preot înțelept și sfânt, extrem de activ în Acțiunea Catolică și în centrele de instrucție catehetică din București. Tot la București, a fondat centre de asistență socială pentru săraci, precum și revista „Buletinul Parohial”.

Episcop clandestin[modificare | modificare sursă]

A fost consacrat în Catedrala „Sf. Iosif” din București, în calitate de episcop titular de Ceramussa, la 26 iunie 1950, de către arhiepiscopul Gerald Patrick Aloysius O'Hara, pro-nunțiu apostolic în România. În mai 1950 guvernul comunist îi fixase arhiepiscopului Alexandru Cisar de București domiciliul obligatoriu la Mănăstirea franciscană din Orăștie. Pentru foarte puțin timp, la conducerea Arhiepiscopiei de București a urmat ca administrator apostolic monseniorul Iosif Schubert, episcop consacrat clandestin, parohul Catedralei „Sfântul Iosif”, care a fost arestat ulterior și, împreună cu el, toți urmașii desemnați de el: pr. Heronimus Mengés, pr. Pojar Mathias, pr. Baltheiser Johann și pr. Heider Xaveriu.

Episcopul Joseph Schubert l-a consacrat, în capela de botez a Catedralei Romano-Catolice „Sf. Iosif” din București, în clandestinitate, pe Alexandru Todea (viitor cardinal) - în calitate de episcop greco-catolic titular de Caesaropolis, în noaptea de 19 noiembrie 1950. Șeful Securității, generalul Gheorghe Pintilie, stabilise ca episcopul clandestin Iosif Schubert și alți clerici să fie arestați deja pe data de 18 decembrie 1950; într-un raport al Securității se evidențiază că „totuși nu s-a trecut la reținerea lor, întrucât nu exista material suficient pentru a putea trece la cercetare”. Astfel s-au luat măsuri de către Direcția a 3-a să se strângă material suficient, ca să poată să fie reținuți și cercetați toți. Lui i se atribuise rolul unei „cârtițe” a Vaticanului în România, după ce Ambasada statului papal, cu sediul în Palatul Nunțiaturii Apostolice a Sfântului Scaun din București, fusese desființată, iar ultimul nunțiu, silit să părăsească țara, la 5 iulie 1950.

Detenția[modificare | modificare sursă]

A fost arestat în ziua de 17 februarie 1951. A fost judecat în lotul „spionilor Vaticanului”, alături de episcopii Augustin Pacha și Adalbert Boroș și de alți preoți și a fost condamnat la închisoare pe viață. A efectuat 14 ani de închisoare, trecând prin închisorile de la Sighet, Oradea (1954-1956), Aiud, Pitești (1957-1960), Dej și Gherla, fiind eliberat printre ultimii deținuți, la 4 august 1964. Nu i s-a permis să se întoarcă la București, iar următorii 5 ani a avut domiciliul obligatoriu la Timișul de Sus (în germană, Obertömösch).

Episcopul clandestin Iosif Schubert a trăit cu domiciliu obligatoriu în localitatea Timișul de Sus, fiind dezamăgit și nemulțumit de linia Vaticanului și de lipsa unor semnale concrete de solidarizare din partea Sfântului Scaun. În opinia lui Stehle, cazul Schubert este un exemplu concludent pentru ceea ce s-ar putea numi lipsa de acțiune a Vaticanului. În timp ce Francisc Augustin îi descrie situația catolicismului din România în cele mai roze culori, Schubert refuza orice contact cu oficialități catolice agreate de regim.

Modificarea și flexibilizarea politicii Vaticanului față de Răsărit, după ce liderul sovietic Nikita Hrușciov, succesorul lui Stalin, începuse să promoveze ideea „coexistenței pașnice” a blocurilor, echivalează cu renunțarea instrumentalizării martirajului. În timpul Papilor Ioan al XXIII-lea și Paul al VI-lea, Vaticanul a mizat pe dialogul diplomatic, sperând ca astfel se vor crea facilități practice pentru o viață religioasă catolică și pentru normalizarea activității pastorale.

Eliberarea[modificare | modificare sursă]

După ce Vaticanul a renunțat la excomunicarea comuniștilor și a simpatizanților lor (inclusiv a celor din rândurile clerului !), „martirii” supravietuițori au devenit personaje stingheritoare pentru noua politică papală. Ca exemplu semnificativ pentru această evoluție, menționăm cazul Schubert, care, la sfârșitul anilor '60, primește un pașaport de plecare definitivă din România. PS Joseph Schubert, după o lungă detențiune, este răscumpărat de Biserica Catolică din Germania și părăsește țara. Înainte de plecare, episcopul Márton Áron de Alba Iulia l-a sfătuit să plece cât mai curând la Roma, pentru a-l informa pe Papă despre situația catolicilor din România. Episcopul Schubert primește sfatul ca pe o mare datorie de conștiință.

La 24 ianuarie 1969 a plecat din România deja foarte bolnav, iar în 8 februarie a ajuns la Roma. Acolo s-a întâlnit cu episcopul greco-catolic Vasile Cristea, cu monseniorul Pamfil Cârnațiu de la Secretariatul de Stat al Sfântului Scaun, cu nunțiul extraordinar Agostino Casaroli, cu Monseniorul Giusseppe Chelli și alte personalități ale Curiei Romane, cărora le-a făcut o amplă și amănunțită descriere a situației, cu oprire specială asupra Bisericii Române Unite. Urmărea cu tot dinadinsul să poată vorbi personal cu papa Paul al VI-lea. În 19 februarie 1969, se prezintă la audiența publică, în care Papa se interesează de soarta lui și îi fixează audiență particulară pentru 22 februarie. Audiența a durat 45 de minute. El l-a rugat stăruitor pe Papă ca sub nici un motiv să nu-i uite pe greco-catolicii din România și Biserica lor, căci ar fi o gravă eroare istorică pentru care posteritatea ar acuza Sfântul Scaun cu mare asprime.

Totodată l-a rugat, ca recompensă și încurajare, să-i promoveze pe episcopul Iuliu Hossu din Biserica Greco-Catolică și pe Márton Áron din Biserica Romano-Catolică, drept cardinali. Papa i-a exprimat episcopului Schubert recunoștință, mulțumiri și omagii pentru fidelitatea în credința catolică și multă mângâiere pentru a putea suporta boala și oboseala. Plecând din audiență, socotea că și-a îndeplinit datoria și misiunea încredințată și poate spune cu dreptul Simion: „Acum slobozește-l, Doamne, pe slujitorul Tău...” . Întors în Germania și decepționat de atitudinea rece a Bisericii, la 4 aprilie 1969, episcopul Schubert trece în lumea drepților într-o clinică din München (Germania). A fost înmormântat în cripta episcopilor din Domul din München, slujba funerară celebrând-o cardinalul german Julius Döpfner.

În anul 1997 justiția română l-a reabilitat din punct de vedere juridic pe fostul paroh al Catedralei și Ordinar Substitut al Arhidiecezei de București. Episcopul Joseph Schubert reprezintă în istoria Bisericii locale un exemplu de credință, de atașament și trăire creștină, un anumit tip de comportament pastoral, de noncompromis, și un anumit sistem de valori. Rămâne o victimă a represiunii anticatolice declanșată de regimul comunist.

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Hieronymus Menges, Joseph Schubert. 1890-1969, Salesianer-Buchdr., Ensdorf, 1971
  • Ioan Ploscaru, Lanțuri și Teroare, Editura Signata, Timișoara, 1993.
  • William Totok, Episcopul, Hitler și Securitatea. Procesul stalinist împotriva »spionilor Vaticanului« din România, Editura Polirom, Iași, 2008.
  • Dănuț Doboș (coord.), Catolicii din Popești-Leordeni, In: „Istorie și credință” (Monografii), Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice București.
  • William Totok, Securitatea și Vaticanul, In: „Magazin istoric”', anul XLVI, nr. 8 (545), august 2012, pp.9-13.
  • William Totok, Securitate und Vatikan, In: „Horch und Guck”, anul 21, nr. 76, 2/2012, pp. 52-55. 

Legături externe[modificare | modificare sursă]