Sari la conținut

Nakba

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Refugiați arabi palestinieni în Galileea în toamna anului 1948

Nakba sau An-Nakba (în arabă النكبة- „catastrofă” sau „dezastru”) este un termen sub care sunt înțelese în lumea arabă în general, și în rândurile arabilor palestinieni, în particular:

  • eșecul eforturilor militare arabe în cursul războiului civil arabo-evreiesc din ultimele luni ale regimului mandatar britanic în Palestina (noiembrie 1947-mai 1948) și al Războiului arabo-israelian din anii 1948-1949 de a împiedica formarea în Palestina a statului evreiesc Israel;
  • exodul, voluntar sau involuntar, al unei mari părți a arabilor palestinieni, peste 700.000 de persoane[1], în cursul ostilităților dintre arabi și evrei în Palestina în anii 1947-1949, care a dus la crearea problemei refugiaților palestinieni, sau
  • amândouă.

Inițial termenii folosiți de arabii palestinieni pentru anul fatidic 1948 au fost Sanat al hujaiyj sau Sanat al hijra (Anul exodului) [2] Înainte de adoptarea termenului Nakba de către mișcarea naționalistă palestiniană, „Anul Catastrofei” era pentru arabi anul 1920, când puterile coloniale europene au divizat Imperiul Otoman în mai multe state separate, după frontiere convenite între ele. Termenul Nakba a fost folosit întâia oară pentru evenimentele din Palestina din anii 1948-1949 în vara anului 1948 de către scriitorul și ideologul naționalist sirian Constantine Zureiq, în cartea sa Maʿnā al-nakba (Semnificația catastrofei), publicată în engleză în anul 1956.

În timpul războiului din 1948, între 400 și 600 de sate palestiniene au fost devastate, în timp ce o parte bună din Palestina arabă urbană a fost aproape complet ștearsă de pe fața pământului.[3] Termenul „Nakba” se referă și la perioada războiului și la evenimentele care i-au afectat pe palestinieni din decembrie 1947 și până în ianuarie 1949.

Numărul exact al refugiaților, din care mulți s-au stabilit apoi în tabere de refugiați din statele vecine, este un subiect de dispută[4], dar circa 80% din locuitorii arabi ai ceea ce a devenit statul Israel (jumătate din totalul arabilor din Palestina Mandatară) și-au părăsit sau au fost alungați din casele lor.[5][6] Circa 250.000–300.000 de palestinieni au fugit sau au fost alungați înainte de declararea independenței Israelului, în mai 1948, fapt prezentat drept casus belli pentru intrarea armatelor Ligii Arabe în Palestina, declanșând Războiul Arabo-Israelian din 1948-1949.

Cauzele Nakbei sunt subiect de puncte de opinie fundamental opuse între istorici. Factorii care au condus la exod includ: izbucnirea rǎzboiului dintre cele douǎ comunitǎți - arabă și evreiască - în Palestina, avansul militar evreiesc în confruntarea cu arabii palestineni și cu armatele statelor arabe vecine care au pătruns în Palestina, distrugerea satelor arabe, războiul psihologic și teama de un alt masacru pe care l-ar fi putut comite milițiile sioniste după cel de la Deir Yassin,[7]:239–240 lucruri care i-au determinat pe mulți palestinieni să-și părăsească localitățile de teamă; ordinele directe de expulzare ale autorităților israeliene; exodul voluntar al claselor sociale mai bogate;[8] colapsul conducerii palestiniene și ordinele arabe de evacuare;[9][10] și refuzul de a trăi sub control evreiesc.[11][12]

Ulterior, o serie de legi adoptate de primul guvern israelian i-au împiedicat pe palestinieni să se întoarcă la casele lor sau să-și revendice proprietățile. Ei și mulți dintre urmașii lor rămân și în ziua de astăzi cu statut de refugiați.[13][14] Mai târziu, exodul palestinienilor a fost descris de unii istorici drept purificare etnică,[15][16][17] în timp ce alții dispută acest punct de vedere.[18][19][20]

Statutul refugiaților, în particular solicitarea ca Israelul să le permită dreptul la întoarcere în casele lor sau să îi compenseze, sunt probleme cheie în cadrul nesoluționatului conflict israeliano-palestinian. Evenimentele din 1948 sunt comemorate de palestinienii din teritoriile ocupate și din întreaga lume pe 15 mai, o dată cunoscută drept Ziua Nakba și care corespunde aproximativ cu ziua proclamării statului Israel.

Masacrele comise de trupele evreiești

[modificare | modificare sursă]

Satele aflate în apropierea centrelor urbane au fost supuse unei politici de masacre, al cărei scop era intimidarea populației vecine, precum este cazul satelor Nasr al-Din de lângă Tiberias, Deir Yassin de lângă Ierusalim, Ayn al Zaytun de lângă Safad și Tirad Haifa de lângă Haifa. Cel mai cunoscut masacru săvârșit de către trupele evreiești este Deir Yassin, sat masacrat în ciuda faptului că încheiase un pact de neagresiune cu Hagana (aceasta va trimite Banda Stern și Irgun, pentru a se absolvi de responsabilitate). Pe data de 9 aprilie 1948, forțele evreiești ocupă satul, iar pe măsură ce năvăleeau în sat, soldații trăgeau cu mitraliere în locuințe, ucigând mulți dintre locuitori. Sătenii care au supraviețuit au fost adunați într-un singur loc și uciși cu sânge rece, corpurile lor fiind maltratate. O serie de femei au fost violate și ucise. Fahim Zaydan, care avea 12 ani la momentul respectiv, este alineat împreună cu mai mulți copii în fața unui zid, soldații evrei măcelărindu-i „doar pentru a se distra”, înainte de a părăsi satul. El a avut norocul să nu fie împușcat mortal, însă familia sa a fost ucisă chiar sub ochii săi:[21]

„Ne-au scos unul după altul; au împușcat un bătrân și când una dintre fiicele lui a plâns, a fost împușcată și ea. Apoi l-au chemat pe fratele meu Muhammad și l-au împușcat în fața noastră, iar când mama a țipat, aplecându-se peste el – ținând-o pe sora mea mai mică, Hudra, încă alăptând-o – au împușcat-o și pe ea”.[21]

Istoricul israelian, Ilan Pappe, consideră masacrul de la Dawaymeh drept cel mai groaznic din analele Nakba, 455 de prsoane, dintre care 170 de femei și copii, fiind masacrate de truple israeliene. Raportul ONU din 14 iunie 1949 menționează faptul că motivul pntru care se cunosc atât de puține lucruri despre acest masacru, este frica armatelor arabe de efectul pe care informațiile le-ar fi putut avea asupra moralului populației arabe din împrejurimi[21].

Războiul

[modificare | modificare sursă]

Statele arabe si arabii din Palestina au respins rezoluția 181 din 29 noiembrie 1947 a Adunării Generale a ONU care a chemat la împărțirea teritoriului Palestinei sub mandat britanic în două state, arab și evreiesc, acest lucru având loc în condițiile în care populația evreiască deținea mai puți de 6% din teritoriul Palestinei și constituau mai puțin de o treime din populație, evreii primind mai mult de jumătate din teritoriu[21]. La 1 decembrie 1947, încă sub regimul mandatar britanic, au izbucnit ostilități între arabi și evrei, care au luat amploarea unui război civil interetnic. Istoricul Ilan Pappe dovedește faptul că liderul sionist David Ben-Gurion decide încă dinaintea adoptării partiției să ignore granițele trasate de ONU, în cazul în care acestea nu erau satisfăcătoare[21].

La 15 mai 1948 mandatul Marii Britanii asupra Palestinei a luat sfârșit. Cu câteva ore mai înainte, întrunită la 14 mai 1948, pentru a nu profana sâmbăta, conducerea evreiască a procedat la proclamarea Statului Israel pe teritoriul prevăzut de ONU. În loc de organizarea unui stat arab pe teritoriul prevăzut de planul de împărțire, statele arabe și liderii arabi palestinieni au investit întreaga lor energie în efortul de a împiedica crearea statului evreiesc și de a-l cuceri. La 15 mai 1948 armatele Egiptului, Transiordaniei, Irakului,Siriei și Libanului au pătruns în Palestina, în intenția declarată de a distruge Israelul, ori de a proteja pe arabii palestinieni ori pentru „a restaura ordinea”, cum s-au exprimat egiptenii. În cursul războiului armatele arabe au fost înfrânte, dar au reușit să păstreze sub controlul lor o parte din teritoriul palestinian: Cisiordania, Ierusalimul de est și Fâșia Gaza. Teritoriul care ar fi trebuit, după hotărârea ONU, să fie preluat de un stat arab palestinian a fost împărțit, potrivit liniilor de armistițiu, între Israel, de o parte, Transiordania (care a cucerit Ierusalimul de est și teritoriul cunoscut de atunci ca Malul de vest sau Cisiordania) și Egiptul (care a menținut controlul asupra Fâșiei Gaza), pe de altă parte.

Epurarea etnică a Palestinei

[modificare | modificare sursă]

Discursul cu privire la Nakba descrie evenimentele din 1948 în două moduri: migrație „voluntară” sau „catastrofă”, ambele ignorând conceptul de epurare etnică, utilizat pentru prima oară de istoricul israelian Ilan Pappe, acesta considerând perspectiva palestiniană asupra evenimentului (catastrofa) evazivă din anumite puncte de vedere, concentrându-se în primul rând pe dezastru și nu perpetuator[21]. După cel de-al Doilea Război Mondial a devenit aproape imposibil să ascunzi crime împotriva umanității de o asemenea anvergură, acest lucru datorându-se dezvoltării căilor de comunicații. Cu toate acestea, istoricul Ilan Pappe este de părere că epurarea etnică a palestinienilor a fost ștearsă aproape complet din memoria globală, până în prezent, deposedarea palestinienilor de către Israel nu este recunoscută ca fapt istoric[21].

Pe data de 10 martie 1948 mișcarea sionistă adoptă planul epurării etnice a Palestinei (Planul Dalet). Odată ce decizia a fost luată, evreilor le-au trebuit 6 luni ca să încheie operațiunea. Metodele utilizate sunt următoarele: intimidare la scară largă; ocuparea sau bombardarea satelor și a populației; incendierea locuințelor, proprietăților, bunurilor; masacre; plantarea de mine printre ruine pentru a-i împiedica pe palestinieni să se întoarcă, ș.a.m.d. Consecințele: circa 800 000 de refugiați, 531 de sate distruse și 11 cartiere urbane golite de locatari. După genocidul bosniac, ONU oferă o definiție cu privire la epurarea etnică și a metodelor utilizate în cadrul acesteia. Planul Dalet utilizat de Israel în 1948 cuprinde întreg repertoriul de metode din definiția ONU[21].

Cu toate că planul este finalizat în luna martie, acțiunile de epurare încep din luna decembrie 1947, după adoptarea planului de partiție ONU. În tot acest timp autoritățile britanice se prefac că nu văd. Până în luna mai, în jur de 7000 de soldați palestinieni (prost echipați și organizați) trebuiau să facă față celor 50 000 de trupe evreiești, dintre care jumătate au fost antrenați de armata britanică în timpul celui de-al Doilea Război Mondial[21].

În cadrul operațiunilor israeliene au existat observatori ONU și reprezentanți ai presei occidentale, martori ai epurărilor, cu toate acestea, cititorilor occidentali nu li s-a oferit niciodată tabloul complet al evenimentelor. Pe lângă aceasta, presa occidentală se ferea să critice deschis acțiunile evreilor, la doar trei ani după Holocaust. În cadrul anumitor operațiuni, armata israeliană este acompaniată de jurnaliști occidentali, un asemenea caz fiind epurarea orașelor palestiniene Lydd și Ramla, situate între Jaffa și Ierusalim. Keith Wheeler de la The Chicago Sun Times scrie: „Practic, tot ce s-a aflat în calea [forțelor israeliene] a murit. Cadavre ciuruite zăceau pe marginea drumului”. Kenneth Bilby de la The New York Herald Tribune raportează următoarele: „cadavrele bărbaților, femeilor și chiar și a copiilor arabi erau împrăștiate în urma atacului nemilos și strălucit” . Asemenea lui Wheeler, care este impresionat de ceea ce numește ironic „Blitzkrieg-ul” israelian, Bilby scoate în evidență eficiența operațiunii israeliene[21].

Inițial, conducerea sionistă ordonă cruțarea femeilor și copiilor în cadrul operațiunilor, nu și a bărbaților (comandantul israelian Haim Avinoam ordonă să fie executați cât mai mulți bărbați). De la un moment dat, distincția este considerată o „complicație inutilă”. Pe data de 30 ianuarie 1948, David Ben-Gurion notează în jurnalul său următoarele rânduri: „Este nevoie acum de o reacție puternică și brutală. Trebuie să fim preciși în ceea ce privește momentul, locul și persoanele pe care le țintim. Dacă acuzăm o familie, trebuie să o rănim fără milă, inclusiv femeile și copiii. Altfel, nu este o reacție eficientă. În timpul operațiunii nu este necesară distincția între vinovat și nevinovat”[21].

Refugiații arabi palestinieni

[modificare | modificare sursă]

La capătul ostilităților, circa 711,000 arabi palestinieni s-au văzut refugiați și fără domicilii. Ei reprezentau circa 50 % din populația arabă a Palestinei sub mandat britanic, și 80% din populația arabă palestiniană a teritoriului ajuns sub controlul Israelului. Circa jumătate din ei s-au refugiat sau au fost izgoniți în timpul conflictului desfășurat înaintea proclamării Statului Israel. Circa 150,000 arabi au rămas pe teritoriul Israelului, o parte din ei refugiați interni, deplasați din localitățile lor de origine. Ei au primit cetățenia israeliană, dar s-au aflat până în anul 1966 sub regim de administrație militară.

Sute de mii de refugiați palestinieni au fost cazați în lagăre de refugiați amenajate în Transiordania și Cisiordania, teritorii unite între 1949-1967 în cadrul Regatului Hașemit al Iordaniei, în Siria, Liban și Fâșia Gaza. Spre deosebire de celelalte țări arabe, în Iordania, precum și în Autoritatea Națională Palestiniană, înființată în Cisiordania și Fâșia Gaza în anul 1994, refugiații au putut primi dreptul la cetățenie. Refugiații arabi palestinieni din 1948 și urmașii lor, care ar însuma în zilele noastre circa 4 milioane de persoane, au un statut special de refugiați, mostenit din generatie în generație, fiind încă, la peste 70 ani după Nakba, sub protecția Agenției ONU pentru Refugiații din Palestina UNRWA.

Israelul a absorbit în aceeași perioadă sute de mii de evrei refugiați sau emigrați din Europa de după Holocaust, precum și din țările arabe și musulmane, unde proprietățile și bunurile lor au fost confiscate.

Rezoluția 194 a Adunării Generale a ONU din 1948 a chemat la întoarcerea sau despăgubirea refugiaților arabi palestinieni. În absența unui acord definitiv între Israel și arabii palestinieni și în condițiile menținerii vreme de peste treizeci de ani a stării de război și a ostilităților militare repetate dintre Israel și statele arabe vecine această rezoluție nu a fost aplicată. Israelul, care nu a exclus posibilitatea despăgubirii refugiaților în cadrul unor acorduri de pace, a emis, din motive de securitate națională, o lege care interzice întoarcerea refugiaților palestinieni pe teritoriul său. Problema refugiaților palestinieni care nu au fost integrați decāt în micǎ parte în țǎrile arabe in care s-au refugiat (au fost integrați mai ales in Iordania) a rǎmas nerezolvatǎ si dupǎ semnarea acordurilor de pace dintre Israel și Egipt, Israel și Iordania și a acordurilor de la Oslo dintre Israel si Organizația pentru Eliberarea Palestinei. Ea s-a perpetuat și dupǎ constituirea in Cisiordania si Fâșia Gaza a Autoritǎții Naționale Palestiniene și dupǎ evacuarea Fâșiei Gaza de cǎtre Israel și constituirea in acest teritoriu a regimului islamist al Hamasului, aflat în stare de rǎzboi cu Israelul. Un impediment a constituit și menținerea stǎrii de război dintre Siria și Liban, de o parte, și Israel, de altǎ parte. Arabii palestinieni reclamă „dreptul la reîntoarcere” la domiciliile lor și ale părinților și bunicilor lor dinainte de 1948. Israelul se opune acestui drept deoarece el pune în pericol securitatea și ponderea majoritară a evreilor în Israel și golește de conținut dreptul evreilor la autodeterminare în cadrul statului lor național, considerat Jus Cogens (drept imperativ) în virtutea dreptului internațional.

Comemorarea Nakbei

[modificare | modificare sursă]

Conducerea arabă palestiniană a stabilit ca zi de comemorare a Nakbei ziua de 15 mai, care coincide aproximativ cu data după calendarul gregorian a proclamării Statului Israel, cunoscută ca Ziua independenței Israelului. Practic Ziua Independenței Israelului (Yom Haatzmaut) este sărbătorită de evrei nu după calendarul gregorian, ci după cel evreiesc, în ziua 5 a lunii Iyar, care în marea majoritatea anilor nu coincide cu Ziua Nakbei. Ceremoniile zilei Nakbei din teritoriul Autorității Naționale Palestiniene au fost parțial influențate de modul în care comemorează Israelul Ziua amintirii eroilor din ajunul Zilei Independenței și Ziua amintirii Holocaustului, Yom Hashoá, de pildă prin sunete de sirenă în întreaga țară, la care populația răspunde printr-un moment general de reculegere. În afara zilei oficiale a Nakbei, o parte din populația arabă palestiniană din Israel reacționează cu manifestații de protest și doliu și în timpul celebrării Zilei Independenței Israelului după calendarul ebraic.

Referințe și legături externe

[modificare | modificare sursă]

MidEastWeb for CoexistenceRA 2007-2008

Lectură suplimentară

[modificare | modificare sursă]
  • Ahmed H.Sa'adi, Lila Abu-Lughod (eds) Nakba:Palestine, 1948, Claims of memory , Columbia University Press, NYC, 2007

Note

[modificare | modificare sursă]
  1. ↑ McDowall, David; Claire Palley (). The Palestinians. Minority Rights Group, Report no 24. p. 10. ISBN 0-946690-42-1.
  2. ↑ , L.Abu-Lughod, A.Sa'adi 2007 Introduction p.15
  3. ↑ Bardi, Ariel Sophia (martie 2016). „The "Architectural Cleansing" of Palestine”. American Anthropologist. 118 (1): 165–171. doi:10.1111/aman.12520.
  4. ↑ Pedahzur, Ami; Perliger, Arie (). „The Consequences of Counterterrorist Policies in Israel”. În Crenshaw, Martha. The Consequences of Counterterrorism. New York: Russell Sage Foundation. p. 356. ISBN 978-0-87154-073-7. Accesat în .
  5. ↑ Masalha, Nur (1992). "Expulsion of the Palestinians." Institute for Palestine Studies, this edition 2001, p. 175.
  6. ↑ Rashid Khalidi (septembrie 1998). Palestinian identity: the construction of modern national consciousness. Columbia University Press. pp. 21–. ISBN 978-0-231-10515-6. Accesat în . "In 1948 half of Palestine's… Arabs were uprooted from their homes and became refugees"
  7. ↑ Morris, Benny. The Birth of the Palestinian Refugee Problem Revisited, Cambridge University Press, 2004. ISBN: 978-0-521-81120-0
  8. ↑ Schechtman, Joseph (). The Arab Refugee Problem. New York: Philosophical Library. p. 4.
  9. ↑ Pittsburg Press (mai 1948). „British Halt Jerusalem Battle”. UP. Accesat în . The British spokesman said that all 12 members of the Arab Higher Committee have left Palestine for neighboring Arab states… Walter Eyelan, the Jewish Agency spokesman, said the Arab leaders were victims of a "flight psychosis" which he said was sweeping Arabs throughout Palestine.
  10. ↑ Blomeley, Kristen (martie 2005). „The 'new historians' and the origins of the Arab/Israeli conflict”. Australian Journal of Political Science. 40 (1): 125–139. doi:10.1080/10361140500049487.
  11. ↑ George Crews McGhee (). On the frontline in the Cold War: an ambassador reports. Greenwood Publishing Group. pp. 42–. ISBN 978-0-275-95649-3. Accesat în .
  12. ↑ Leslie Stein (). The Hope Fulfilled: The Rise of Modern Israel. Greenwood Publishing Group. ISBN 978-0-275-97141-0.
  13. ↑ Kodmani-Darwish, p. 126; Féron, Féron, p. 94.
  14. ↑ UNRWA. „Overview”. United Nations Relief and Works Agency. United Nations Relief and Works Agency for Palestine Refugees. Accesat în .
  15. ↑ Ian Black (). „Memories and maps keep alive Palestinian hopes of return”. The Guardian.
  16. ↑ Ilan Pappé, 2006
  17. ↑ Shavit, Ari. Survival of the Fittest? An Interview with Benny Morris Arhivat în , la Wayback Machine.. Logos. Winter 2004
  18. ↑ David Matas (). Aftershock: anti-zionism and anti-semitism. Dundurn Press Ltd. pp. 555–558. ISBN 978-1-55002-553-8. Accesat în .
  19. ↑ Mêrôn Benvenis'tî (). Sacred landscape: the buried history of the Holy Land since 1948. University of California Press. pp. 124–127. ISBN 978-0-520-23422-2. Accesat în .
  20. ↑ Benny Morris, "Benny Morris on fact, fiction, & propaganda about 1948," "The Irish Times," 21 February 2008, reported by Jeff Weintraub Arhivat în , la Wayback Machine.
  21. 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 Pappe, Ilan (). The Ethnic Cleansing of Palestine. OneWorld.
Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Nakba&oldid=17590958