Elena Zamora

Elena Zamora
Date personale
Născută	7 februarie 1897 Ploiești, România
Decedată	8 iulie 1974 (77 de ani) București, România
Cetățenie	România
Ocupație	cântăreață de operetă[*]​
Activitate
Studii	Universitatea Națională de Muzică București
Gen muzical	operetă
Tipul de voce	soprană

Elena Zamora (numele de scenă al Elenei Stănescu; n. 7 februarie 1897, Ploiești, România – d. 8 iulie 1974, București, România) a fost o cântăreață română care a atacat toate genurile de teatru: operă, operetă, vodevil, comedie muzicală, comedie și dramă, fiind foarte apreciată în străinătate, în special în Franța și Italia. A fost o femeie ambițioasă, care pentru a-și urma vocația, a reușit să surmonteze greutățile inerente unui start dintr-o zonă socială care n-a avantajat-o. A cântat soldaților și răniților în Primul Război Mondial și a făcut voluntariat în perioada comunismului.

Copilăria

Elena Stănescu, rămasă în istoria muzicii ca Elena Zamora, s-a născut la 7 februarie 1897 în Ploiești, pe strada Gloriei.

Din cauza situației materiale, mama sa a apelat la o soră care era învățătoare în comuna Cucuruz, județul Vlașca unde viitoarea artistă a rămas de la 3 la 7 ani.

Pentru că mătușa trebuia să plece la școală și de Elena nu avea cine să se ocupe, mergeau împreună și astfel, copila a învățat să scrie și să citească împreună cu elevii.

În această perioadă, văzând o trupă de călușari și uimită fiind de muzică și dans a plecat cu artiștii itineranți făcând parte din reprezentația lor timp de o săptămână fără ca mătușa să știe ce s-a întâmplat.

În perioada preșcolară, la 5 ani, a avut loc și debutul pe o scenă unde a recitat într- un spectacol cu copii.

De mică, în clasa I revenită la Ploiești, a putut să participe la cheltuielile casei meditând copiii mai slabi la învățătură.

După primele două clase primare, familia a plecat la București, la școala Ion Creangă unde profesoara Cecilia Iliescu i-a descoperit aptitudinile pentru teatru și muzică și a recomandat-o pentru toate serbările școlare.

Studiile

Aceeași profesoară a înscris-o la Liceul nr. 1 de fete și a ajutat-o să obțină scutirea ei de taxe școlare iar la 14 ani a înscris-o la Conservator ca auditoare, Elena neavând vârsta necesară pentru a fi admisă. A studiat canto cu Charlotta Leria, pian cu profesorul Dimitriu, teoria cu D.G. Kiriac și cu Ion Chirescu, iar armonia și contrapunctul cu Nona Ottescu.

În timpul studiilor, pentru că toate cursurile erau organizate într o singură clasă și Elena avea o memorie prodigioasă, ea a reținut doar într un singur an ceea ce în mod normal se preda în trei ani.

Pentru spectacolul de absolvire care nu avea ca examinator profesorii ci pe înșiși spectatorii, studenții au pus în scenă piesa Scânteia de Edouard Pailleron în care Elena Zamora a interpretat rolul lui Toinon. La 14 ani, programul pe care îl avea era următorul: dimineața era rezervată Conservatorului, după-amiaza urma liceul în particular, iar seara făcea figurație la Teatrul Național unde câștiga 5 lei de câte ori avea o reprezentație.

Preliminarii artistice

Primul ei rol s-a concretizat grație maestrului Constantin Nottara: o Vestală din tragedia Oedip de Sofocle.

În următorii trei ani de ucenicie pe scena Teatrului Național și teatrelor Comedia și Modern au urmat mai multe roluri de mică anvergură.

A fost dornică să cunoască viața în trupele și companiile de teatru, motiv pentru care a jucat alături de Lucia Calomeri și trupa lui Ion Armășescu în piesa Castelana, ocazie cu care a fost remarcată de presă iar în anul 1915 a intrat în Compania Cigalia care avea sediul la grădina Blanduziei. Aceea a fost perioada în care a început să joace vodevil și l-a avut ca partener pe celebrul actor Gheorghe Timică .

Elena Zamora a considerat că încă de la apariția ei, comedia a rămas un gen dificil pentru că cel mai greu lucru în teatru este să poți să aduci buna dispoziție.

Anii Primului Război Mondial

România a intrat în Primul Război Mondial în anul 1916. Ororile războiului au fost intensificate și de consecințele economice dictate de situație: inflația, specula, sărăcia și epidemiile.

Elena Zamora a cunoscut frica în timpul unui raid aerian când, în curtea în care locuia, pe strada Sutter, a căzut o bombă. Șansa a făcut ca proiectilul să se fi înfipt în pământ fără să explodeze.

Mama a hotărât s-o trimită pe Elena la Bârlad, la cunoștințe, pentru a preîntâmpina un posibil accident.

Adolescentă încă, Zamora a făcut parte ca voluntar dintre artiștii care au vizitat răniți prin spitale alături de alți colegi de la Teatrul „Mihail Eminescu”. Unul din cântecele interpretate de ea, Cărăruie, cărăruie, care duci la București, a fost primit cu mare emoție, deoarece Capitala era ocupată de nemți.

Elena Zamora și-a amintit: „...Zavaidoc... în războiul din 1916 a cântat pe front răniților alături de mine și George Enescu”.

Cu Maria Ventura și taraful lui Fănică Luca, a ajuns până în tranșee să prezinte programe artistice.

Soldații îi denumeau „echipa de alinători ai durerilor fizice și omenești”.

La Bârlad, a avut ocazia de a o cunoaște pe eroina națională Ecaterina Teodoroiu când aceasta a fost decorată chiar în teatrul în care lucra Zamora.

Cariera

Debutul și numele de scenă

Elena Zamora a considerat că adevărata ei carieră artistică a început la 21 august 1917 când a avut șansa de a o înlocui pe titulara rolului Mam-zelle Nitouche, Marioara Cinsky, la Teatrul Național din Iași.

Înaintea primei reprezentații, maestrul Constantin Nottara, directorul de scenă Enescu, Paul Gusti și Nicolae Niculescu-Buzău i-au dat numele de scenă Elena Zamora, considerând că numele de familie Stănescu este prea comun. Zamora era denumirea unei zone și a unui castel din județul în care se născuse artista, Prahova. Succesul tinerei cântărețe a fost răsunător.

În acea seară, i-a avut ca parteneri de scenă pe actorii: Constantin Tănase, Alexandru Critico, Ion Manu, Victor Antonescu, Mia Teodorescu și Nicolae Niculescu-Buzău. În volumul Suveniruri teatrale, Nicolae Niculescu-Buzău a scris: În seara premierei, Elena Zamora a obținut un mare succes. Finalul actului al doilea, care se petrece la un teatru și în care rămâneam numai ea, în rolul Denisei, și eu, în rolul lui Celestin-Floridor, a însemnat un triumf. Cortina s-a ridicat de nenumărate ori. Am jucat mult opereta aceasta.

Elan artistic

Ulterior, a abordat rolul Viorica din opereta Baba Hîrca de Matei Milo și Alexandru Flechenmacher iar apoi a jucat în opereta Péricola de Jacques Offenbach.

Pe timpul verii, Teatrul Național având stagiunea închisă, actorii s-au mutat la grădina Zefirul unde au pus în scenă Vânzătorul de păsări de Carl Zeller.

Din toamnă, Elena Zamora a dat viață personajelor Lakmé de Léo Delibes, Siebel din Faust de Charles Gounod, Lelia din Manasse de Ronetti Roman.

Trăind profund pentru scenă, a jucat în fiecare seară, adăugând matinalele de joi, sâmbătă și duminică, cu repertoriul diferit la fiecare reprezentație.

După finalul războiului și aderarea ca membru fondator la Sindicatul artiștilor români, a fost angajată la Teatrul Eforia din București unde a jucat în opereta Fiji, opereta Gri-Gri și în revista Extra Dry .

La Teatrul Regal apare în Mărul lui Paris.

În perioada respectivă, mare succes la public înregistrau spectacolele care aveau ca sursă de inspirație defectele umane, problemele sociale și economice. Pentru un timp, Elena Zamora a făcut parte și din Compania Ignatz Blum unde, la teatrul Trianon a jucat în opereta Clareta-n concentrare și în două reviste: Di Granda și Țara lui Hűbsch.

Printre preocupările culturale ale savantul Nicolae Iorga, s-a numărat și deschiderea în anul 1920 a Teatrului Popular, unde Zamora a jucat în comedia Extemporalul.

Sacrificiu în numele artei

Atașamentul ei deosebit față de teatru și operetă s-a concretizat în numeroase turnee unde, alături de colegii săi de breaslă a îndurat nu doar condiții mizere de transport ci și foamea și frigul. O parte din vină o purtau directorii de teatru care urmăreau câștiguri mari cu investiții mici și nu tolerau emanciparea . Actorii călătoreau în vagoane de clasa a-III-a, dormeau chiar și pe scânduri, și își cărau singuri bagajele foarte voluminoase. Toate aceste neajunsuri dispăreau în fața publicului care îi aștepta cu ropote de aplauze la fiecare reprezentație, actorii uitând de orice neplăcere.

Anii succesului la Paris

În anul 1922, Elena Zamora a avut curajul de a pleca aproape fără nicio resursă materială în capitala Franței pentru a urma facultatea. Statul român a suportat o singură cheltuială și anume biletul de tren. De bursă nu putea fi vorba, ele se obțineau mai ales prin corupție, nu ca urmare a meritelor artistice. În micul bagaj cu care a putut pleca după ce și-a vândut aproape toată modesta ei garderobă și-au găsit locul un costum național și câteva partituri.

Zamora și-a amintit: „Când am trecut cu trenul peste Sena, am scos capul pe fereastra vagonului și am făcut un jurământ: «Să mă înghiți, Sena, dacă n-o să înving!»”

În Paris, pentru a putea găsi locuință și un loc de muncă, a apelat la românii stabiliți acolo. În Cartierul Latin, a mers la fratele artistului Titi Botez, George Botez, care avea un restaurant cu specific românesc. Cu ajutorul lui, Elena Zamora l-a găsit pe Ioan Chirescu, fostul ei profesor de la Conservator. El i-a dat câteva scrisori de recomandare pentru impresari. Baritonul Petre Ștefănescu-Goangă a fost de acord s-o primească în modestul său apartament în care înainte își mai găsiseră refugiu și alți români și tot el a prezentat-o profesoarei sale, Felia Litvin, una dintre cele mai renumite maestre de canto ale timpului care a acceptat să-i dea și ei lecții. Pentru traiul zilnic și pentru a-și putea plăti orele de canto, Zamora a căutat fără încetare angajamente la teatrele Parisului.

A avut marea șansă de a o înlocui pe celebra vedetă spaniolă Raquel Meller în rolul Violettera, la teatrul Palace. Surprinzător, a renunțat la salariu și, în schimbul acestuia a cerut să-i fie realizată o reclamă asemănătoare cântăreței spaniole. În plus, becurile care luminau reclama trebuiau să fie de culorile drapelului românesc adică roșu, galben și albastru, iar în deschiderea programului Zamora urma să apară în fața scenei îmbrăcată în costum național și să interpreteze un cântec popular românesc. Ulterior, datorită succesului, ea a adoptat această formulă de prezentare în toate țările pe unde a trecut.

„Domnișoara Hélène Zamora a venit dintr-o țară prietenă să debuteze zilele acestea pe scena Palace-ului. S-a făcut imediat remarcată în Violettera, marele succes al lui Raquel Meller, pe care aceasta o cântă în spaniolă și pe care Domnișoara Zamora ne-o oferă în franțuzește. Interpretarea ei personală, talentul ei de cântăreață și diseuză i-au permis să apară cu succes, cu toată faima interpretei precedente, ceea ce i-a conferit, fără îndoială, aprobarea măgulitoare a publicului dificil de la Palace”, scria atunci în revista Toutes les femmes.

Acesta a fost începutul unei cariere prodigioase în străinătate. Angajamentele următoare n-au mai constituit nicio greutate. La Palace a rămas pe afiș o jumătate de an și a semnat alte contracte pentru încă trei ani în capitala Franței. Și nu doar aici, alte țări exprimându-și dorința de a o primi în spectacole.

Elena Zamora: „Și nu trecuse decât o lună de când, aproape leșinată pe străzile Parisului, mi se refuzase un pahar cu apă, pentru că nu aveam bani să cumpăr o prăjitură”.

Celelalte teatre pariziene unde a apărut după terminarea contractului cu Palace au fost: Empire, Moulin Rouge, Moulin de la chanson, Théâtre de dix heures, Furcy, Sarah Bernhardt și Olympia.

Dar Elena Zamora nu s-a oprit aici cu pregătirea profesională, continuând să studieze canto la Paris în paralel cu derularea contractelor și folosindu-și puținul timp liber pentru a frecventa biblioteci și muzee.

Ea nu a fost singura româncă ce a cunoscut succesul în arta scenică a Franței începutului de secol XX. Foarte apreciați erau: De Max Yonnel, Maria Ventura, Alice Cocea, Elvira Popescu, Fănică Luca, Nicolae Leonard.

După acești primi trei ani, a plecat într-un turneu în toată Franța care a cuprins orașele: Biarritz, Bordeaux, Deauville, Dijon, Lille, Lyon, Marseille, Monte-Carlo, Nantes, Nimes, Nisa, Rouen, Trouville, unde a susținut recitaluri.

S-a întors în Paris unde a dat viață personajelor Mascotta de Edmond Audran, Fata doamnei Angot de Charles Lecocq și Pericola de Jacques Offenbach, într-unul dintre cele mai importante teatre muzicale ale Franței, Gaîtées Lyriques.

În urma experienței și a lecțiilor pe care le-a urmat, Zamora evoluase către a susține efectele de coloratură devenind o soprană lejeră. La Opera Comică din Paris a interpretat Mam-zelle Nitouche de Florimond Ronger (Herves), opera care o lansase în România pe orbita marilor cântărețe românce.

Pe când cânta la Marsilia, a avut marea surpriză de a fi felicitată de către Yvette Guilbert, la vremea respectivă o mare cântăreață franceză. Zamora era considerată „a doua Yvette”, vocile lor fiind asemănătoare.

Succesiune de turnee

Când contractele semnate în Franța s-au terminat, Zamora a onorat angajamente cu teatre din principalele orașe ale Europei unde a susținut un recital de cântece interpretate menite a descreți frunțile ascultătorilor în același timp păstrând virtuozitatea muzicală. La fiecare reprezentație, după cântecul în limba română, urma un cântec din țara gazdă apoi altele care constituiau la vremea respectivă șlagăre internaționale. Zamora avea în repertoriu cântece în 8, 9 limbi de pe câteva continente.

În timpul acestor turnee a cântat în Spania (Barcelona, Madrid, Valencia), Portugalia, Belgia, Olanda, Danemarca, Norvegia, Suedia, Tunisia, folosind aceste ocazii pentru a culege melodii reprezentative din fiecare țară. Când a poposit în Algeria a avut marea neșansă de a se îmbolnăvi de friguri galbene.

Primul turneu în Italia

A urmat un mare turneu în Italia ca angajată a Companiei Castagna. Primul oraș în care a interpretat arii din opere și operete a fost Roma la teatrul Apollo. În urma reprezentației, presa a scris: „delicioasa stea, care a cântat la teatrul Palace din Paris și care vine la noi precedată de o mare faimă, este o actriță desăvârșită”. Era anul 1926.

La Neapole a interpretat în teatrele Eldorado și Eden. Au urmat concerte în Sorrento și la Bari unde a cântat la teatrul Modernissino. Din nou presa i-a fost deosebit de favorabilă: „debutul celebrei Zamora a însemnat ieri seară un adevărat triumf, cunoscuta artistă fiind sărbătorită și obligată să facă numeroase bisuri”.

Alte orașe culturale importante unde Elena Zamora a delectat publicul cu apariții fulminante au fost: Catania, Messina, Palermo, Parma, Genova (unde la teatrul Giardino d' Italia publicul a denumit-o stella di prima grandezza), Bologna (teatrul Del Duse a fost primul care a organizat un spectacol în onoarea ei) și Milano, unde teatrul care a primit reprezentația ei a fost celebrul La Scala.

În Veneția ca urmare a succesului, i s-a cerut să susțină spectacole la teatrul Rossini, la Lido și apoi la Del Corso.

Elena Zamora a fost condusă în viață de dorința aprigă de a face cunoscute lumii talentele primite prin naștere și șlefuite cu migală în ani de muncă asiduă, trecând prin privațiuni și estorcări din partea impresarilor, directorilor de teatre, proprietarilor, etc., ceea ce era valabil pentru toți marii actori și cântăreți ai Europei.

Au urmat concerte la Torino și la Florența în trupa lui Oduardo Spadaro.

În anul 1927 s-a întors în țară, unde a interpretat la Operă rolul Blondei din Răpirea din Serai de Wolfgang Amadeus Mozart.

Din nou la drum

Întrucât avea alte contracte de onorat, a revenit la Paris unde l-a revăzut pe marele tenor român Nicolae Leonard, grav bolnav de tuberculoză. Începuse să aibă nevoie de îngrijiri permanente pe care i le acorda actrița Elvira Popescu. Zamora a înlocuit-o într-una din zile, prilej cu care ea și-a adus aminte de dragostea nemărturisită pentru Leonard din adolescență, dar s-a hotărât să păstreze în continuare discreția.

Au urmat pentru ea concerte în Elveția, la Zürich și Lausanne.

În anul 1928 repertoriul i s-a îmbogățit cu opereta Fritz pusă în scenă la București, în Teatrul Nostru.

Tot în Capitală, în Parcul Oteteleșanu, a jucat în farsa în trei acte Florette și Patapon de Maurice Hannequin, după care a urmat un turneu în toată țara, cu operetele de mare succes Fritz și Mișca.

Anul 1929 i-a adus un nou rol, Zvăpăiata de Walter Kollo, la Teatrul Nou.

Cu Compania Mogador a jucat la Teatrul Liric în Contele Obligado de Raoul Moretti.

S-a reîntors în Franța unde a interpretat în traducere proprie opereta Zvăpăiata, atât în Paris cât și în alte orașe din țară.

În Paris, s-a întâlnit cu actorul Constantin Tănase, inițiatorul teatrului de cabaret/revistă Cărăbuș din București care venise împreună cu soția, ajutorul său de nădejde și în viața profesională, să cumpere costume și cortine pentru teatru. Cu această ocazie, Zamora a primit invitația de a cânta în teatrul său.

A continuat să traducă operete, Flossie de Marcel Gerbidon jucată ulterior la Teatrul Neptun fiind un exemplu, dar, la întoarcerea în țară, a adus și Trei fete cucuiete în traducerea lui Nicolae Kirițescu, pe care a interpretat-o la teatrul Cărăbuș.

A urmat onorarea contractelor în Italia, la Roma, Neapole și Milano după care și-a îmbogățit cariera cu un turneu în Anglia, la Londra, în Teatrul Piccadilly. Acolo a folosit în premieră chitara pentru acompaniament și s-a bucurat de largi aprecieri deoarece era foarte rar ca o femeie să cânte la acest instrument. A revenit în Italia.

Căsătoria cu tenorul Viorel Chicideanu

După acest al treilea turneu în Italia, s-a întors pentru un contract la București la Teatrul Majestic. Acolo a interpretat în revista de mare succes, Două inimi într-un ... tact alături de Viorel Chicideanu, tenor al Operei Române care a putut fi distribuit pe de o parte pentru că Opera avea probleme financiare și cântăreții erau în grevă iar pe de altă parte pentru că Zamora avusese prilejul să-l audă cântând. Cei doi au format de atunci un cuplu.

După terminarea stagiunii, Zamora și Chicideanu au plecat împreună la Milano, unde, prin relațiile ei artistice, Chicideanu a început să aprofundeze canto cu tenorul Edoardo Garbin și profesorul Bruno Bettinelli, foarte respectați în branșă. În această perioadă, a interpretat personajul principal din opera Rigoletto la teatrul Dal Verme din Milano. Căsătoria dintre cei doi, în ciuda dragostei profunde care i-a legat, nu a durat prea mult.

Zamora... altfel

Forma fizică de invidiat care a ajutat-o să atace roluri de fetișcane până la o vârstă înaintată, s-a datorat pasiunii cu care a practicat sporturi întreaga viață, în limita timpului disponibil: automobilism (câștigătoarea trofeului „Cursa morții”, Nisa-Monte Carlo, 1922), jiu-jitsu, tir, canotaj.

Împreună cu actorul rus Ivan Mosjoukin, naturalizat francez, a jucat în filmul Frumoasa orientală, turnat în Alger.

Apogeul carierei din țara natală

Zamora a reușit abia în anul 1932 să respecte promisiunea făcută lui Constantin Tănase și să cânte în teatrul lui, Cărăbuș. Acolo a jucat în revistele Ura Cărăbuș și La lozul Cărăbușului, ambele scrise și puse în scenă de Nicolae Kirițescu. I-a avut alături pe marii actori români Constantin Tănase, Alexandru Giugaru, Nicolae Niculescu-Buzău, Mia Apostolescu, Lulu Savu, Nicolae Stroe.

„...jucam un cuplet, «Nu mai vreau», împreună cu Tănase... Aveam rolul unor ciobani descinși din vârful muntelui, Stănică și Bănică. Peste straiele ciobănești, purtam amândoi pe umeri un fel de zeghe mare, lățoasă, albă și fără mâneci, iar în mână țineam câte un ciomag cu o măciulie mare, un fel de bâtă. Pe cap purtam două căciuli imense. El, cât era de înalt și spătos, când apărea pe scenă parcă era o figură legendară. Eu, cât eram de mică, când îmi mai puneam și zeghea aceea pe mine, dispăream sub ea de tot. Contrastul era așa de mare că lumea, văzându-ne, se prăpădea de râs”.

Bucureștiul i-a oferit posibilitatea ca la Teatrul Alhambra să interpreteze rolul principal în comedia muzicală Fata șefului de gară din Piatra Olt. Acest rol a fost gândit de către compozitorul Ion Vasilescu special pentru caracteristicile ei vocale, fizice și artistice. Zamora l-a considerat cel mai reușit dar și cel mai aproape de sufletul ei.

Generațiile de români care au fredonat în secolul al XX-lea Cântă-mi să uit dragostea care mi-a fript inima și Vrei să ne-ntâlnim sâmbătă seara într-o cârciumioară la șosea, au utilizat două melodii din comedia muzicală Fata șefului de gară. Aceste melodii au fost interpretate de Zamora și la Paris la Radio parisien cu ocazia schimburilor culturale în cadrul unei Seri de muzică românească.

În perioada interbelică, teatrologul F. O. Fosian a publicat monografia „87 artiști bucureșteni din teatru, operă și revistă” în care a scris: „Rar o actriță de operetă care să fi cunoscut la noi o popularitate mai mare ca Elena Zamora. Întruchiparea grației și a gingășiei, Elena Zamora a cucerit ani de-a rândul țara de la un capăt la celălalt – glorie care o mai acoperă și azi: numele ei pe afiș este chezășia unui spectacol de succes”.

În anul 1936, prezentă din nou la Teatrul Cărăbuș, a interpretat în opereta adusă de ea de la Paris și denumită de Nicolae Kirițescu, Trei fete cucuiete, operetă cu care a fost în turneu prin toată țara.

După această a doua colaborare cu Teatrul Cărăbuș, Elena Zamora a cântat în Heidelbergul de altădată, pus în scenă special pentru ea de către regizorul Ion Aurel Maican. Același regizor a distribuit-o în piesa Opt la zero în finală.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, din nou strâmtorată, ca mai toți actorii și cântăreții, a plecat într-un lung turneu prin țară cu speranța de a se redresa financiar.

O altă valență a dimensiunii ei culturale o constituie contribuția la instruirea populației prin realizarea de conferințe radio alături de poetul Horia Furtună și de pianistul Alfred Pagony.

Elena Zamora a fost inițiatoarea unui ansamblu cu un repertoriu din muzica popoarelor. Bolnavă fiind de inimă, s-a stabilit o perioadă la Herculane, de unde venea în Capitală doar pentru a înregistra.

În timpul unui bombardament, o aripă a radiodifuziunii a fost lovită iar pianistul Alfred Pagony a fost omorât.

Angajată la Teatrul Municipal, a interpretat pentru prima oară în țară Nevasta pantofarului de Federico Garcia Lorca. Cu această ocazie a realizat cel mai complex și mai dificil rol din întreaga sa carieră.

După cel de-al Doilea Război Mondial și instaurarea comunismului, în România a fost favorizată stabilitatea financiară a actorilor profesioniști, iar teatrele particulare au trecut în patrimoniul statului. Contractele erau permanente, iar biletele se vindeau în totalitate.

Un alt avantaj în favoarea vieții culturale a fost deschiderea școlilor de muzică și coregrafie și a facultăților de teatru și conservator. Cultura s-a răspândit în toate straturile sociale. Ateneele populare și formațiunile artistice de amatori din fabrici și de la sate foloseau potențialul a zeci de mii de oameni.

Zamora însăși a ales voluntariatul ca instructoare la două atenee populare dar a jucat pe toate scenele ateneelor populare din Capitală, în marile întreprinderi din București, precum și în turnee prin țară. A condus echipa de teatru a ateneului Victor Babeș cu care a activat la teatrul Casandra.

Prima stagiune a nou înființatului Teatru de Stat de Operetă (1950) a fost deschisă cu opereta N-a fost nuntă mai frumoasă de Nicolae Kirculescu.

Prodigioasa carieră a Elenei Zamora a continuat cu roluri în operetele Aculina de Iosif Kovner, Ana Lugojana de Filaret Barbu și Culegătorii de stele de Florin Comișel.

Opereta Lăsați-mă să cânt de Gherase Dendrino (Premiul de Stat pentru autor) și opereta Liliacul de Johann Strauss au făcut de asemenea parte din repertoriul apreciatei cântărețe.

Pentru întreaga ei carieră, Elena Zamora a primit titlul de Artistă emerită a Republicii Populare Române.

Ea și-a încheiat cariera după 50 de ani de teatru, la 13 noiembrie 1961 oferind publicului un rol de tânără în opereta Vânt de libertate (Zamora a jucat cu multă pasiune și naturalețe roluri de fete tinere la anii maturității). Muzicologul și criticul muzical Viorel Cosma a vorbit despre însemnata ei carieră.

În anul 1964, Elena Zamora a publicat volumul de amintiri Am slujit cântecul: amintiri după 50 de ani de teatru. Despre imboldul de a lăsa posterității aceste rânduri:

Nu m-a mânat ambiția de a scrie „Memorii”, pentru ca ele să rămână posterității. Am dorit numai ca din însemnările mele – care oglindesc o viață de zbucium și sacrificii, de bucurii și necazuri – să poată desprinde cei tineri ceea ce cred ei că le poate fi de folos. Lor le dedic această carte.

Calitățile sale interpretative au fost recompensate cu titlul de artist emerit.

A decedat la București, la 8 iulie 1974.

Aprecieri

Elena Zamora , cântăreață-poetă, vedetă a operetei și vodevilului de odinioară, ființa ardentă care și-a împrumutat frumusețea și farmecul atâtor personaje din tezaurul genului....drumul artistic al Elenei Zamora trece prin marile capitale europene ale muzicii. Anii petrecuți în capitala  Franței cu durabile și strălucite succese obținute în toate genurile de teatru: vodevil, comedie, dramă, operă, operetă, revistă, o acoperă cu laurii marilor succese.

Victor Eftimiu^: ...o devotată slujitoare nu numai a cântecului, dar și a artei dramatice și a poeziei... poezia, iată caracteristica acestei răsfățate a publicului , atât românesc cât și străin, la un moment dat vedetă internațională. Fie că interpretează un rol de operetă sau de vodevil, fie că debitează un cuplet, fie că recită un poem de Paul Géraldy , Elena  Zamora, actriță plină de temperament, de vervă și de umor, îmbracă toate interpretările ei într-un văl de poezie cuceritoare.

Bibliografie

• Aslan, I.C. Cuplete din revista Țara lui Hubsch. București, Tipografia Poporul, 1918
• Chirulescu, Marian; Popescu, Paul D.; Radu, Mihaela. Personalități prahovene. Ploiești, Darkoprint, 2021
• Elena Zamora. România literară, 11 iulie 1974
• Fosian, F.O. 87 artiști bucureșteni din teatru, operă și revistă. București, s.a.
• Irimescu, N. Elena Zamora. Cronica, 19 iulie 1974
• Naumescu, Sandu. Elena Zamora-75 de ani. Contemporanul, nr.6/4-II-1972
• Niculescu-Buzău, Nicolae. Suveniruri teatrale. București, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, 1956
• Predescu, Lucian. Enciclopedia României. București, Editura Georgescu-Delafras, 1940
• Popa, Costin. Dicționar critic și sentimental de artiști lirici. București, Editura Akakia, 2021
• Spirescu, N. Acasă la Elena Zamora. Scânteia tineretului, nr. 5765, 3-XII-1967
• Zamora, Elena (1964). Am slujit cântecul: amintiri după 50 de ani de teatru. Editura Muzicală. 
• Zavaidoc. În: Argeș, nr.8/1983
• www.vatra-mcp.ro. castelul cantacuzino (zamora), bușteni, prahova
• Povestea Elenei Zamora, cântăreața de operetă care a plecat la Paris jurând: „Să mă înghiți, Sena, dacă nu o să înving!“
• Elena Zamora: o viață în slujba cântecului
• Elena Zamora

Legături externe

• Elena Zamora, cântăreața de operetă care a cucerit Parisul