Arcul de Triumf din Chișinău

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Arcul de Triumf. În spatele său se află Catedrala Mitropolitană

Arcul de Triumf din Chișinău (numit un timp Porțile Sfinte, iar sub regimul sovietic — Arcul Victoriei) este un monument de arhitectură construit în 1841, pentru a comemora victoria armatelor rusești asupra turcilor. În interiorul arcului se află un clopot care a fost turnat din metalul tunurilor turcești capturate în război.[1]

Arcul de Triumf, aflat pe bd. Ștefan cel Mare, are în plan formă de pătrat și dispune de două niveluri. Înălțimea monumentului este de 13 m. Capitelurile celor patru piloni ai construcției au fost sculptate în stil corintic. Nivelul superior este decorat în stil clasic. Pe partea frontală este montat un orologiu mecanic, luminat în timpul nopții, care însă nu anunță prin sunet ora exactă. Ornamentele și capitelurile sunt executate în ceramică.

Primele ceasuri pe arcada au apărut în anul 1842. Ele au fost aduse de la Odessa, iar șapte ani mai târziu, un vânt puternic a smuls cadranul, iar mecanismul a funcționat pînă în anul 1881, și a trebuit să fie înlocuit. Noul mecanism a fost achiziționat în Austria. Ceasul real a lucrat fără reparații pînă la începutul războiului, cînd a fost lovit de bombardamentele din anul 1941.

În 1945, pe pereții Arcului au fost instalate plăcuțe cu numele eroilor care au luptat pe teritoriul Basarabiei în cel de al II-a Război Mondial. Plăcuțele insa au fost scoase în 1991. 

Arcul de triumf din Chișinău se află pe axa de simetrie a ansamblului arhitectural ce mai cuprinde și Catedrala Nașterii Domnului, Clopotnița acesteia, Piața Marii Adunări Naționale și Casa Guvernului din Chișinău.[1]

Galerie[modificare | modificare sursă]

Referințe[modificare | modificare sursă]

Commons
Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Arcul de Triumf din Chișinău

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Colesnic, Iurie; Starostenco, Petru (1997). Chișinău. Enciclopedie. Chișinău: ed. „Museum”. pp. p. 381–382