Yves Congar

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare

Yves Marie-Joseph Congar (n. Sedan, Ardennes, Franța, 8 aprilie 1904 – d. Paris, 22 iunie 1995) a fost un călugăr dominican, unul dintre cei mai influenți teologi catolici din secolul al XX-lea. Este cunoscut îndeosebi pentru lucrările sale de ecleziologie și de ecumenism. Mai întâi expus bănuielilor, apoi sancțiunilor autorităților bisericești, după aceea a fost reabilitat, numit expert la Conciliul Vatican II (1962-1965) și ridicat la cardinalat de către papa Ioan Paul al II-lea, în 1994.

Biografie[modificare | modificare sursă]

Născut la 8 aprilie 1904, la Sedan, în departamentul Ardennes, a trăit Primul Război Mondial, umplând cinci caiete cu notițe și desene care oferă o trecere în revistă unică a istoriei războiului din punctul de vedere a unui copil (acest jurnal de război a fost publicat în 2001 [1]). A intrat la seminarul mic din Reims apoi, în 1921 la Séminaire des Carmes la Institutul Catolic din Paris, unde a întâlnit filosofia tomistă mulțumită operelor lui Jacques Maritain și ale lui Réginald Garrigou-Lagrange.

Ecumenism și captivitate[modificare | modificare sursă]

După serviciul militar în 1925, a intrat la noviciatul dominicanilor din provincia franceză, la Amiens, apoi și-a efectuat studiile din 1926 până în 1931, la mănăstirea Saulchoir, din Kain-la-Tombe, în Belgia, unde se punea accent pe istoria teologiei. Din 1928, el a resimțit o chemare de a lucra pentru unitatea tuturor creștinilor. Teza sa de lectorat în teologie se referă la Unitatea Bisericii (în franceză L’Unité de l’Église). Hirotonit preot la 25 iulie 1930, a început să predea ecleziologia la Saulchoir în 1932.

Începând din 1935, a fost secretar al importantei reviste Revue des sciences philosophiques et théologiques[2], a frecventat Jeunesse ouvrière chrétienne, apoi a lansat, în 1937, colecția Unam Sanctam la editura Cerf. Aici și-a publicat prima mare lucrare teologică, « Chrétiens désunis. Principes d'un „œcuménisme” catholique » [3], în iulie 1937. Lucrarea va face epocă, dar Congar va deveni suspect în ochii Romei, unde ecumenismul era foarte rău văzut,[4], și care a interzis atunci orice participare la mișcarea ecumenică.

A fost mobilizat în 1939 ca sanitar în armata franceză. În 1940 a căzut în prizonieratul armatei germane și a fost internat în lagărul de prizonieri de război de la Colditz, unde a rămas până în 1945. Acolo a susținut conferințe în care a combătut ideologia nazistă.

Reîntors din captivitate, și-a reluat învățământul ecleziologic la Saulchoir, de data aceasta la Étiolles, aproape de Paris. Yves Congar a lucrat cu „înverșunare” și a publicat numeroase articole, articole de actualitate în revista Témoignage chrétien sau articole despre locul laicatului în sânul Bisericii. Congar se gândea, într-adevăr, că laicatul trebuie să-și primească locul de drept în această adevărată Biserică, Popor al lui Dumnezeu, și a participat de altfel ca expert la primul Congrès mondial pour l’apostolat des laïcs[5] în 1951.

Ani sumbri[modificare | modificare sursă]

După reîntoarcerea din prizonierat, în 1946, Yves Congar știa că a rămas suspect în ochii Curiei Romane.[6] În 1950 a publicat lucrarea « Vraie et fausse réforme dans l’Église », una din cărțile sale cele mai importante, care, publicată cu puțin timp înainte de enciclica Humani generis, îl va face pe Congar și mai suspect în ochii Vaticanului, într-o epocă în care cuvântul „reformă” pare tabu.

Este epoca în care Pius al XII-lea, proclamă dogma Înălțării cu Sufletul și cu Trupul la Cer a Preacuratei Fecioare Maria [7], proclamație care i-a scandalizat pe protestanți – în măsura în care această dogmă nu are referințe biblice - , și a înghețat, pe termen lung, relațiile ecumenice în devenire, deja anulate de publicarea Instructio Ecclesia catholica, care sfătuiește neparticiparea catolică la activitățile mișcării ecumenice. Această măsură a fost întărită, special pentru Congar, puțin timp după aceea. Totuși, lucrarea lui Congar « Vraie et fausse réforme dans l’Église »[8] a contribuit, în mod cert, la posibilitatea însăși ținerii Conciliului Vatican II și se raportează faptul că Angelo Roncalli, viitorul Ioan al XXIII-lea, păstra această lucrare adnotată cu grijă în biblioteca sa.[9]

Începând din februarie 1952 Congar a trebuit să prezinte cenzurii cele mai mărunte texte și referate ale sale. În 1953, a publicat o nouă lucrare de importanță în opera sa, « Jalons pour une théologie du laïcat »[10], lucrare care trece de cenzura romană și schimbă imagine ape care teologia catolică o prezenta laicilor.

Congar va fi asociat de autoritățile romane în afacerea preoților-muncitori, în rândul cărora el are prieteni, probabil pentru că conchise într-unul din articolele sale că « poți condamna o soluție dacă este falsă, nu condamni o problemă…[11] » . Yves Congar a fost apoi marginalizat brutal de către superiorii să, precum și de provincia sa dominicană și de diferiți teologi, între care se afla Marie-Dominique Chenu.

În februarie 1954, a fost trimis, la propunerea sa la École biblique de Jérusalem, înainte de a fi fost fixat în 1955 într-o mănăstire din Cambridge, unde restricțiile care i-au fost impuse îl vor face să compare această recluziune cu prizonieratul pe care-l suportase în vremea războiului. La sfârșitul lui 1956, este fixat la mănăstirea dominicană din Strasbourg unde, sub protecția episcopului și exegetului sulpician Jean-Julien Weber, neputând lua parte la activitățile ecumenice, el își pregătește acolo propria Biserică și, privat de dreptul de a preda la facultatrea de teologie, duce o activitate pastorală. Abia începând din 1960 orizontul său se va degaja puțin câte puțin.

Reabilitare[modificare | modificare sursă]

După această condamnare la tăcere în cursul pontificatului papei Pius al XIII-lea, a fost, în sfârșit, numit consultor[12] al comisiei teologice de pregătire a Conciliului anunțat de papa Ioan al XXII-lea, în 1960, alături de Henri de Lubac, apoi a participat la lucrările conciliului Vatican II (1962-1965) ca expert (peritus). Acolo, el își ținea un jurnal, care va fi publicat în 2002. Începând din 1963, în sfârșit eliberat de suspiciunea care apăsa asupra lui, Congar este recunoscut public și produce o sumă considerabilă de articole și de cărți. Călătorește în America Latină în august 1967 (Chile, Argentina, Brazilia), întâlnindu-l atunci pe episcopul de Talca, Manuel Larraín Errázuriz[13].

A participat astfel la reînnoirea teologiei catolice a secolului al XX-lea. Împreună cu Marie-Dominique Chenu, Henri de Lubac, Jean Daniélou și alții, Yves Congar a introdus istoria în metoda teologică. Prin publicațiile sale, prin colecția Unam Sanctam, creată în 1937, el a contribuit cu forță la ecleziologia contemporană.

Influența sa[modificare | modificare sursă]

Pentru prima oară în istoria teologiei catolice, cu lucrarea « Chrétiens désunis. Principes d'un „œcuménisme” catholique » (1937), Yves Congar dă o valoare teologică pozitivă ecumenismului. „Această carte, de o foarte mare importanță, a încercat, pentru prima dată, să definească teologic ecumenismul. De o manieră novatoare, Părintele Congar nu a mai văzut reunirea Bisericilor ca o simplă reîntoarcere la cuib a creștinilor necatolici, ci ca o posibilitate a unei dezvoltări calitative a catolicității[14].” De la Conciliul Vatican II, se vorbește despre Biserici și comunități ecleziale. Astfel a scris mult despre ecumenism și despre Biserică, inclusiv despre criza integristă.[15]

Influența sa a fost determinantă pentru următorii: A. Roncalli, viitorul Ioan al XXIII-lea, pe atunci nunțiu la Paris, citise și adnotase lucrarea « Vraie et fausse réforme dans l'Église » (1950), Paul al VI-lea era familiarizat cu opera lui Congar, tânărul Karol Wojtyła, viitorul Ioan Paul al II-lea, a fost și el influențat de opera lui Yves Congar, începând din 1946.

Yves Congar arăta aceeași pasiune pentru Biserică și pentru lumea contemporană. El a marcat, în mod profund, teologia secolului al XX-lea. Sprijinindu-se pe o cunoaștere profundă a istoriei și o frecventare asiduă a izvoarelor, îndeosebi din Sfânta Scriptură și patristice, el a contribuit la pregătirea teologică a marilor texte ale Conciliului Vatican II despre Revelația lui Dumnezeu în istorie, Biserică, ecumenism, promovarea laicatului și ministere[16].

La începutul anilor 1980, Yves Congar a fost spitalizat, fiind atins de mult timp de o gravă boală neurologică pe care a învins-o până atunci, dar care l-a împiedicat definitiv să lucreze începând cu 1984. A luat totuși, în 1984, apărarea nuanțată teologiei eliberării, scriind, pe acest subiect, cardinalului Ratzinger[13].

A fost creat cardinal (neelector în caz de conclav), de papa Ioan Paul al II-lea la consistoriul din 26 noiembrie 1994, cu titlul de cardinal-diacon de San Sebastiano al Palatino.

A decedat la 22 iunie 1995 la Hôpital militaire des Invalides, la Paris.

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

Bibliografie parțială de Yves Congar[modificare | modificare sursă]

Yves Congar este autorul a peste cincizeci de lucrări și a zeci de articole.

  • Chrétiens désunis - Principes d'un « œcuménisme » catholique, Paris, Cerf, 1937
  • Saint Thomas serviteur de la vérité, 1937
  • Vraie et fausse réforme dans l'Église, Paris, Cerf, 1950 (1re édition), 1968 (2e édition).
  • Leur resistance, 195[17] ?
  • Esquisses du mystère de l'Église, Paris, Cerf, 1953
  • Le Mystère du temple, ou L'Économie de la Présence de Dieu à sa créature de la Genèse à l'Apocalypse, Paris, Cerf, 1958
  • La Tradition et les traditions Étude historique (Vol. I), Étude théologique (Vol, II), Paris, Fayard, 1960-1963
  • Les Voies du Dieu vivant, Théologie et vie spirituelle, Paris, Cerf, coll. « Cogitatio fidei » n°3, 1962
  • Sacerdoce et laïcat, devant leurs tâches d'évangélisation et de civilisation, Paris, Cerf, coll. « Cogitatio fidei », 1962
  • Chrétiens en dialogue. Contributions catholiques à l’œcuménisme, Paris, Cerf, 1964
  • Jésus-Christ. Notre Médiateur, notre Seigneur, Paris, Cerf, 1965
  • Situation et tâches présentes de la théologie, Paris, Cerf, coll. « Cogitatio fidei », 1967
  • Cette Église que j'aime, Paris, Cerf, 1968
  • Ministères et communion ecclésiale, Paris, Cerf, 1971
  • Un peuple messianique. L'Église, sacrement du salut – Salut et libération, Paris, Cerf, coll. « Cogitatio fidei », 1975
  • La Crise dans l'Église et Mgr. Lefebvre, Paris, Cerf, 1977
  • Diversités et communion. Dossier historique et conclusion théologique, Paris, Cerf, coll. « Cogitatio fidei », 1982
  • Martin Luther, sa foi, sa réforme - Études de théologie historique, Paris, Cerf, 1983
  • Entretiens d'automne, Paris, Cerf, 1987
  • La Tradition et la vie de l'Église, Paris, Cerf, coll. Traditions historiques, 1984
  • Église et papauté - Regards historiques, Paris, Cerf, 1994
  • Écrits réformateurs (Textes choisis et présentés par Jean-Pierre Jossua), Paris, Cerf, 1995
  • Je crois en l'Esprit-Saint, Paris, Cerf, 1995, 880 p., (1re édition en 3 tomes de 1978 à 1980)
  • L'Église. De saint Augustin à l'époque moderne, Paris, Cerf, 1997
  • Journal de la Guerre (1914-1918), Paris, Cerf, 1997, éd. de Stéphane Audoin-Rouzeau et Dominique Congar
  • Esprit de l'homme, Esprit de Dieu, Paris, Cerf, 1998
  • Journal d'un théologien (1946-1956), Paris, Cerf, 2000
  • Vaste monde, ma paroisse. Vérité et dimension du Salut, Paris, Cerf, 2000
  • Mon journal du concile, préf. de Bernard Dupuy, op: tome I: 1960-1963 - tome II: 1964-1966, Paris, Cerf, 2002

Lucrări despre Yves Congar[modificare | modificare sursă]

  • Jean-Pierre Jossua, Le Père Congar. La théologie au service du peuple de Dieu, Paris, Cerf, 1967
  • Étienne Fouilloux, « Frère Yves, Cardinal Congar, Dominicain. Itinéraire d’un théologien. » in Revue des Sciences Philosophiques et Théologique, LXXIX, 1995
  • André Vauchez (dir.), Cardinal Yves Congar, 1904-1995, Actes du colloque réuni à Rome les 3-4 juin 1996, Paris, Cerf, 1999. ISBN: 2-204-06052-6
  • Gabriel Flynn (dir.), Yves Congar, théologien de l'Église, Paris, Cerf, 2007
  • Émile (frère de Taizé), Fidèle à l'avenir: à l'écoute du cardinal Congar, Presses de Taizé, 2011

Note și referințees[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Cf. Journal de la Guerre (1914-1918).
  2. ^ În română: „Revista de științe filosofice și teologice”.
  3. ^ În română: „Creștini dezuniți. Principii ale unui „ecumenism” catolic”.
  4. ^ Yves Congar, Journal d'un théologien (1946-1956), éd. Cerf, 2000, p. 155.
  5. ^ În română: „Congresul Mondial pentru Apostolatul Laicilor”
  6. ^ «Du début de 1947, écrit-il, jusqu’à la fin de 1956, je n’ai connu qu’une suite ininterrompue de dénonciations, d’avertissements, de mesures restrictives ou discriminatoires, d’interventions méfiantes» (Pa 65), cité par Hervé Legrand (În traducere în limba română: « De la începutul lui 1947, scrie el, până la sfârșitul lui 1956, n-am cunoscut decât un șir neîntrerupt de denunțuri, de avertismente, de măsuri restrictive sau discriminatorii, de intervenții suspiciose » (Pa65), citat de Hervé Legrand.
  7. ^ 1 noiembrie 1950
  8. ^ În limba română: „Adevărata și falsa reformă în Biserică”
  9. ^ Raportat de Hervé Legrand, op. cit.
  10. ^ În română: „Jaloane pentru o teologie a laicatului”
  11. ^ Yves Congar, L’avenir des prêtres-ouvriers, in Témoignage chrétien, 25/09/1953, citat de Jean-Marie Vezin
  12. ^ Consultorul este un teolog însărcinat de papă să-și dea părearea asupra unei probleme de credință, de disciplină.
  13. ^ a b es Olivier Compagnon, « Le 68 des catholiques latino-américains dans une perspective transatlantique », Nuevo Mundo Mundos Nuevos, Materiales de seminarios, 2008, online din 17 decembrie 2008.
  14. ^ Cf. Présentation de la nouvelle version inédite de Chrétiens désunis
  15. ^ Cf. cartea sa La Crise dans l'Église et Mgr. Lefebvre.
  16. ^ fr Cf. Présentation de son livre Écrits réformateurs.
  17. ^ Ce livre est recommandé par P. R. Reid en son livre The Latter Days, Hodder & Stoughton, London, 1953, p. 9.

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Articole conexe[modificare | modificare sursă]

Legături externe[modificare | modificare sursă]