Pasul Predeal

Pasul Predeal, înainte de 1918 cunoscut ca Pasul Timiș, este menționat pentru prima oară în anul 1358, când regele Ungariei Ludovic acordă negustorilor sași din Brașov „liberă trecere” între Buzău și Prahova, mai precis de la gura de vărsare a Ialomiței până la vărsarea Siretului în Dunăre. Dar se presupune că trecătoarea ar fi rămas ani de-a rândul numai o potecă, nefiind folosită de negustori.

Prima folosire a pasului Predeal pare să fi avut loc în anul 1611, când oastea munteană de sub conducerea domnitorului Radu Șerban trece spre Ardeal, venind în sprijinul negustoriilor brașoveni prigoniți de Gabriel Bathory, principele Ardealului.

Marele Dictionar Geografic al României-Bucuresti (1898) face o afirmație hazardată atunci când presupune că armata ardelenească de sub conducerea voievodului Nicolae ar fi intrat prin pasul Predeal în Muntenia, între anii 1360 și 1362, împotriva lui Vladislav Basarab.

Un lucru este sigur: domnitorii din Țara Românească confirmă negustorilor privilegii comerciale legate de pasul Predeal încă din timpul lui Mircea cel Bătrân. Astfel, în anul 1593 un hrisov din timpul lui Alexandru cel Rău amintește de vama care se lua pe drumul Văii Prahova ca și pe Valea Teleajenului.

Până în anul 1793 calea de la Timiș peste Predeal spre Comarnic era numai o potecă cu locuri de popas pentru negustori care este amintită într-un hrisov din timpul lui Duca-Vodă: "Transportul de mărfuri se făcea pe cai pâna la Câmpina, unde se încărcau în chervane."

Drumul a fost lărgit și prevăzut cu poduri de lemn, devenind accesibil trăsurilor, cu ocazia războiului ruso-turco-austriac (1736-1739). O oaste austriacă trece pasul Predeal în 1737 pentru a lupta alături de armata rusă contra turcilor, suferind însă o înfrângere.

In 1775 domnitorul Ipsilante confirmă „drepturile căruțașilor "Prahoveni" de a transporta mărfuri de la Brașov la București.