Ozon

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Pentru alte sensuri, vedeți Ozun, Covasna.
Ozon
Ozone-1,3-dipole.png
Nume IUPAC
Alte denumiri
Identificare
Număr CAS 10028-15-6
Cod ATC
Informații generale
Formulă chimică O3
Aspect gaz incolor, cu miros înțepător
Masă molară 48,00 g/mol
Proprietăți
Densitate 2,144 kg/m3 (0 °C)
Starea de agregare gazoasă
Punct de topire −192,7 °C
Punct de fierbere 5,5 MPa (−12 °C)
Solubilitate 494 ml/l(0 °C) în apă
Solubilitate
Miros
Miros miros înțepător
Aciditate (pKa)
Bazicitate(pKb)
Structură cristalină
Anion
Cation
Duritate (Scara Mohs)
Presiunea vaporilor
Indice de refracție(nD) 1,2226
Vâscozitate
Momentul dipol 0,53 D
Temperatură de aprindere
Date clinice
Statut legal
Categorie drog
Căi de administrare
Date farmacocinetice
Metabolism
Timp de înjumătățire biologic
Excreție
Pericol
Reglementări europene
Hazard O.svg
Fraze R
Fraze S
Reglementări mondiale
NFPA 704

NFPA 704.svg

0
4
4
OX
Sunt folosite unitățile SI și condițiile de temperatură și presiune normale dacă nu s-a specificat altfel.

Ozonul este a doua formă alotropică a oxigenului, fiind constituit din trei atomi ai acestuia. Formula sa chimică este O3. Molecula sa este instabilă și se descompune după un timp scurt în oxigen diatomic. El este un oxidant puternic din care cauză este dăunător omului, producând dureri de cap, fiind iritant, caustic al mucoaselor respiratorii.

Stratul de ozon prezent în atmosfera terestră acționează ca un filtru care reține cea mai mare parte din radiația ultravioletă nocivă solară, reglează temperatura din atmosferă, cu implicații deosebite în protejarea biosferei.

Istoric[modificare | modificare sursă]

Denumirea de „ozon” provine din grecescul ozein, care înseamnă „a mirosi”. Primul care descoperă (1839), izolează și denumește ozonul este chimistul german Christian Friedrich Schönbein, în timpul unor experimente de electroliză a apei conduse la Universitatea din Basel.[1]

Walter Noel Hartley identifică pentru prima dată (1880) proprietatea ozonului de a absorbi razele ultraviolete.

Fizicianul german Erich Rudolf Alexander Regener publică o lucrare (1934) în care ilustrează mecanismul de descompunere a ozonului sub acțiunea razelor ultraviolete.

Preparare[modificare | modificare sursă]

Ozonul se obține cel mai simplu de la oxigen, cu ajutorul unei energii străine (căldură, lumină, electricitate), după reacția:

3O2 + 69 kcal = 2O3

Această reacție este endotermă cu concentrație de volum. In proportia cea mai mare oxigenul liber in natura are molecula formata din 2 atomi, O2. Exista insa o forma alotropica a oxigenului avand o molecula formata din 3 atomi, O3 , numita OZON (Corp gazos de culoare albastruie, cu miros caracteristic , a carui molecula se compune din 3 atomi de oxigen, care se gaseste in natura sau se poate obtine prin descarcari electrice in aer si este folosit ca antiseptic si la sinteze organice, din fr.ozone DEX 1998)

Ozonul din atmosferă[modificare | modificare sursă]

Tocmai datorită faptului că este instabil, ozonul este foarte rar și se găsește în atmosferă (cea mai mare concentrație a sa este stratul de ozon), la suprafața Pământului (în procent de 1·10-7%) și la 22 de km de suprafața Pământului (în procent de 1·10-6%). Locurile unde ozonul mai poate apărea sunt cascadele și malurile mărilor (rezultat în urma influenței razelor ultraviolete) și pădurile de brazi (produs în urma oxidării terebentinei și a altor compuși organici).

Existența ozonului în atmosferă este datorată interacției dintre razele solare ultraviolete și oxigenul atmosferic. Aceste raze, caracterizate printr-o cantitate semnificativă de energie, descompun moleculele de oxigen în câte doi atomi. Ozonul se formează prin unirea a câte trei astfel de atomi, dar este instabil, astfel că din nou atomii se unesc în molecule de oxigen și ciclul se repetă la infinit.

Influențe asupra sănătății[modificare | modificare sursă]

Stratul de ozon din jurul Pământului protejează biosfera de efectele dăunătoare ale radiațiilor ultraviolete solare (cum ar fi cancerul de piele) și ale radiațiilor electromagnetice potențial periculoase.

Ozonul format in apropierea pământului este toxic, putând duce la dificultăți sau afecțiuni respiratorii și distrugerea plantelor.

În ultimii ani, poluarea chimică (în special cu freon) conduce nu numai la încălzirea globală, ci și la distrugerea stratului de ozon, fenomen cu efecte negative ca:

Gaura din stratul de ozon[modificare | modificare sursă]

Ca efect al emisiilor de clorofluorocarburi, încă de la sfârșitul secolului XX se remarcă fenomenul de rarefiere a stratului de ozon atmosferic în special deasupra Antarcticii. Aceasta se datorează și prezenței cristalelor de gheață din norii stratoferici din zona polară.

Convenția de la Viena Protecția stratului de ozon, intrată în vigoare în 1985 se referă la utilizarea de substanțe și tehnologii alternative care să evite distrugerea acestui înveliș protector.

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ ro Scurta istorie a Ozonului si a CFC-urilor

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Manual de lucrări practice de chimie anorganică-metaloizi, de acad. prof. Raluca Ripan, Editura de stat didactică și pedagogică, București, 1961, pp.182