Moscova, a treia Romă

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Pentru conceptul general de „A treia Romă” (revendicarea statutului de succesor al Imperiului Roman), vedeți A treia Romă.
Stemă mică a Imperiului Rus cu vulturul bicefal, care fusese mai înainte stema Imperiului Bizantin

Moscova, a treia Romă (în rusă Москва — Третий Рим) este un concept teologic și politic care susține că Rusia este succesorul de drept al Imperiului Roman, iar Moscova este o a „treia Romă”, succesoarea „primei Rome”, Roma Antică, capitala Imperiului Roman, și a celei de-a „doua Rome”, Constantinopol, capitala Imperiului Roman de Răsărit.

Conceptul[modificare | modificare sursă]

„Moscova a treia Romă” este un concept teologic și politic care a fost formulat în secolele XV-XVI în Marele Cnezat al Moscovei. [1] În acest concept, pot fi găsite trei câmpuri ideatice care se întrepătrund și sunt legate între ele:

  • Teologic, legat de fundamentarea necesității și inevitabilității unității ortodoxiei. Această unitate presupunea existența unui singur centru spiritual care, după căderea Romei, a devenit Constantinopolul, iar după cucerirea acesteia din urmă de către musulmani, ar fi trebuit să devină Moscova.
  • Socio-politic: bazat pe existența unității teritoriilor slavilor estici unite de credința ortodoxă comună , legați din punct de vedere istoric și cultural.
  • Doctrina statală, conform căreia cnezul Moscovei trebuia să acționeze suveran suprem (suveran și legiuitor) al națiunilor creștine ortodoxe răsăritene. În același timp, biserica trebuia să îl ajute pe suveran în exercitarea funcție sale administrative autocratice, care decurgea de la Dumnezeu. [2]

Istoric[modificare | modificare sursă]

Vezi și: Legenda cnejilor Vladimirului , Legenda potcapului alb  și Sfânta Rusie.

Până la căderea Constantinopolului[modificare | modificare sursă]

După cucerirea orașului Veliko Tărnovo de către turcii otomani în 1393, mai mulți clerici bulgari s-au refugiat în teritoriile rusești și au adus cu ei ideea transferului de putere către a treia Romă. Această idee a fost readusă în actualitate în timpul domniei lui Boris din Tver, când călugărul Foma din Tver a scris Laudă Cucernicului Mare Cneaz Boris Alexandrovici.[3][4]

După căderea Constantinopolului[modificare | modificare sursă]

Simbolul Paleologilor, ultima dinastie a Imperiului Bizantin

În anii care au urmat cuceririi Constantinopolului de către Mahomed al II-lea, sultanul Imperiului Otoman pe 29 mai 1453, mai mulți credincioși ortodocși au numit Moscova „a treia Romă” sau „Noua Romă”.[5]

În 1453, Constantinopolul a fost cucerit de turci, iar ultimul teritoriu al Imperiului Bizantin care mai rămăsese neocupat, Trapezuntul, a fost cucerit de turci în 1461. Chiar mai înainte de cucerirea Constantinopolului, statele slavilor din Balcani căzuseră sub stăpânirea turcilor. Căderea Constantinopolului a provocat uriașe temeri în rândurile ortodocșilor, dintre care mulți au considerat acest eveniment ca un semn că Sfârșitul lumii era aproape – în 1492 era anul 7000 Anno Mundi (de la Facerea Lumii). Existau și alții care considerau că împărații Sfântului Imperiu Roman – în ciuda faptului că apartenenție la Biserica Catolică) – erau cei care luaseră locul împăratului bizantin. Existau de asemenea credincioși care sperau că orașul Constantinopol avea să fie eliberat în curând. Problema cea mai mare din punctul de vedere al ortodocșilor era că biserica răsăriteană rămăsese fără basileul ortodox. Din acest motiv, era căutat un nou monarh care să devină noul basileus. În aceste timpuri au apărut povești despre căderea Constantinopolului (precum Повести о взятии Царьграда турками в 1453 г - „Povestea luării Țarigradului de către turci în 1453” atribuită lui Nestor Iskander[6] [7]), care au cucerit o mare popularitate în Cnezatul Moscovei, în care se afirma că rusii îi vor învinge pe musulmani, iar regele creștin va deveni noul basileus în „Orașul celor Șapte Coline” – Constantinopol. Marele Cneaz al Moscovei rămăsese în acele timpuri cel mai puterni monarh ortodox. Ivan al III-lea s-a căsătorit cu Sofia Palaiologhina și în timpul domniei sale a reușit să scuture jugul tătarilor din Hoardei de Aur, cucerindu-și astfel independența.

Toate acestea au întărit pretențiile Moscovei la supremație în lumea ortodoxă. Pe această bază s-a conturat obiceiul încoronării suveranilor de la Moscova, adoptarea titlului imperial și a simbolului heraldic bizantin, proclamarea patriarhiei și a dus la apariția a trei legende:

Cu toate acestea, eliberarea Constantinopolului era încă un nerealizabil – statul Moscovit nu a avut nicio ocazie să lupte cu Imperiul Otoman pentru câteva secole[8].

Sfârșitul secolului al XV-lea[modificare | modificare sursă]

Ideea „Moscova - a treia Romă” a reapărut la sfârșitul secolului al XV-lea.[8] Astfel, în 1492, mitropolitul Moscovei Zosima a reafirmat clar această în lucrarea sa Prezentarea Paștilor (rusă "Изложение пасхалии"),[2], când l-a numit pe Ivan al III-lea „suveran și autocrat al întregii Rusii, noul țar Constantin al noului oraș Constantinopol - Moscova și al întregului ținut rus și a multor alte țări suverane”.[8][9] Această idee este mai bine cunoscută din lucrarea călugărului Filofei, care la începutul secolului al XVI-lea declara:[10][11][12]

„Și dacă vă aranjați bine împărăția, veți fi un fiu al luminii și un locuitor al înaltului Ierusalim și, așa cum v-am scris mai sus, acum vă spun: păstrează și ai grijă, rege pios, că toate împărățiile creștine s-au reunit în al vostru, că cele două Rome au căzut și a treia rezistă, iar a patra nu va mai fi. Iar împărăția ta creștină nu va fi înlocuită cu alta, după marele teolog, iar, va deveni realitate pentru biserica creștină, cuvântul binecuvântatului David: „Iată pacea mea în vecii vecilor, mă voi așeza aici, așa cum mi-am dorit”.”

Cărturarii de la Moscova au explicat căderea Constantinopolului ca pe o pedeapsă divină pentru unirea cu Biserica Catolică la Conciliul de la Ferrara-Florența, deși majoritatea grecilor s-au opus acesteia, iar primul patriarh întronat după cucerirea Constantinopolului în 1453, Ghenadie al II-lea, a fost liderul antiounioniștilor.

La Sinodul de la Constantinopol (1484) unirea bisericească a fost anulată. După ce și-a piedut basileul după cucerirea turcă, patriarhul Constantinopolului și-a piedut o bună parte a atorității. Pe de altă parte, monarhii ruși s-au atoproclamat în scurtă vreme țari, echivalentul slav pentru imperator sau basileu, (acest titlu fusese deja utilizat de Ivan al III-lea). Țarii au considerat că, de vreme ce centrul puterii politice ortodoxe se mutase la Moscova, mitropolitul Moscovei trebuia să deveină capul Bisericii Ortodoxe.[8] Textul jurămantului episcopilor moscoviți redactat în 1505-1511 condamna hirotonirea mitropoliților din Constantinopol, despre care afirma că: „hirotonirea în pământurile turcilor de către țarul păgân.[13][14]

Biserica Ortodoxă Rusă și-a proclamat autocefalie în 1448 pe baza respingerii oficiale a Filioque, iar doctrina „Moscovei, a treia Romă” s-a născut în mod oficial.[15]

Manifestarea acestui sentimen a început în timpul domniei lui Ivan al III-lea al Rusiei, care s-a autoproclamat țar (cezar) și s-a căsătorit cu Sofia Palaiologhina. Sofia era nepoata lui Constantin al XI-lea Paleologul, ultimul împărat bizantin. După regulile și legile monarhiilor ereditare urmată de majoritatea caselor regale ale vremii, Ivan ar fi putut să susțină că el și urmașii săi sunt moștenitori ai Imperiului Bizantin, dar tradițiile romane ale imperiului nu au recunoscut niciodată moștenirea automată a tronului imperial.[16]

Secolul al XVI-lea și următoarele[modificare | modificare sursă]

Fratele Sofiei, Andreas Pelolog, era primul îndreptățit să moștenească tronul imperial bizantin. Andreas a murit în 1502, după ce își vânduse titlurile și drepturile regale și imperiale lui Ferdinand al II-lea de Aragon și Isabelei I a Castiliei. O mai puternică revendicare s-a bazat pe simbolismul religios. Credința Ortodoxă se sprijinea pe noțiunile și identitatea bizantine și pe elementele care le diferenția de „barbari”. Vladimir cel Mare a convertit Rusia Kieveană la creștinismul ortodox în 988 și s-a căsătorit cu o prințesă bizantină.

„Privilegiile liturgice de care s-a bucurat împăratul bizantin au fost transferate țarului moscovit. În 1547, de exemplu, când Ivan al IV-lea (cel Groaznic) a fost încununat țar, nu numai că a fost uns, așa cum fusese uns bazileul bizantin după sfârșitul secolului al XII-lea, dar i s-a permis și să se împărtășească în altar.”[17]

Cu puțin timp înainte ca Iosif al II-lea să moștenească Țările Ereditare ale Casei de Habsburg, el a călătorit în 1780 în Rusia. În timpul discuțiilor pe care le-a avut cu Ecaterina cea Mare, aceasta i-a declarat că ea va reînvia Imperiul Bizantin și că îl va încorona pe nepotul ei, Constantin, ca împărat al Constantinopolului.[18]

Lumea rusă[modificare | modificare sursă]

Lumea rusă este un concept eclesiologic prin formă, dar în esență geopolitic. Acest concept a fost lansat pe 3 noiembrie 2009 în discursul patriarhului Chiril al Moscovei, definit de acesta ca „spațiu al civilizației comune” al țărilor care au în comun religia ortodoxă, cultura și limba rusă și memoria istorică.[19][20]

După eșecul istoric al doctrinelor celei de-a treia Rome, care viza întreaga lume creștină, și a slavofiliei, care era destinată lumii slave, „Lumea rusă” s-a concentrat numai în popoarele slave ortodoxe din Europa Răsăriteană, adică în Ucraina și Belarus, ceea ce a dus în cele din urmă la izolarea Bisericii Ortodoxe Ruse.[21]

Vedeți și:[modificare | modificare sursă]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Татьяна Григорьева. „ОТКУДА ПОШЛО ВЫРАЖЕНИЕ «МОСКВА — ТРЕТИЙ РИМ»?” [De unde vine expresia MOSCOVA – A TREIA ROMĂ]. culture.ru. Accesat în . Expresia «Moscova - a treia Roma», cunoscută de toată lumea de la școală, a apărut în Rusia în prima jumătate a secolului al XVI-lea. A fost legat de conceptul filosofic de transfer al „centrului lumii” în capitala statului rus. Autorul său este în mod tradițional considerat călugărul mănăstirii Eliazarov din Pskov, Filofei. În scrisorile din 1523-1524 către diaconul Mihail Misiur-Munehin și Marele Cneaz al Moscovei Vasili al III-lea, a vorbit despre rolul „Romei - capitala lumii” pe care urma să-l ia Moscova. 
  2. ^ a b А. Д. Машков. „МОСКВА - ТРЕТІЙ РИ” [MOSCOVA – A TREIA ROMĂ] (în ucraineană). Українська радянська енциклопедія. Accesat în . 
  3. ^ Kingsford, Anthony (). „Literature in the Muscovite period”. Companion to Russian Studies: Volume 2, An Introduction to Russian Language and Literature (în engleză). CUP Archive. pp. 94. ISBN 9780521280396. 
  4. ^ Laats, Alar. The concept of the Third Rome and its political implications (PDF). p. 102. 
  5. ^ Parry, Ken; Melling, David, ed. (). The Blackwell Dictionary of Eastern Christianity. Malden, MA: Blackwell Publishing. p. 490. ISBN 978-0-631-23203-2. 
  6. ^ Творогов О. В. [1] Биобиблиографический словарь. „Deși Povestea conține o mulțime de informații fiabile, în general, este în continuare o lucrare pur literară, nu o cronică documentară. Unele conflicte spectaculoase se dovedesc a fi ficțiune”.
  7. ^ Творогов, Олег Викторович Повести о взятии Константинополя турками в 1453 г. Словарь книжников и книжности Древней Руси. Л. : Наука, 1989. Вып. 2 (вторая половина XIV—XVI в.). Ч. 2 : Л—Я . Академия наук СССР. Пушкинский Дом; Отв. ред. Лихачёв, Дмитрий Сергеевич. 528 с. Электронная версия. Электронные публикации Института русской литературы (Пушкинского Дома) Российская академия наук.
  8. ^ a b c d Strémooukhoff, Dimitri (). „Moscow the Third Rome: Sources of the Doctrine”. Speculum. 28 (1): 84–101. doi:10.2307/2847182. 
  9. ^ „ЗОСИМА”. www.pravenc.ru. Accesat în . В «Изложении пасхалии» митрополит провозглашает Москву новым К-полем, Московского вел. князя именует «государем и самодержцем всея Руси, новым царем Константином новому граду Константинову Москве, и всей Русской земле, и иным многим землям государем». 
  10. ^ Strémooukhoff, Dimitri (). „Moscow the Third Rome: Sources of the Doctrine”. Speculum. 28 (1): 84–101. doi:10.2307/2847182. De aceea, luăm în considerăm teoria formulată definitiv de Filofei pentru a ocupa un loc central în ideologia moscovită: ea constituie nucleul opiniilor dezvoltate de moscoviți despre patria lor și le ridică la nivel de doctrină. 
  11. ^ Подосокорский, Николай (). „Послание старца Филофея великому князю Василию III о содомском блуде”. philologist.livejournal.com (în engleză). Accesat în . 
  12. ^ „ПОСЛАНИЯ СТАРЦА ФИЛОФЕЯ”. pushkinskijdom.ru (în rusă). . Accesat în . И если хорошо урядишь свое царство — будешь сыном света и жителем горнего Иерусалима, и как выше тебе написал, так и теперь говорю: храни и внимай, благочестивый царь, тому, что все христианские царства сошлись в одно твое, что два Рима пали, а третий стоит, четвертому же не бывать. И твое христианское царство другим не сменится, по слову великого Богослова, а для христианской церкви сбудется блаженного Давида слово: «Вот покой мой во веки веков, здесь поселюсь, как пожелал я того» 
  13. ^ Termenul păgân era folosit pentru numirea celor care nu aparțineau cultului creștin și avea o conotație foarte negativă. În acest caz a fost folosit în mod peiorativ pentru desemnarea musulmanilor.
  14. ^ Kryvtsov 2001, p. 51.
  15. ^ Hamermann, Nora (). „The Council of Florence: The Religious Event that Shaped the Era of Discovery” (PDF). Fidelio. 1 (2): 23–36 – via Schiller Institute. 
  16. ^ Nicol, Donald MacGillivray (). The last centuries of Byzantium, 1261-1453 (în engleză) (ed. 2nd). Hart-Davis. p. 72. 
  17. ^ Ostrowski, Donald (). Muscovy and the Mongols: Cross-Cultural Influences on the Steppe Frontier, 1304-1589 (în engleză). Cambridge: Cambridge University Press (publicat la ). p. 211. ISBN 9780521894104. 
  18. ^ Beales, Derek (). Joseph II: Volume 1, In the Shadow of Maria Theresa, 1741-1780 (în engleză). Cambridge University Press. pp. 431–438. ISBN 9780521242400. 
  19. ^ Rap, Myroslava (). „Chapter I. Religious context of Ukrainian society today – the background to research”. The Public Role of the Church in Contemporary Ukrainian Society: The Contribution of the Ukrainian Greek-Catholic Church to Peace and Reconciliation (în engleză). Nomos Verlag. pp. 85–86. ISBN 978-3-8452-6305-2. 
  20. ^ „Выступление Святейшего Патриарха Кирилла на торжественном открытии III Ассамблеи Русского мира / Патриарх / Патриархия.ru” [Discursul Sfinției Sale Patriarhul Chiril la marea deschidere a Adunării a III-a a Lumii Ruse]. Патриархия.ru (în rusă). Accesat în . 
  21. ^ „Ілюзія "Третього Риму" Імперська політика патріарха Кірілла веде РПЦ до ізоляції” [Iluzia celei de-a „Treia Rome” Politica imperială a patriarhului Kirill duce BOR la izolare]. tyzhden.ua (în ucraineană). Accesat în . 

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Кривцов, Дмитрий (). „Посольство константинопольского вселенского патриарха Феолипта I в Москву в 1518 — 1519 гг. (Эпизод из истории борьбы за признание автокефалии русской Церкви)”. Материалы докладов научных конференций, проводившихся в Нижегородском государственном университете им. Н.И. Лобачевского 22 мая 1998 г., 21 мая 1999 г. и 21 мая 2000 г. Нижний Новгород: Издательство ННГУ. pp. 45–67. ISBN 5-85746-624-5. 

Bibligrafie suplimentară[modificare | modificare sursă]

Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Moscova,_a_treia_Romă&oldid=16058816