Macedonia Antică
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
- Acest articol este despre un regat din Grecia Antică. Pentru alte întrebuinţări, vedeţi articolul Macedonia (dezambiguizare).
Macedonia (din limba greacă: Μακεδονία Vedeţi şi: Listă a numelor tradiţionale greceşti) a fost numele unui regat antic din partea nordică extremă a Greciei Antice, învecinată cu regatul Epirului la vest şi cu regiunea Tracia la est. [1] Pentru o scurtă perioadă de timp, a fost cel mai puternic stat în Orientul Mijlociu antic, după ce Alexandru cel Mare a cucerit cea mai mare parte a lumii cunoscute, inaugurând perioada elenistică a istoriei Greciei.
Cuprins |
[modifică] Istoric
[modifică] Istoria timpurie
Macedonenii au populat cea mai sudică parte a Macedoniei din timpurile pre-creştine. Primul stat macedonean a apărut în secolul al VII-lea î.Hr. sau la începutul secolului al VII-lea î.Hr. în timpul dinastiei Argeadă, când se presupune că macedonenii au migrat în regiune venind din vest. Primul lor rege despre care există înregistrări istorice este Perdiccas I. Prin vremea lui Alexandru I, macedonenii au început să se extindă spre Eordaia, Bottiaea, Pieria, Mygdonia şi Almopia. În apropiere de oraşul modern Edessa, Perdiccas I (sau mai probabil fiul lui, Argaeus I) a construit capitala Aegae (oraşul Vergina din zilele noastre).
După o perioadă scurtă de dominaţie a Imperiului Persan pe timpul lui Darius Hystaspes, statul macedonean şi-a recăpătat independenţa sub conducerea regelui Alexandru I (495–450 î.Hr.). Până la sfârşitul secolului al IV-lea î.Hr., regatul ocupa o regiune care corespunde cu oarecare aproximaţie cu Macedonia din Grecia zilelor noastre. Macedonia a căpătat un caracter elenistic din ce în ce mai pronuntat, deşi elenii din acele timpuri îi considerau pe macedoneni sălbatici şi barbari.
Un stat macedonean unificat a fost edificat de regele Amyntas al III-lea (circa 393–370 î.Hr.), deşi se mai păstrau contraste evidente între ţinuturile de câmpie bogate în turme de vite şi ţinuturile tribale izolate din munţi, aliate cu familia regală prin legături de căsătorie. Aceste triburi de la munte controlau pasurile montane prin care invadatorii barbari atacau din Illiria pe direcţiile nord şi nord-vest. Amyntas a avut trei fii, doi dintre ei domnind numai pentru scurt timp: Alexandru al II-lea şi Perdiccas al III-lea. Urmaşul minor al regelui Perdiccas al III-lea a fost detronat de cel de-al treilea fiu al lui Amyntas, Filip al II-lea, care s-a încoronat rege al unui regat care a dominat întreaga Grecie.
[modifică] Expansiunea
În timpul lui Filip al II-lea, (359–336 î.Hr.), Macedonia s-a extins în teritoriile paionianilor, tracilor şi illirilor. Printre alte cuceriri, el a anexat şi regiunile Pelagonia şi Paionia sudică (care corespund cu regiunile din Republica Macedonia: Monastir/Bitola şi respectiv Gevgelija).
Macedonia a devenit mult mai apropiată politic de oraşele-stat ale Greciei Antice. În schimb a păstrat o cultură mai arhaică, mai asemănătoare cu cea a micenienilor decât cu cea clasică elenistică.
Printre caracteristicile arhaice ale societăţii macedonene erau poligamia şi monarhia ereditară absolutistă. Puterea absolută era uneori contestată de unii dintre membrii familiei regale, sau chiar de către membrii aristocraţiei funciare.
Aceste caracteristici contrastau puternic cu cele ale culturilor greceşti de la sud, unde numeroasele oraşe state aveau instituţii mult sau mai puţin democratice ori erau monarhii de facto ale despoţilor locali, (în care transmiterea ereditară a domniei era mai degrabă o dorinţă decât o lege acceptată), sau, în cazul special al Spartei, monarhie ereditară, (în care puterea aparţinea nobilimii militare şi preoţimii). De asemenea, oraşele-state greceşti aboliseră instituţia legării de pământ a ţăranilor prin aşa-numitele legi seisachtheia σεισάχθεια), instituţie care s-a mai păstrat multă vreme după aceea în Macedonia.
Fiul lui Filip, Alexandru cel Mare (356–323 î.Hr.) a reuşit pentru o perioadă scurtă de timp să extindă graniţele statului macedonean dincolo teritoriul Greciei, cucerind statele-oraş greceşti, Egiptul, Imperiul Persan şi regiuni din India. Adoptarea de către Alexandru a stilurilor de guvernare din teritoriile ocupate a fost însoţită de răspândirea culturii şi ştiinţei greceşti în tot vastul său imperiu. Deşi imperiul s-a dezmembrat la scurtă vreme după moartea creatorului său, cuceririle lui Alexandru au lăsat o moştenire nepieritoare, nu doar în oraşele noi cu populaţie vorbitoare de limbă greacă din întreg teritoriul fostului Imperiu Persan, dar în întreaga regiune.
În ciuda dezmembrării în mai multe regate care se duşmăneau, regate conduse de foştii generali ai lui Alexandru, Macedonia a rămas un teritoriu cheie şi dorit cu ardoare de toţi moştenitorii imperiului. Antipater şi fiul lui Cassander au obţinut controlul asupra Macedoniei, regat care s-a prăbuşit într-o perioadă de războaie civile îndelungate după moartea lui Cassander în 297 î.Hr. Macedonia a fost condusă pentru o vreme de Demetrius I (294–288 î.Hr.), care a pierdut coroana după ce a fost învins într-un război civil.
Fiul lui Demetrius, Antigonus al II-lea (277–239 î.Hr.) a reuşit să restaureze ordinea şi prosperitatea în regat şi a respins o invazie galatiană. El a pierdut totuşi controlul asupra multora din oraşele-stat greceşti, pe care le stăpânise până atunci. El a stabilit o monarhie stabilă şi a pus bazele dinastiei Antigonidă. Succesorul său Antigonus al II-lea (239–221 î.Hr.) s-a folosit de realizările înaintaşului său pentru a restabili dominaţia macedoneană în regiune.
[modifică] Declinul
Sub domnia lui Filip al V-lea al Macedoniei (221–179 î.Hr.) şi a fiului său, Perseus al Macedoniei (179–168 î.Hr.), regatul a intrat în conflict cu tot mai puternica Republică Romană. În timpul secolului al II-lea şi secolului I î.Hr., Macedonia a trebuit să lupte într-o serie de războaie cu Roma. Victoriile Romei împotriva lui Filip al V-lea (197 î.Hr.) şi împotriva lui Perseus (168 î.Hr.) au dus la prăbuşirea definitivă a statului Macedonean şi la dispariţia dinastiei Antigonide. Scurta domnie a lui Andriscus şi reînfiinţarea monarhiei macedonene în 149 î.Hr. au fost urmate după numai un an de victoria definitivă a Romei şi stabilirea stăpânirii directe a Republicii Romane şi de transformarea Macedoniei în provincie romană.
[modifică] Instituţii
Organizarea politică a Macedoniei era piramidală pe trei trepte. În vârf era regele şi naţiunea, la bază erau organizaţiile civile (oraşele şi éthnē), iar, între cele două, districtele. Studierea acestor instituţii diferite a fost reînoită graţie epigrafiei, care ne-a oferit posibilitatea să recitim indicaţiile date nouă de sursele literare natice precum Livy şi Polybius. Această cercetare a demonstrat că organizarea macedoneană era asemănătoare cu cea a statelor federale greceşti (Liga Etoliană şi Liga Aheană) a căror unitate era întărită de prezenţa unui rege.
[modifică] Regele
Regele (Βασιλεύς Basileús) era capul administraţiei centrale. El conducea regatul din capitala sa, Pella, aici aflândi-se palatul regal, unde se păstra şi arhiva statului. Regele era ajutat în îndeplinirea înaltelor sale sarcini de Secretarul Regal (βασιλικὸς γραμματεύς basilikós grammateús) şi de Consiliul Regal.
Regele era comandantul suprem al armatei, şeful religios suprem şi şeful diplomaţiei regatului. El era singurul care putea încheia tratate internaţionale şi, până la regele Filip al V-lea, era singurul care decidea emiterea de monedă nouă.
Numărul funcţionarilor de stat era redus. Regele îşi conducea regatul mai mult în mod indirect, sprijinindu-se în special pe funcţionarii publici locali – epistaţii – cu care păstra legături regulate.
[modifică] Succesiunea la tron
Succesiunea regală în Macedonia era ereditară, pe linie masculină, de la tată la fiu şi cu respectarea în general al dreptului primului născut. Existau şi elemente ale sistemului electiv: în cazul în care regele murea, moştenitorul numit, în general, dar nu întotdeauna cel mai in vârstă fiu, trebuia mai întâi să fie acceptat de Sinedriu (Consiliu), după care era prezentat Adunării populare, pentru recunoaşterea oficială ca rege şi primirea jurămintelor de credinţă.
Succesiunea nu era una automată, ţinând seama şi de faptul că multi regi macedoneni au murit în condiţii violente, mai înainte de a apuca să desemneze sau să procreeze un urmaş la tron, sau mai înainte ca să se asigure că succesiunea urmaşului desemnat este ferită de orice primejdii. Crizele de succesiune erau relativ frecvente, în special în secolul al IV-lea î.dHr., în timpul căruia familiile magnaţilor din Macedonia Superioară au complotat pentru detronarea disnastiei Argaeadină şi înlocuirea regelui cu un membru al sus-numitelor familii.
[modifică] Finanţele publice
Regele era doar apărărtorul şi administratorul tezaurului Macedoniei, a veniturilor regale (βασιλικά basiliká), a tributurilor primite din partea popoarelor înfrânte, care aparţineau cu toate poporului macedonean, nu regelui. Deşi regele nu putea făcut responsabil pentru gestionarea veniturilor regatului, el trebuia în unele momente să dea explicaţii cu privire la administrarea banilor. Astfel, în timpul revoltei soldaţilor săi de la Opis din anul 324 î.dHr., Alexandru cel Mare a dat amănunte despre averea tatălui său lăsată la moarte, pentru a face dovada că nu a abuzat de moştenirea primită.
Din surse antice se cunoşte foarte bine care cum erau formate veniturile regale (basiliká):
- Veniturile minelor de aur şi de argint, care erau în proprietatea exclusivă a regelui. Aceste mine îi permiteau să fie singurul care putea să bată monedă, un privilegiu exclusiv până la regele Filip al V-lea, care a permis oraşelor şi districtelor să bată propriile monede de valoare mică din bronz.
- Veniturile pădurilors, care ofereau pentru export cheresteau extrem de apreciată de oraşele greceşti, care o foloseau la construirea sau întreţinerea flotelor de război şi a celior comerciale.
- Pământurile coroanei, care erau terenurile anexate domeniilor coroanei după victoriile în războaiele de cucerire, pământuri care erau exploatate direct prin folosirea forţei de muncă a prizonierilor de război sau prin arendare.
- Taxele portuare asupra importurilor şi exporturilor.
Cea mai obişnuită metodă de exploatare a acestor surse de venit era arendarea lor. Astfel, exploatarea taxelor portuare era dată în fiecare an celui care licita cel mai mult.
Cu excepţia pământurilor regale, pământul din Macedonia eran liber de taxe, iar macedonenii erau oameni liberi şi nu plătreau nicio taxă pe terenuri. Nici măcar taxele speciale în caz de război aplicate în Atena nu erau aplicate în Macedonia. Pentru obţinerea de fonduri în caz de război, regii macedoneni obţineau bani din împrumuturi, iar apoi prin mărirea taxelor de arendare.
Regele era îndreptăţit să ofere atelíē (ἀτελίη), un privilegiu al exceptării de taxe, aşa cum a făcut Alexandru cel Mare cu urmaşii celor căzuţi în bătălia de la Granicus din mai 333 î.dHr.. Aceste familii au fost scutite de plata taxelor pentru arendarea de pământuri regale sau de taxe portuare.
Regelui îi revenea o parte consistentă din prada de război, obţinută în timpul diverselor acţiuni militare. În timpul campaniilor europene sau asiatice ale lui Alexandru cel Mare, o bună parte a obiectelor din aur şi argint prădate au fost topite, transformate în lingouri şi trimise la Pella şi Amphipolis pentru a fi transformate în monede. Se estimează că, doar în timpul domniei lui Alexandru Macedon, numai la monetăria de la Amphipolis, au fost bătute cam 13 milioane de tetradrahme din aur.
[modifică] Adunarea populară
Toţi cetăţenii-soldaţi ai regatului erau convocaţi cel puţin de două ori pe an într-o adunare populară (primăvara şi toamna), odată cu deschiderea şi la închiderea sezoanelor campaniilor militare.
Aceste adunări (koinê ekklesia ori koinon makedonôn), ale militarilor pe timp de război şi ale civililor pe timp de pace, erau convocate de rege şi jucau un rol important în aprobarea acţiunilor regale, sau în desfăşurarea proceselor penale care implicau pedeapsa capitală. Adunările populare dădeau un vot consulatativ în domeniul politicii externe, a declaraţiilor de război şi a încheierii tratatelor de pace, dar şi în privinţa numirii celor mai importanţi funcţionari de stat. De cele mai multe ori însă, Adunarea populară nu făcea decât să ratifice hotărârile Consiliului regal (Sinedrionul). Adunarea poporului era îndreptăţită să ofere distincţii şi să trimită solii în străinătate. Adunarea populară a fost abolită de Republica Romană odată cu reorganizarea provinciei Macedonia în anul 167 î.dHr..
[modifică] Counsiliul regal (Sinedrion)
Consiliul era un grup restrâns format din cei mai de bază aristocraţi macedoneni, aleşi de rege ca să-l ajute în munca de guvernare a regatului. Acest consiliu nu era un organ reprezentativ, dar, în anumite ocazii, în Sinedrion erau admişi deputaţi ai oraşelor sau reprezentanţi ai organizaţiilor civile ale regatului.
Consilierii regali (sinedroi) erau impărţiţi în trei categorii:
- Grupul "gărzilor de corp" (somatophylax), membri ai nobilimii, care îndeplineau funcţia de gărzi de onoare, în fapt cei mai apropiaţi consilieri. Era un titlu foarte râvnit. În timpul lui Alexandru cel Mare erau şapte astfel de consilieri.
- Grupul "prietenilor" (philoi) ori a "companionilor regali" (basilikoi hetairoi), aristocraţi numiţi pe viaţă în această funcţie.
- Grupul celor mai importanţi generali ai armatei, (hégémones tôn taxéôn), numiţi de rege.
Regele avea în fapt mai puţină putere decât s-ar crede la prima vedere, cel puţin prin comparaţie cu membrii Sinedrionului, ai cărui membri erau in general numiţi pe viaţă sau primeau ereditar funcţia de consilier.
În principal, Sinedriul exercita funcţiile de conducere cu respectarea voinţei Adunării populare, desemna regii sau regenţii, asigura ocuparea celor mai importante funcţii din admnistraţia centrală şi era cel care concepea declaraţiile de război. De asemenea, Sinedriul se ocupa de toate procesele care nu implicau pedeapsa capitală.
Consiliul regal discuta toate deciziile importante care urmau să fie adoptate de rege.
În rândul Consiliului funcţiona pricipiile democratice ale egalităţii discursului (isegoria) şi libertăţii cuvântului (parrhesia), principii cărora se supunea şi regele.
După ce ultimul reprezentatnt al dinastiei Antiginide a fost înlăturat de romani în [[167 î.dHr.]], iar Macedonia a fost reorganizată, se pare că Sinedrionul a continuat să mai existe, spre deosebire de Adunarea populară, desfiinţată cu această ocazie.
[modifică] Districtele (meride)
Meritul creării a unui nou nivel administrativ, plasat între guvernul central şi oraşe, poate să-i fie atribuit se pare lui Filip al II-lea. Această reformă administrativă trebuia să adapteze guvernarea la noile realităţi teritoriale ale Macedoniei. Odată cu creşterea teritorială a ţării prin noi cuceriri, era tot mai greu de convocat Adunarea populară, iar regele a luat hotărârea creării a patru regiuni, fiecare cu Adunarea sa teritorială. Această împărţire nu respecta nicio tradiţie istorică sau naţională, fiind o divizare arbitrară, exclusiv pentru rezolvarea unor probleme administrative.
[modifică] Consultaţi şi următoarele articole:
- Macedonean antic
- Grecia Antică
- Soarele de la Vergina
- Rege al Macedoniei
- Alexandru cel Mare
- Imperiul Seleucid
- Hegemonia Macedoniei
[modifică] Note
- ^ "Macedonia" – Britannica 2006
- ^ În iulie 1995, Grecia a depus o cerere la Organizaţia Mondială a Proprietăţii Intelectuale (WIPO) pentru proprietatea exclusivă asupra Soarele de la Vergina. "Greece petitions for int'l rights to Vergina Star", ANA, 31 iulie 1995. Vedeţi şi numerele de înregistrare WIPO:[1],[2],[3].
[modifică] Bibliografie
- Eugene N. Borza: Before Alexander: constructing early Macedonia. Claremont, CA: Regina Books, 1999. p. 89.
- Robin Lane Fox, Alexander the Great, Penguin Books, 1973
- Nicholas G. L. Hammond, The Macedonian State, Oxford University Press, 1989, p.12-13.
