Lexicologie

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare

Lexicologia este știința care se ocupă cu studierea vocabularului, lexicului[1]. Ferdinand de Saussure vorbește despre lexicologie sau știința cuvintelor înainte de a preciza că lexicologia studiază cuvintele așa cum sunt ele înregistrate în dicționar[2].

Alte definiții[modificare | modificare sursă]

  • Lexicologia este partea lingvisticii care se ocupă cu studierea unităților de semnificație (moneme) și de combinarea lor în unități funcționale (cuvinte, lexii), deseori în raporturile lor cu societatea[3].
  • Lexicologia este o ramură a lingvisticii care studiază lexicul unui sistem socio-cultural dat[4].

Etimologia cuvântului lexicologie[modificare | modificare sursă]

Cuvântul românesc lexicologie este împrumutat din limba franceză: lexicologie, care la rândul său provine din cuvântul lexique + logie < (grecescul) logos. În franceza secolului al XVI-lea, era atestată forma lexicon, care provine din limba greacă: lexikon, de la lexis[3].

Ramurile lexicologiei[modificare | modificare sursă]

Lexicologia are următoarele ramuri:

  1. Semantica este ramura lexicologiei care se ocupă cu studierea sensului cuvintelor, precum și cu schimbările de sens pe care le pot suferi cuvintele.
  2. Etimologia stabilește originea și evoluția cuvintelor.
  3. Lexicografia se ocupă cu alcătuirea dicționarelor.

Vocabularul[modificare | modificare sursă]

Vocabularul unei reprezintă totalitatea cuvintelor acelei limbi.

Nu este posibilă inventarierea tuturor cuvintelor unei limbi, întrucât, în mod permanent, sunt create noi cuvinte și sensuri, iar alte cuvinte sau sensuri dispar. Din această cauză, putem doar aproxima bogăția lexicului unei limbi, la un moment dat[5]. În aceeași ordine de idei, dacă într-o limbă sunt înregistrate un număr de câteva sute de mii de cuvinte, în mod curent, un vorbitor al acelei limbi folosește doar câteva mii de cuvinte, cunoașterea și folosirea unui număr mai mare sau mai mic de cuvinte fiind influențate de vârstă locutorului[6], de gradul de cultură al acestuia, de ocupație sa, de auditor, etc.

Cuvântul[modificare | modificare sursă]

Cuvântul are două forme de manifestare:

  1. Forma sonoră (forma rostită și auzită)
  2. Forma scrisă

Când ne referim la forma sonoră a cuvântului, sensul reprezintă partea ideală a cuvântului, iar grupul de sunete reprezintă partea materială a acestuia. În cazul limbii scrise, grupul de litere formează partea materială a cuvântului.

O definiție cât de cât acceptabilă a cuvântului ar putea fi următoarea: „Cuvântul este o unitate între un sens sau mai multe sensuri cu legătură între ele și un grup de sunete care are o întrebuințare gramaticală și poate fi folosită în vorbire și independent[1].”

Noțiunea stă la baza sensului majorității cuvintelor. În afară de noțiune, la baza sensului unor cuvinte poate sta și atitudinea afectivă a vorbitorului. Totodată, există cuvinte care nu exprimă noțiuni, dar au sens. Prepozițiile și conjuncțiile nu exprimă noțiuni, dar au sens.

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ a b Alexandru Graur (coord.), Introducere în lingvistică, Editura Științifică, București, 1972, p. 119.
  2. ^ Ferdinand de Saussure, Cours de linguistique générale, p. 185 și p. 186.
  3. ^ a b Paul Robert, Le Petit Robert 1, Dictionnaire alphabétique et analogique de la langue française, Paris, 1992.
  4. ^ Ioan Oprea, Carmen-Gabriela Pamfil, Rodica Radu, Victoria Zăstroiu, Noul dicționar universal al limbii române, Editura Litera Internațional, București - Chișinău, 2007.
  5. ^ Se spune, de exemplu, că lexicul limbii engleze a depășit la începutul lunii iunie 2009 numărul de 1.000.000 de cuvinte, fiind cea mai bogată limbă din punct de vedere al vocabularului.
  6. ^ Locutor = vorbitor

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Ferdinand de Saussure, Cours de linguistique générale, Wiesbaden, Harrassowitz, 1968
  • Ferdinand de Saussure, Écrits de linguistique générale, Paris, „Bibliothèque de philosophie”, Gallimard, 2002.
  • Alexandru Graur (coord.), Introducere în lingvistică, Ediția a III-a revăzută și adăugită, Editura Științifică, București, 1972.
  • Albert Dauzat, Jean Dubois, Henri Mitterand, Nouveau Dictionnaire étymologique et historique par..., Librairie Larousse, Paris, 1977.
  • Paul Robert, Le Petit Robert 1, Dictionnaire alphabétique et analogique de la langue française, rédaction dirigée par A. Rey et J.Rey-Debove, Le Robert, Paris, 1992.
  • Alain Rey, La lexicologie. Lectures, Paris, Klincksieck, 1970.
  • Ioan Oprea, Carmen-Gabriela Pamfil, Rodica Radu, Victoria Zăstroiu, Noul dicționar universal al limbii române, Editura Litera Internațional, București - Chișinău, 2007.
  • Roland Eluerd, La Lexicologie. Paris, PUF, Que sais-je ? 2000.
  • Georges Matoré, La Méthode en lexicologie. Paris, Didier, 1973.
  • Henri Mitterand, Les Mots français. Paris, PUF, „Que sais-je ?” 1996.
  • Marie-F. Mortureux, La lexicologie entre langue et discours, Paris, SEDES, 1997.
  • Jacqueline Picoche, Précis de lexicologie française, Paris, Nathan, 1977.
  • Robert-Léon Wagner, Les Vocabulaires français, I, II, Paris, Didier, 1967-1970.

Articole conexe[modificare | modificare sursă]

Vezi și[modificare | modificare sursă]