Henric al VII-lea al Angliei

Date personale
Henric al VII-lea
Portretul lui Henric VII ținând trandafirul roșu de Lancastrian, de Michael Sittow
Născut	28 ianuarie 1457(1457-01-28) Castelul Pembroke, Wales
Decedat	21 aprilie 1509(1509-04-21) (&&&&&&&&&&&&&&52.&&&&&052 ani, &&&&&&&&&&&&&&83.&&&&&083 zile) Palatul Richmond, Anglia
Înmormântat	Westminster Abbey, Londra
Cauza decesului	cauze naturale (tuberculoză)
Părinți	Edmund Tudor, Conte de Richmond Lady Margaret Beaufort
Căsătorit cu	Elisabeta de York
Copii	Arthur, Prinț de Wales Margareta, regină a Scoției Henric al VIII-lea al Angliei Maria Tudor, regină a Franței Edmund Tudor, Duce de Somerset Edward Tudor Katherine Tudor
Religie	Biserica Catolică
Ocupație	monarh
Locul desfășurării activității	Anglia (1457–1471)^[1] Bretania (1471–1485)^[1] Londra (1485–1509)^[1]
Limbi vorbite	limba engleză^[2]
Apartenență nobiliară
Titluri	rege[*]
Familie nobiliară	Casa Tudor
Rege al Angliei
Domnie	22 august 1485 – 21 aprilie 1509 (&&&&&&&&&&&&&&23.&&&&&023 ani, &&&&&&&&&&&&&242.&&&&&0242 zile)
Încoronare	30 octombrie 1485
Predecesor	Richard al III-lea
Succesor	Henric al VIII-lea
Semnătură

Modifică date / text

Henric al VII-lea (n. 28 ianuarie 1457, Pembroke Castle^⁠(d), Țara Galilor, Regatul Angliei – d. 21 aprilie 1509, Greater London, Anglia, Regatul Unit) a fost rege al Angliei și a domnit între anii 1485 și 1509. El a fost întemeietorul dinastiei Tudorilor. A oprit războiul celor două roze căsătorindu-se cu Elisabeta de York, fiica lui Eduard al IV-lea, a desființat trupele senioriale și a format camera înstelată.

Lucruri importante despre Henric al VII-lea

Henric s-a născut la Castelul Pembroke din Wales în 1457, ca singurul fiu al lui Edmund Tudor, Conte de Richmond și a soției sale, Lady Margaret Beaufort.

Bunicul patern, Owen Tudor, făcea parte din familia Penmynydd originară din Wales, a fost paj la curtea regelui Henric al V-lea al Angliei. Se spune că Owen s-a căsătorit în secret cu văduva lui Henric al V-lea, Caterina de Valois. Unul dintre fiii lor a fost Edmund Tudor, tatăl lui Henric al VII-lea. Edmund a fost numit Conte de Richmond în 1452 și "oficial declarat legitim de Parlament".^[3]

Totuși, pretenția la tron a lui Henric derivă pe linie maternă prin Casa de Beaufort. Mama lui Henric, Lady Margaret Beaufort, a fost strănepoata lui Ioan de Gaunt, Duce de Lancaster, al treilea fiu al regelui Eduard al III-lea al Angliei și a celei de-a treia soții, Katherine Swynford. Katherine a fost metresa lui Gaunt timp de aproape 25 de ani; când s-au căsătorit în 1396 ei aveau deja patru copii, inclusiv pe străbunicul lui Henric, John Beaufort. Pretenția lui Henric era destul de slabă: pe linie maternă și dintr-o descendență nelegitimă.

Nepotul lui Gaunt, Richard al II-lea a legitimat copii lui Gaunt cu Katherine Swynford printr-un act datat 1397. În 1407, Henric al IV-lea, care era fiul lui Gaunt cu prima soție, a emis un nou act confirmând legitimitatea fraților lui vitregi însă în același timp declarându-i neeligibili pentru tron.^[4] Acțiunea lui Henric al IV-lea a avut o legalitate îndoielnică deoarece copiii fuseseră legitimați anterior printr-un act al parlamentului.

Tatăl lui Henric a murit cu trei luni înainte de nașterea sa, Henric petrecând mult timp cu unchiul său, Jasper Tudor, fratele mai mic al tatălui său. În timpul primei domnii a lui Eduard al IV-lea, Henric a fost în grija lui William Herbert, Conte de Pembroke^[5]. Când yorkistul Eduard al IV-lea s-a reîntors pe tron în 1471, Henric, care făcea parte din Casa de Lancaster s-a refugiat în Bretania unde a petrecut următorii 14 ani, sub protecția Ducelui Francisc al II-lea de Bretania.

Ascensiunea la tron

În 1483, mama lui Henric își promova în mod activ fiul ca o alternativă la Richard al III-lea, în ciuda faptului că era căsătorită cu un yorkist, Lordul Stanley. În ziua de Crăciun a anului 1483, Henric a promis în catedrala Rennes că se va căsători cu fiica cea mare a lui Eduard al IV-lea, Elisabeta de York, care era moștenitoare a tronului după decesul fraților ei Prinții din Turn: Eduard al V-lea și Richard, Duce de York.^[6]

Cu bani și bunuri împrumutate de la gazda sa, Francis al II-lea, ducele de Bretania, Henric a încercat să ajungă în Anglia, dar conspirația a fost descoperită ducând la execuția co-conspiratorului principal, ducele de Buckingham.^[7] Susținut de primul ministru al Ducelui de Bretania, Pierre Landais, regele Richard al III-lea a încercat să-l extrădeze pe Henric însă acesta a scăpat în Franța. El a fost bine primit de francezi, care i-au oferit cu ușurință trupe și echipament pentru o a doua invazie.

Henric a navigat cu o mică forță franceză și scoțiană, ajungând la Mill Bay, Pembrokeshire, aproape de locul lui de naștere. A mers spre Anglia, însoțit de unchiul său Jasper și contele de Oxford. Țara Galilor era în mod tradițional un fief al Casei de Lancaster iar Henric a strâns o armată de aproximativ 5.000 de soldați.^[8]^[9]

Casa de Lancaster a învins Casa de York în Bătălia de la Bosworth din 22 august 1485. Câțiva aliați cheie ai regelui Richard al III-lea cum ar fi Contele de Northumberland și William și Thomas Stanley au trecut de partea cealaltă sau au părăsit câmpul de luptă. Moartea lui Richard al III-lea pe câmpul de la Bosworth a sfârșit Războiul celor Două Roze deși nu a fost ultima bătălie în care Henric a trebuit să lupte în acest război.

Domnie

Prima preocupare a lui Henric a fost să-și asigure tronul. A onorat promisiunea făcută în decembrie 1483 de a se căsători cu Elisabeta de York. Ei erau veri de gradul trei, ambii fiind stră-strănepoți ai lui John of Gaunt. Căsătoria a avut loc la 18 ianuarie 1486 la Westminster. Căsătoria a unificat casele aflate în conflict și-a dat copiilor săi o bază solidă de a pretinde tronul.

Unificarea caselor de York și Lancaster prin căsătorie a fost simbolizată prin emblema heraldică a Casei Tudor, Trandafirul Tudor, o combinație între Trandafirul Roșu al Casei de Lancaster și Trandafirul Alb al Casei de York.

După ce doi dintre fiii săi au murit, Henric al VII-lea a reușit totuși să-și asigure succesiunea la tron prin ultimul său fiu, fiind astfel primul rege în aproape 100 de ani care reușește să paseze coroana propriului urmaș.

Note

^ ^a ^b ^c RKDartists, accesat în 16 septembrie 2022
^ IdRef, accesat în 11 mai 2020
^ Williams, Neville. The Life and Times of Henry VII. p. 17.
^ Kendall, Paul Murray. Richard the Third. p. 156.
^ Tudor Monarchs - Henry VII, one
^ S. B. Chrimes, Henry VII (New Haven, Connecticut: Yale University Press, 1977) p. 65.
^ Williams, Neville. The Life and Times of Henry VII. p. 25.
^ Kendall, Paul Murray. Richard the Third. p. 361.
^ Estimates of the size of Henry's army at Bosworth vary. Williams, Neville. The Life and Times of Henry VII. p. 31. , gives a figure of 'perhaps' 6,000.

Legături externe

Illustrated history of Henry VII
Wars of the Roses Arhivat în 23 martie 2018, la Wayback Machine. Information on Henry and Bosworth
Tudor Place page on Henry VII
Dictionary of National Biography excerpt
Henric al VII-lea, cel mai puțin interesant dintre Tudori? Arhivat în 23 mai 2012, la Wayback Machine., Andreea Lupșor, Historia, accesat la 14 februarie 2012

Titluri regale
Henric al VII-lea al Angliei Casa Tudor Naștere: 28 ianuarie 1457 Deces: 21 aprilie 1509
Predecesor: Richard III	Rege al Angliei Lord al Irlandei 1485–1509	Succesor: Henric VIII
Nobilimea engleză
Predecesor: Edmund Tudor	Conte de Richmond 1478–1485	unit cu Coroana
Titluri pretendente
Predecesor: Richard III	— TITULAR — Rege al Franței 1485–1509	Succesor: Henric VIII

[a6de622d0b9441ac5b8a02d3b168fd37-1] RKDartists, accesat în 16 septembrie 2022

[ecb708147d05a63ea22f86d552403fc0-2] IdRef, accesat în 11 mai 2020

[Williams17-3] Williams, Neville. The Life and Times of Henry VII. p. 17.

[4] Kendall, Paul Murray. Richard the Third. p. 156.

[5] Tudor Monarchs - Henry VII, one

[6] S. B. Chrimes, Henry VII (New Haven, Connecticut: Yale University Press, 1977) p. 65.

[Williams25-7] Williams, Neville. The Life and Times of Henry VII. p. 25.

[8] Kendall, Paul Murray. Richard the Third. p. 361.

[9] Estimates of the size of Henry's army at Bosworth vary. Williams, Neville. The Life and Times of Henry VII. p. 31. , gives a figure of 'perhaps' 6,000.

[1]

[2]

[3]

[4]

[5]

[6]

[7]

[8]

[9]